Invidie, seducție, infidelitate, reconciliere, dispute și mare nesiguranță… „Insula Iubirii” reușește să păstreze milioane de persoane legate de narațiunile unor cupluri necunoscute.
Ce motive stau la baza atracției intense față de relațiile altora? Psihologul Cristina Sevrani oferă în Libertatea explicații privind mecanismele psihologice și neurobiologice care generează acest fenomen și ne dezvăluie de ce telespectatorii aprind televizorul pentru un singur episod și continuă să rostească
„încă puțin”
Citește șiStacy Keach a murit. Biografia celebrului actor care s-a stins din viață la 85 de ani
, deși emisiunea se încheie în jurul miezului nopții.
Experta dezvăluie și de ce oamenii vor să afle ce s-a întâmplat între două persoane pe care nu le-au întâlnit niciodată și de ce, atunci când apare un conflict, există senzația că nu trebuie ratat următorul episod.
„Creierul iubește ceea ce nu știe”
„Răspunsul nu este doar că «ne place drama».
În spatele atracției pentru emisiuni de tip reality, cum ar fi «Insula Iubirii», se găsește un amestec foarte eficient de curiozitate, așteptare, recompensă, emoție, identificare și comparație socială. Creierul este atras de ceea ce nu cunoaște!
Curiozitatea constituie unul dintre cele mai puternice mecanisme. Când ne confruntăm cu informații incomplete, creierul nostru încearcă să reducă această incertitudine, întrebându-se:
«Oare ce va face?»
«Va rezista relația?»
«Va afla?»
«Îl va ierta?»
Fiecare dintre aceste răspunsuri generează, de fapt, o nouă întrebare. În acest proces intervine sistemul dopaminergic.
Dopamina are un rol în motivație, învățare și în așteptarea recompensei. Nu este corect să afirmăm simplu că „dopamina este hormonul plăcerii”. Mai degrabă, ea contribuie la procesele prin care creierul ne determină să căutăm ceea ce considerăm valoros sau recompensator. Un reality‑show oferă exact acest lucru: o recompensă incertă! Nu știm ce urmează și tocmai de aceea vrem să aflăm.
„Nu știm ce urmează și tocmai de aceea vrem să aflăm”
– Cristina Sevrani în exclusivitate pentru Libertatea.
Psihologul susține că drama ne menține în stare de alertă, iar „Insula Iubirii” nu se limitează doar la relații și povești romantice. Ea aduce și tensiune! Gelozia, conflictul, respingerea, posibilitatea trădării sau apariția unei persoane noi pot declanșa răspunsul organismului la stres.
Psiholog Cristina Sevrani. Foto: Facebook Cristina SevraniPsiholog Cristina Sevrani. Foto: instagramPsihologul Cristina SevraniPsihologul Cristina SevraniPsihologul Cristina SevraniPsihologul Cristina SevraniPsiholog Cristina Sevrani
În aceste momente, adrenalina și cortizolul sunt activi, contribuind la reacția corpului la evenimente considerate semnificative sau periculoase. Nu înseamnă că simpla activitate de a urmări televiziune generează un nivel de stres extrem. Totuși, intensitatea emoțională a imaginilor poate amplifica gradul de stimulare și concentrație al organismului. În esență, creierul nostru este predispus să acorde atenție elementelor care păreau a avea relevanță socială și emoțională. Conflictul reprezintă un factor crucial pentru activitatea cerebrală. Observând alții, ne observăm pe noi înșine. Cel mai fascinant mecanism, însă, rămâne comparația socială.
Pe măsură ce observăm relațiile altora, adesea fără să observăm, ne angajăm să analizăm propria viață:
«Eu ce aș face?», «Eu aș ierta?», «Partenerul meu ar face asta?», «Eu aș rezista tentației?», «Oare relația mea este mai bună?», «Sunt prea geloasă?»
Reality‑show‑ul se transformă astfel într-o oglindă psihologică. Nu ne concentrăm exclusiv pe povestea lor, ci o comparăm cu cea a noastră,
Motivul pentru care publicul reacționează cu iritație la unii participanți.
Cristina Sevrani clarifică de ce publicul este cu adevărat supărat în legătură cu unii dintre concurenți.
„Pentru că oamenii au o tendință naturală de a evalua comportamentele sociale. Atunci când vedem o persoană care minte, manipulează, trădează sau reacționează agresiv, avem tendința de a formula rapid o explicație: «Este toxic», «Este narcisist», «Are un atașament anxios», «Are probleme emoționale»…
Este necesară o oarecare prudență în această situație! Doar un comportament nu poate constitui un diagnostic psihologic. Ca psiholog, consider esențial să distingem între observarea unui comportament și etichetarea unei persoane. Ne prezentă o
De aceea, «diagnosticele» puse de public din fața televizorului sunt, de cele mai multe ori, mai degrabă interpretări decât evaluări psihologice. De ce ne place atât de mult să judecăm? Pentru că judecata socială ne ajută să înțelegem lumea. Când spunem «Eu nu aș face niciodată asta», nu vorbim doar despre celălalt. Ne definim pe noi! Ne reafirmăm valorile, limitele și modul în care vrem să ne vedem.
Într-un mod, evaluând comportamentele altora, ne conturăm identitatea proprie. Reality‑show‑urile constituie un material deosebit pentru acest proces. Ce se întâmplă apoi cu oxitocina, adesea prezentată în domeniul public ca «hormonul iubirii» sau «hormonul atașamentului»? Realitatea este mult mai complexă!
Oxitocina este implicată în procesele sociale și relaționale, precum atașamentul și interacțiunile dintre oameni, însă nu se poate afirma că simpla privire asupra unei pove
Astfel, este mai adecvat să ne referim la o interacțiune între sisteme neurobiologice și mecanisme psihologice, și nu la un singur hormon care ar explica incapacitatea noastră de a ne desprinde de ecran. În realitate,
«Insula Iubirii»
ne oferă un amestec de emoții. Și probabil, acesta este secretul.
Există: curiozitate („Ce se va întâmpla?”), anticipare („Oare ce urmează?”), recompensă („În sfârșit aflu”), tensiune („Nu pot să cred că a făcut asta”), identificare („Și eu am trecut prin ceva asemănător”), comparație („Eu cum aș reacționa?”), judecată („Eu nu aș accepta niciodată așa ceva”) și apartenență socială („Ai văzut ce s-a întâmplat aseară?”). Și toate acestea ne mențin atenția captivă!
Poate că nu ne concentrăm exclusiv pe «Insula Iubirii». Poate că ne îndreptăm atenția către propria persoană. La temerile noastre. La granițele noastre. La modul în care manifestăm afecțiunea. La aspectele pe care nu le-am tolerat niciodată. La elementele pe care le-am acceptat în trecut. La legăturile pe care le deținem sau le aspirăm. Și poate că aceasta constituie una dintre explicațiile pentru care astfel de programe obțin un succes atât de mare.
Ne permit să privim viețile altora, în timp ce, de fapt, ne observăm propriile reacții. Așa că data viitoare când te surprinzi spunând «Nu mai vreau să mă uit, dar vreau să văd ce se întâmplă», s-ar putea să nu fie doar despre concurenții de pe insulă. Creierul tău tocmai a primit combinația perfectă: incertitudine, emoție, anticipare și recompensă. Și, dintr-odată, «încă un episod» nu mai pare deloc o idee atât de rea”, a încheiat psihologul.
COMENTARII / 0