Noul film al regizorului român ar fi putut deveni genul de producție europeană omogenă, un „Europudding”, pe care acesta l-a criticat ani la rând. În schimb, este o satiră despre ciocnirea valorilor conservatoare și liberale, demnă de Palme d’Or, arată reportajul-interviu realizat de The Guardian cu regizorul român Cristian Mungiu.
Pffff!
Citește șiTrei enigme, o iubire imposibilă și o miză mortală. „Turandot” revine pe scena Operei Naționale București
În subsolul unui hotel londonez, după o dimineață încărcată de interviuri consecutive, regizorul român Cristian Mungiu se află în fața unei mese. Responsabilul său de presă, care a pătruns discret în încăpere, îl avertizează că următoarea întâlnire îl așteaptă în celălalt capăt al orașului. Mungiu îl ignoră și se apleacă peste masă, dorind să împărtășească o poveste.
În 2013, Mungiu a fost inclus într-o delegație de regizori europeni care a zburat spre Bruxelles pentru a se întâlni cu președintele de atunci al Comisiei Europene, José Manuel Barroso. În acea fază, Uniunea Europeană și Statele Unite discutau eliminarea barierelor comerciale dintre cele două blocuri economice, iar cineaștii își făceau lobby lângă Comisie pentru ca sectorul lor să fie scutit de la acord.
Unul dintre argumente susținea că, fără posibilitatea de a-și finanța producțiile, statele ar pierde capacitatea de a susține cinematografia europeană, transformând-o într-un amestec sătul de co-producții uniformizate – denumit la acea vreme „Europudding”. În astfel de circumstanțe, nu ar fi putut fi realizate drame naționale, cum ar fi filmul lui Mungiu, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, un thriller perturbator centrat pe avort, setat în Bucureștiul din perioada comunistă, care a obținut Palme d’Or la Cannes în 2007.
Barroso, cunoscut ca un liberal din punct de vedere economic plan, nu a manifestat satisfacție, iar întâlnirea s-a transformat într-o atmosferă tensionată.
„Era foarte supărat că, în ciuda tuturor eforturilor sale de a crea o Europă unită, oamenii din Estonia, de exemplu, erau în continuare reticenți să vadă un film din Portugalia”
Mungiu povestește, iar frustrarea sa față de această atitudine iese din nou la suprafață.
„O singură Europă? Sigur, este direcția corectă. Dar au trecut doar câteva zeci de ani de când toți acești oameni se luptau între ei și totul era construit în jurul statelor naționale și al culturilor naționale. Din punct de vedere istoric, nu a trecut atât de mult timp. Să mergem în noua direcție, foarte bine – dar nu putem pretinde că am ajuns deja acolo.”
Bănuiesc că Mungiu dorește să prezinte această poveste din două motive. Fjord, cel mai recent film al său, urmărește viața unor oameni din culturi europene distincte care ajung să conviețuiască – și ilustrează modul în care identitățile naționale îi păstrează încă departe.
Mihai și Lisbet Gheorghiu, un cuplu româno-norvegian cu cinci copii mici, se mută din București în țara natală a femeii, în nordul înghețat. Soții Gheorghiu sunt creștini evanghelici practicanți, însă localnicii cu vederi liberale îi primesc cu brațele deschise, în ciuda stilului lor de viață antimodern. Mihai, inginer, și Lisbet, asistentă medicală, își găsesc amândoi locuri de muncă, copiii se acomodează la școală, iar familia se împrietenește cu vecinii: directorul școlii, Mats, avocata Mia și fiica lor adolescentă, Noora, o rebelă.
Când un instructor de educație fizică constată pete de vânătăi pe trupul Eliei, cea mai mare fiică a familiei Gheorghiu, acceptarea se schimbă în suspiciune. Serviciile de protecție a minorilor interven, iar Mihai nu face decât să agraveze situația familială, negând că ar fi comis abuzuri asupra copiilor, totuși susținând că, uneori, o palmă la fund este justificată pentru a demonstra că
„nu poți scăpa de pedeapsă atunci când greșești”
. În câteva zile, statul separă părinții de urmași, inclusiv de bebelușul nou-născut, iar principiile familiei Ghe
De la triumful său de la Cannes, din 2007, Mungiu a realizat mai multe filme despre consecințele sociale ale globalizării și migrației – un subiect deosebit de relevant pentru un român, având în vedere că 25% dintre compatrioții săi trăiesc în străinătate. După dealuri (2012) și Bacalaureat (2016) au avut în centru personaje întoarse în țară după ce au muncit în străinătate sau disperate să plece din România pentru a face acest lucru. R.M.N. (2022) a abordat protestele provocate de angajarea unor muncitori migranți din Sri Lanka într-un sat din Transilvania.
Dar Fjord – și acesta este celălalt motiv pentru care întâlnirea lui Mungiu cu Barroso este relevantă – nu este doar un film despre globalizare, ci și unul modelat de o economie globalizată. Este o coproducție internațională de tipul celor împotriva cărora delegația lui Mungiu avertizase Comisia Europeană: filmată în Norvegia și montată în România, cu designul de sunet realizat în Finlanda și mixajul în Danemarca. Este, de asemenea, primul său film în limba engleză și primul în care joacă doi actori de prim rang nominalizați la Oscar, Sebastian Stan și Renate Reinsve. Mungiu pare aproape stânjenit de acest lucru.
„Are foarte mult de-a face cu sistemul de finanțare”, spune el. „Ca să fiu sincer, nu sunt un mare fan al acestui sistem”, adaugă, ușor jenat.
În ciuda comparațiilor, Fjord nu se poate descrie ca un „Europudding”, ci reprezintă ceva mult mai rafinat și sofisticat – mai degrabă un „Euroflan”, având un strat amar ce se împletește cu dulceața superficială. Filmul conservează toate caracteristicile stilistice care l-au făcut pe Mungiu să fie unul dintre cei mai remarcabili regizori ai noului val românesc: un tempo care face ca publicul să experimenteze în timp real provocările prin care trec soții Gheorghiu, iar în același timp se evită montajul manipulativ și prim‑planurile care ar putea forța o adoptare completă a perspectivei lor.
Fjord reprezintă o drama de coliziune culturală, în care dogmaticii liberali din nord se confruntă cu valorile familiale din estul Europei, atingând puncte sensibile atât în Norvegia, cât și în România.
Fjord este un film ce acționează ca un test Rorschach. Nu se furnizează niciodată o explicație completă privind cum a apărut vânătaia de pe spatele lui Elie.
Când ești mai indignat de liberalismul dogmatic al statului norvegian sau de metodele stricte ale românilor, asta dezvăluie mai mult despre tine decât despre personajele din film.
Mungiu afirmă:
“Vedem prea multe povești care există doar pentru a-ți confirma că ești de partea bună”
și adaugă:
“În ultimii 10-20 de ani, am început să facem foarte multe filme în care totul este clar, iar autorul te ia de mână și îți spune ce trebuie să crezi: aceștia sunt băieții buni, aceștia sunt băieții răi.”
În acest an, Fjord a obținut Palme d’Or la festivalul de la Cannes, situându-l pe regizorul Mungiu în grupul restrâns de cineaști care au primit de două ori acest onor suprem în cinematografia de artă, alături de personalități precum Michael Haneke, Francis Ford Coppola și Ken Loach.
În mod ironic, spune el, unele dintre cele mai favorabile cronici ale filmului au venit ulterior din Norvegia, unde „nimeni nu a considerat că filmul este o critică la adresa societății norvegiene, nici măcar [autoritatea norvegiană pentru protecția copilului] Barnevernet”.
Cannes, nu toți participanții au susținut că Fjord merita premiul. În mod surprinzător, cele două producții cu cele mai înalte evaluări ale criticilor erau, de fapt, „Euroflanuri”: Fatherland, film în germană realizat de regizorul polonez Paweł Pawlikowski, și Minotaur, creația lui cineastul rus Andrey Zvyagintsev, coproducție franceză, letone și germană.
În țara de origine a lui Mungiu, unii recensori au susținut că filmul adoptă o atitudine prea blândă față de sancțiunile corporale. În Franța, un evaluator a criticat imaginea „proto-nazistă” atribuită autorităților de protecție a copilului.
David Fonseca, în Le Rayon Vert, a scris:
„Sub aparența unui film echilibrat, dincolo de dorința declarată de a prezenta două sisteme de valori opuse, Cristian Mungiu alege în permanență o tabără”
. El a concluzionat că procesul pe care filmul îl prezintă este o farsă.
Acest rechizitoriu necruțător pare exagerat și, în cel mai bun caz, ignoră intriga secundară a filmului – o relație homoerotică aflată la început între fiica cea mare a familiei Gheorghiu și o colegă de clasă din vecini, care scoate la iveală caracterul autocratic al autorității exercitate de Mihai în familie.
Este probabil corect să afirmăm că Fjord este un film conservator, însă cu „c” mic: nu adoptă maniera agresivă și moralizatoare a partidelor conservatoare contemporane, ci se prezintă într-un mod sceptic și reflexiv, păstrând totuși o atitudine conservatoare prin neîncrederea instinctivă față de stat.
„Vin dintr-o societate foarte autoritară și am văzut că nu este bine să le dai oamenilor prea multă putere, pentru că există tendințe naturale de a abuza de ea”, spune Mungiu. „Vreau să mă asigur că nu ne întoarcem la situația în care cineva știe mai bine decât noi ce este bine pentru noi – eu am trăit asta.”
El își exprimă ironia printr-un râs sardonic.
„Am atât de mulți admiratori în Franța care sunt comuniști. Ei bine, îmi pare foarte rău că nu au venit să petreacă anii ’70 alături de noi, în România. Ca să nu mai vorbim de anii ’50!”
În Helsinki, Finlanda, pe 27 septembrie 2026, regizorul Cristian Mungiu a fost prezent. Fotografia a fost realizată de Markku Ulander, Lehtikuva, Shutterstock.
Mungiu nu dorește să fie catalogat ca conservator.
„Faptul că prezint aceste argumente fără să le comentez nu înseamnă nici pe departe că susțin valorile conservatoare și toată intoleranța pe care acestea o implică.”
El afirmă că critica sa se îndreaptă spre societățile liberale, inclusiv cea norvegiană, și că aceasta provine în principal din asteptările sale mai mari față de acestea.
„Sunt mai educate, așa că ele ar trebui să fie cele care inițiază un dialog cu cealaltă tabără. Conversația începe atunci când ai răbdarea să asculți.”
Într-un cadru din film, una dintre fiicele familiei Gheorghiu primește afirmația că sexualitatea ei reprezintă bilet spre iad. Îi adresez lui Mungiu întrebarea privind câtă răbdare ar trebui să aibă acea fată când ascultă pe acești bigoți.
„Sunt conștient că, în realitate, lucrurile sunt mai complicate”, admite el. „Dar ar trebui să ne întrebăm de ce am ajuns în această situație. După ani și ani în care am încercat să facem lumea mai liberală, am sfârșit prin a avea o lume mai iliberală. Oare nu am exagerat în anumite privințe cu felul în care am încercat să impunem lucrurile? E ca și cum ai încerca să coci o banană cu uscătorul de păr. Nu funcționează așa. Oamenii au nevoie de timp.”
Mai târziu, am analizat veniturile obținute de filmul Fjord și am constatat că a înregistrat cifre superioare celei ale Odiseea lui Christopher Nolan, ocupând poziția de vârf în Norvegia în ziua de debut. Cu siguranță, această performanță ar fi adus satisfacție lui José Manuel Barroso.
2026, conceptul că estonienii ar putea să se aglomereze în cinematografe pentru a viziona un film portughez nu mai părea atât de ridicol. Între timp, în Ungaria și Serbia, țări vecine României, tinerii alegători au derulat de la putere lideri autoritari național‑creștini.
Oamenii cer o durată suplimentară. Până când nu mai dispun.
© G4Media.ro.
COMENTARII / 0