Peisajul semnat de Nicolae Grigorescu, păstrat de Muzeul Județean de Artă Prahova și înregistrat în contabilitate la suma de 3,5 lei, scoate la lumină cât de expus este tezaurul artistic al României. În cazul unui furt sau distrugere, procedura impune ca custodele să plătească doar valoarea de înlocuire, care este de șase ori mai mare decât suma înscrisă în acte.
Lucrarea semnată de maestrul de la Câmpina nu este un caz unic sau o excepție izolată, ci doar exemplul selectat de auditorii Curții de Conturi pentru a reliefa gravitatea situației și dimensiunea acestui fenomen. În realitate, pe simezele și în depozitele Muzeului Județean de Artă din Ploiești, zeci de pânze și sculpturi – „poate chiar mai multe”, spune Florin Sicoie, directorul muzeului incriminat – se află exact în aceeași situație.
În documentele oficiale ale instituției se înregistrează prețuri extrem de mici pentru opere majore ale artei românești, semnate de artiști precum Nicolae Tonitza, Ștefan Luchian, Ion Andreescu, Theodor Pallady, Gheorghe Petrașcu și Theodor Aman, fiecare vândut la doar câțiva lei. Această practică răspândită s-a transformat într-o problemă cronică la nivel național, fiind întâlnită în muzee din întreaga țară, nu doar în Ploiești.
Florin Sicoie a explicat pentru Libertatea motivul pentru care astfel de lucrări – unele clasate chiar în categoria Tezaur, adică piese de o valoare excepțională pentru patrimoniul cultural național, protejate prin lege – au rămas neevaluate. „Foarte simplu, pentru că nu am avut bani de expertize. Expertizele costă între 5 și 10 la sută din valoarea unei lucrări. La un Grigorescu de 400 de mii, expertiza costă între 10 și 20 de mii de euro. Sunt câteva zeci de opere de artă, poate chiar mai multe, care ar trebui expertizate, dar sumele depășesc posibilitățile Consiliului Județean”, a explicat directorul Muzeului Județean de Artă din Ploiești. Acesta a precizat că o parte din colecție a fost totuși evaluată în trecut, „până prin 2017, când am avut bani și expertizăm câte cinci, zece pe an, dar apoi nu am mai primit bani”.
Conducerea instituției a subestimat, totuși, concluziile auditorilor Curții de Conturi, care au identificat o anomalie în contabilitatea muzeului, descoperită în urma unui control efectuat la unitățile subordonate Consiliului Județean Prahova. Directorul muzeului din Ploiești a afirmat că, pentru operele stimate la 3,5 lei, nu există vreun risc real, pentru că patrimoniul statului este imprescriptibil, indivizibil și inalienabil. Lucrările sunt în depozite, sunt păzite și sunt ținute în mediu controlat.
„pentru că patrimoniul statului este imprescriptibil, indivizibil și inalienabil. Lucrările sunt în depozite, sunt păzite și sunt ținute în mediu controlat”
În practică, valoarea contabilă de la muzee, fiind simbolică, subminează în mod semnificativ protecția operelor de artă. Riscul major constă în imposibilitatea de a asigura o lucrare subevaluată la prețul real de pe piața de artă. În plus, în situații de furt sau distrugere, compensarea financiară prevăzută de reglementări este aproape neînsemnată: persoana responsabilă, fie ea manager sau custode, trebuie să plătească doar suma de înlocuire, care reprezintă șase ori
În scopul de a clarifica efectul real al acestei subevaluări, publicația Libertatea a solicitat opinia unui expert. Mădălina Mirea, curator și muzeograf la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești și expert autorizat de Ministerul Culturii pentru bunuri de valoare artistică, contesta lipsa de interes și relaxarea nejustificată din partea conducerii celui mai mare muzeu de artă din Prahova.
-Libertatea: Care este riscul real dacă o lucrare de artă semnată de un artist celebru este evaluată în contabilitate la doar 3 lei? Poate fi ea asigurată? Ce se întâmplă dacă este furată?
-Mădălina Mirea: Sigur că nu poate fi asigurată. Mai mult decât atât, dacă dispare, valoarea ei de înlocuire este de șase ori suma din acte. Adică pui acolo 20 și ceva de lei și pleci cu un Grigorescu acasă! Aceasta este o vulnerabilitate majoră pentru patrimoniul cultural românesc.
-Ce se întâmplă în caz de incendiu, cutremur sau inundație dacă aceste lucrări nu sunt asigurate punctual?
Majoritatea instituțiilor de artă beneficiază de o poliță de asigurare universală ce acoperă situații catastrofale, incendii și inundații. Cu toate acestea, aceste contracte nu garantă protecția fiecărui obiect în parte; colecțiile rămân, într-un fel, sub același acoperire, mai mult sau puțin, la adăpost. Prima de asigurare este extrem de ridicată, iar bugetele nu reușesc să o includă. În fiecare an, muzeele primesc doar fonduri minime pentru funcționare: facturi și cheltuieli salariale, care sunt de obicei foarte reduse. Salariile muzeografilor și ale custozilor se situează printre cele mai mici din sistem, în ciuda responsabilității enorme de a păstra un patrimoniu de o valoare excepțională.
Pe lângă asigurări, ce alte pericole majore se găsesc în depozite?
Fiecare colecție dispune de un gestionar‑custode responsabil de asigurarea păstrării bunurilor în stare corectă și de verificarea că obiectul este identic cu cel transferat în cadrul procedurilor de predare‑primire de la colegii pensionați. De asemenea, se reține o garanție din salariul său modicum. Acest individ trebuie să monitorizeze starea de conservare a pieselor.
Indiferent dacă ești un individ sau o instituție publică, deținerea de obiecte în categoriile Fond sau Tezaur impune asigurarea unor condiții excelente de depozitare, protecție și un microclimat stabil, fără variații de temperatură. Toate aceste măsuri implică costuri. În prezent, fiecare muzeu se confruntă cu absența unor sisteme antiefracție eficiente și cu lipsa climatizării adecvate. În plus, doar puține instituții de acest tip dispune de personal calificat care să poată întocmi fișe analitice de evidență.
Ce efect ar avea pentru statul român dacă valorile din depozite ar fi reflectate corect în contabilitate, la prețul real din piață?
Un beneficiu semnificativ în
Ce sumă reprezintă, în realitate, valoarea de piață a unei opere semnate de Nicolae Grigorescu?
În medie, vorbim de câteva zeci de mii de euro, între 50.000, 80.000 și 120.000 de euro. Depinde foarte mult de lucrare. Dacă este o pânză pictată în perioada franceză, cum a fost cazul lucrării „Bretonă la lucru” (Bretonă cu sân), depășește 120.000 de euro. Dacă este un „Car cu boi”, valoarea poate fi între 50.000 și 80.000 de euro, în funcție de dimensiuni, de perioadă și de relevanța piesei în creația maestrului. Evident, o mică schiță grafică va fi evaluată la 5.000–10.000 de euro.
-Când valoarea atinge un nivel atât de ridicat, de ce se oprește procesul de reevaluare în muzee?
-Este un cerc vicios. Nefiind reglementate tarifele, fiecare expert cere ce sumă dorește, iar asta creează presiune pe bugetele muzeelor mici. Vine Curtea de Conturi și cere reevaluarea, dar muzeele spun că nu au bani în buget, iar Consiliul Județean sau cel Local nu alocă fonduri. De asemenea, sunt puțini experți raportat la numărul uriaș de piese — vorbim de milioane de artefacte la nivel național. În plus, fiecare expert are domeniul lui de nișă: există numismați, arheologi, specialiști în artă decorativă; nu putem fi toți experți în toate. Este o problemă care, într-adevăr, prezintă niște costuri. De ce? Pentru că noi nu evaluăm bunuri mobile, cum ar fi un frigider, un aragaz. Fiecare expert trebuie să-și asume pe propria ștampilă mai mult decât valoarea unui obiect, autenticitatea acelui obiect. Pentru că, după părerea mea, nu putem spune că noi atribuim o valoare și aceasta este independentă de autenticitatea obiectului. Așa că trebuie întâi să stabilim autenticitatea, ori asta nu se poate face decât în contact direct cu obiectul, nu putem să facem dintr-un birou lucrurile acestea, trebuie mers pe teren, trebuie văzut obiectul, analizat, fotografiat, măsurat și cineva să asume pe propria ștampilă că acel obiect este autentic și abia în al doilea pas să-i atribuie o valoare.
Acest demers se dovedește a fi foarte costisitor, iar numărul de experți este foarte redus în raport cu obiectele care trebuie evaluate la nivel național. Totuși, operațiunea trebuie efectuată, pentru că, în cazul în care tablou de 3,5 lei dispărut, deținătorul va trebui să plătească doar șase ori acea sumă, adică valoarea de înlocuire. Vă imaginați că asta înseamnă extrem de puțin, fiind o vulnerabilitate uriașă a sistemului.
Ce măsură propuneți pentru a rezolva această problemă?
În primul rând, metodologia trebuie revizuită și legislația trebuie ajustată. Onorariul specialistului trebuie să fie independent de valoarea obiectului. Nu este de
În al doilea rând, este nevoie de o simplificare și digitalizare. Colegii noștri de la CIMEC (n.r. – Institutul Național al Patrimoniului / Centrul de Memorie Culturală) au făcut multiple campanii de instalare a acestor programe – cred că de mai mult de 20 de ani deja. Aceste programe au rulat și au fost instalate pe calculatoare din toate muzeele din țară și, acolo unde a fost măcar un singur om care a putut să gestioneze un computer, aceste baze de date au fost instalate gratuit. Colegii noștri au adăugat de fiecare dată câmpuri, toate fișele de evidență analitică au fost îmbunătățite prin feedback-ul pe care l-am primit de la muzeografi și de la cei care introduceau în baza de date aceste fișe analitice de obiecte culturale, deci cu semnificație artistică.
Programul Docpat facilitează importul automată a fișierelor Excel, în care instituțiile au introdus valori, inclusiv cele vechi, sub denumiri proprii, direct în sistemul Docpat. Astfel, câmpurile ce conțin informații pot fi extrase fără intervenție manuală, iar fiecare obiect poate fi asociat cu o fișă detaliată. În cazul în care ar exista voință politică și se asigura coerență la nivel național, toți experții acreditați din registrul Ministerului Culturii ar putea accesa platforma și să reevalueze rapid obiectele de tezaur și de fond, urmând ca ulterior să se propună clasificarea și reevaluarea acestora în toate muzeele, de la cele mai mari la cele mai mici.
Este necesar și să se modifice legea privind criteriile de evaluare?
-Da. În prezent, legea spune că se analizează mai întâi trei criterii generale — vechimea, frecvența și starea de conservare — și abia într-o etapă secundară se intră pe autenticitate, calitate formală și valoare memorială. Există o discuție necesară ca autenticitatea să devină factorul prim. Să se stabilească clar de la început dacă un obiect este autentic sau nu, înainte de a i se atribui o valoare raportată la tranzacțiile de pe piața de artă.
De ce trebuie să se reconfirmă autenticitatea unei opere deja expuse într-un muzeu de stat? Faptul că este pe simeză nu garantează că este autentică?
– Nu, prezența unei lucrări într-un muzeu de stat nu garantează automat, 100%, că este autentică. Pentru că au fost diferite schimbări de regim, pentru că au fost custozi care au plecat cu patrimoniul acasă și au înlocuit lucruri… Sunt foarte multe povești. Poate altădată prezența unei lucrări într-un muzeu era clar o garanție a autenticității, dar astăzi nu se mai procedează așa. Gândiți-vă că au fost restituite foarte multe lucruri în natură către oameni care și le-au revendicat. Situația patrimoniului este una foarte specială, cel puțin la noi, iar aceste aspecte trebuie privite cu foarte multă grijă și este vorba despre o asumare.
Atunci când stabilim o valoare corectă pentru un obiect, trebuie să conștientizăm că încărcăm un custode, un individ cu un salariu foarte mic, cu aceste sume colosale, pe de o parte. În același timp, generăm o sumă de asigurare pe care nimeni nu o poate suporta. În Franța, obiectele din muzee nu pot fi asigurate la valorile reale, deoarece primele de asigurare sunt atât de ridicate încât nimeni, nici statele mai prospere decât al nostru, nu le poate plăti.
-Putem să recunoaștem că situația de la Muzeul de Artă din Ploiești nu reprezintă un caz izolat?
-Din păcate, nu. Este o problemă cronică la nivelul întregii țări. Chiar și unele dintre cele mai mari muzee din România au patrimoniul nereevaluat nu de zece ani, ci de mult mai mult timp.
COMENTARII / 0