Soldații romani plătiți cu sare: legătura „salariu” și Imperiul Roman

Termenul latin salarium desemnează indemnizație sau sumă monetară, iar conexiunea cu sal, cuvântul latin pentru sare, nu indică că ar fi provenit dintr-o practică în care soldații erau plătiți cu sare, conform Phys.

Fapte concludente arată că sarea era o materie de mare valoare și se folosea pe scară largă în lumea antică. Într-o civilizație fără tehnici moderne de răcire, aceasta îndeplinea o funcție esențială în prelungirea duratei de păstrare a alimentelor, în special a cărnii și a peștelui. De asemenea, sarea era ușor de transportat, fapt care ar putea justifica răspândirea credinței că soldații erau remunerați cu sare.

Expertul în clasicism neozelandez Peter Gainsford prezintă că conceptul englez „salary” derivă cu adevărat din latine „salarium”, care poate fi interpretat ca „plată compensatorie” sau „sumă de bani alocată”.

Citește șiAproximativ 38% dintre copiii născuţi în România în 2023 aveau mame casnice, arată datele Institutului Național de Statistică / În mediul rural ponderea se apropia de 50%

Se recunoaște că există o conexiune între termenul latin salarium și cuvântul sal, care înseamnă sare, însă nu există dovezi că această legătură s-ar fi născut din plata soldaților romani cu sare.

Soldații romani primeau în mare parte principal remunerația sub formă de monede.

Soldații romani primeau în principal remunerație sub formă de monede, în mod special de argint. Monedele de argint romane conțineau frecvent reprezentări legate de armată.

Printre cele mai întâlnite se numărau monedele care îl portretizau pe Fides, zeița care simboliza buna credință și încrederea reciprocă. Pe aceste monede se găsea și expresia „fides militum”, care se traduce prin „loialitatea soldaților”.

Titus Livius, istoric român antic, a afirmat că autoritățile romane au început să ofere remunerație regulată soldaților în 405 î.Hr. El nu indică suma exactă, ci doar că fondurile ar fi fost asigurate de stat.

Acest tip de plată era denumit „stipendium”, din care derivă termenul contemporan „stipendiu”. În acea perioadă, soldații erau obligați să acopere costurile proprii.

„Stipendium”-ul

se acorda în 3 tranșe pe an. Din totalul datorat se deduse cheltuieli pentru îmbrăcăminte, hrană și chiar pentru funeralii, înainte ca soldații să primească suma netă.

În urmă cu peste trei secole, în circa anul 50 î.Hr., Iulius Caesar a dublat 225 de denari pe an. În acea vreme, prețul unei pâini se ridica la cel mult un sfert de denar.

În perioada finală a secolului al II-lea d.Hr., valoarea a ajuns la 600 de denarii. Această sumă constituia remunerația soldaților obișnuiți și a legionarilor. Centurionii și ceilalți ofițeri erau recompensați cu sume mult mai generoase.

Când remunerația nu mai era suficientă

În timp, „stipendium”-ul nu a mai fost suficient pentru soldați. Problemele provocate de inflație, în special în secolul al III-lea d.Hr., au dus la solicitări pentru creșterea remunerației.

Soldații au început să primească plăți suplimentare, în special sub forma unor „donativa”, un fel de bonusuri. Acestea au crescut semnificativ veniturile totale ale militarilor.

Donativa erau acordate anual, consolidând legătura directă dintre armata și împărații care le oferau. Împărații erau conștienți că diminuarea sau abandonarea acestor bonusuri ar putea genera nemulțumire și chiar dezloialitate în rândul soldaților.

Importanța acestor plăți reiese și din sfatul pe care împăratul Septimius Severus, aflat pe patul de moarte, i l-a dat fiilor săi: „Fiți armonioși, îmbogățiți-i pe soldați și disprețuiți-i pe ceilalți oameni”.

Beneficiile pe care le oferă serviciul militar

După ce a depus jurământul de serviciu, denumit „sacramentum”, un soldat roman era, în general, obligat să servească pentru 25 de ani.

Plata constantă, împreună cu șansa de a obține bonusuri, contribuiau la atracția serviciului militar pentru mulți. În plus, soldații se bucurau de diverse alte beneficii.

La încheierea serviciului, soldații erau recompensați cu „praemia militiae”, o sumă acordată la finalul mandatului. În perioada regimului lui Augustus, la sfârșitul secolului al I-lea î.Hr., această sumă era de 3.000 de denarii, echivalentă cu 12.000 de sesterci. Ulterior, valoarea a crescut.

În secolul al IV-lea d.Hr., și posibil chiar înainte, soldații erau remunerați cu o indemnizație ce acoperea hrană, îmbrăcăminte și diverse alte bunuri. Această sumă era susținută de o taxă dedicată, denumită annona militaris.

În Imperiul Roman a apărut o criză a monedei.

În secolul al III-lea, deteriorarea monedei de argint a erodat încrederea soldaților în valoarea acesteia.

În secolul al IV-lea, în timpul împăratului Constantin cel Mare, între anii 306 și 337 d.Hr., a fost introdusă o nouă monedă de aur, cunoscută sub numele de „solidus”.

Solidus era de 4,5 grame și a înlocuit moneda aureus, care cântărea 7,5 grame. A devenit cea mai de încredere și cea mai stabilă monedă din lumea romană pentru aproximativ 1.000 de ani.

Soldații se numărau printre beneficiarii principali ai monedei. O altă teorie susține că termenul soldat își are originea în solidus.

În mod similar cu ipoteza referitoare la legătura dintre „salariu” și sare, nu există dovezi clare care să arate că cuvântul soldat derivă din solidus.

Totuși, există oare o fragmentă de adevăr?

În engleza contemporană și în numeroase alte limbi europene, mii de cuvinte provin din latină și din greaca veche. Un exemplu concret al acestei legături este relația dintre „salary” și termenul latin „salarium”.

sarea era de o importanță deosebită pentru soldații romani datorită capacităților sale de păstrare. În fazele de campanie și în cazărmi, aceasta se dovedea indispensabilă.

Nu există dovezi care să indice că această semnificație ar fi fost asociată cu plata soldaților în sare. În ceea ce privește onorariile militare, monedele au îndeplinit perfect funcția.