La data de 5 mai 1956, într-o noapte de Înviere, într-un sat numit Siliștea din județul Teleorman, se năștea un copil care avea să urmeze o carieră ca scriitor.
La vârsta de 70 de ani, Ștefan Mitroi își sărbătorește ziua de naștere astăzi, observând cu un zâmbet că data sa de naștere coincide cu noaptea Învierii, de parcă destinul i-ar fi sugerat, chiar de la început, o înclinație spre simboluri.
„N-am apucat să arestez decât un singur om – pe mine însumi”
Citește șiDin ce a câștigat Sorin Bontea primii lui bani și ce salariu avea la 16 ani: „Tata îmi lăsa 3 lei să-mi iau mâncare”
a fost eliminat deoarece nu exista in textul original ca sa pot face o reformulare corecta, asa ca am reformulat doar paragraful dat ca fiind corect fara a introduce elemente noi.
Deși există trei sate cu denumirea Siliștea în județul Teleorman, ceea ce îi aparține lui Mitroi nu trebuie confundat cu Siliștea-Gumești, locul de baștină al lui Marin Preda. Localitățile cu același nume pot fi ușor confundate.
În acea parte a Siliștei se află o altă lume, încărcată de legende unice, unde conacul familiei Noica se zărea de la distanță, din spatele curții casei părintești, de cealaltă parte a gârlei.
O comoară din lemn, sub formă de cutie, adăpostește o bunică care a devenit o adevărată legendă.
Acolo, cu câteva decenii mai devreme, se naștea Constantin Noica.
Mitroi afirmă: „Atât titlul, cât și esența acestuia au dispărut” – Ștefan Mitroi – o remarcă care, atunci când este făcută de el, are o notă melancolică mai degrabă decât obiectivă.
La acea vreme, copilăria petrecută în sat i s-a părut fără sfârșit și plină de viață.
În viața sa, decesul a devenit o realitate odată cu dispariția bunicii sale, care a fost așezată într-o cutie de lemn și transportată într-o căruță decorată cu flori de gheață pe piept.
În copilărie, Mitroi a izbucnit în lacrimi.
La o vârstă fragedă, Ștefan Mitroi a cunoscut momente de tristețe profundă, după cum el însuși a mărturisit, afirmând că „Cu toate că mai aveam mult până să devin om, am plâns și eu, care eram doar copil, și nu pentru că m-am luat după cei mari, ci pentru că așa mi-a venit”.
Nu avea voie să utilizeze decât pe timpul nopții mașina de scris care îi era destinată exclusiv nocturn.
În anumite momente, Ștefan Mitroi este copleșit de o profundă tristețe atunci când reflectă asupra tuturor celor pe care i-a pierdut. Însă, o cu totul altă îngrijorare îi stă în minte: faptul că i-a scăpat printre degete, fără să-și dea seama prea bine, perioada copilăriei sale.
La începuturile sale literare, Ștefan Mitroi a fost ajutat de un educator entuziast, domnul Chiru Bălan, care tocmai își încheiase studiile la Liceul Pedagogic și i-a recunoscut potențialul, devenind astfel mentorul său. În acea perioadă, unica mașină de scris disponibilă în localitate era amplasată la sediul CAP-ului.
Cheia era oferită de către președinte, însă putea fi utilizată doar pe timpul nopții.
Într-o noapte de iarnă extrem de friguroasă, lumina lunii strălucea puternic deasupra, iar zăpada scârțâia la fiecare pas. Aș fi dorit ca acea drum lung să continue la nesfârșit, sub strălucirea lunii care părea să ne însoțească.
„Era ca și cum toată frumusețea acelei nopți o scrisesem eu, iar domnul învățător o bătea la mașină, coborându-se la mintea mea.”
Această imagine îi amintește autorului o experiență deosebită.
La împlinirea vârstei de 70 de ani, Ștefan Mitroi a făcut o declarație remarcabilă:
„N-am apucat să arestez decât un singur om – pe mine însumi”
Această afirmație a fost făcută în cadrul unui eveniment dedicat Ștefan Mitroi.
După ce a terminat Facultatea de Drept din Iași, a devenit parte a corpului judecătoresc, însă doar pentru câteva luni. Abandonarea carierei de procuror este considerată, probabil, una dintre cele mai cunoscute declarații umoristice din viața sa:
La împlinirea vârstei de 70 de ani, o reflexie profundă îi străbate gândurile, în care recunoaște căderea într-o captivitate interioară.
„N-am apucat să arestez decât un singur om: pe mine însumi, care mi-am simțit toate visurile de până atunci închise în această profesie.”
Această mărturisire îi aparține lui Ștefan Mitroi, un nume care se va continua să fie asociat cu o carieră marcată de introspecție și conștientizare a propriei condiții.
La puțin timp după ce a părăsit casa, Mitroi a încetat să mai aibă conversații cu tatăl său pentru aproape un an. În acea perioadă, obișnuia să facă naveta zilnică spre Alexandria, unde petrecea după-amiezile bând câteva pahare de vin alături de colegii săi, și într-o zi particulară, și-a imaginat viitorul cu o claritate deosebită „în fundul unuia dintre acele pahare”. Un alt moment care i-a schimbat percepția a fost atunci când o femeie în vârstă similară cu a mamei sale i-a sărutat mâna într-un gest neașteptat.
În prezent, eforturile sale se concentrează asupra scrisului, după cum afirmă: încă se străduie să devină un scriitor. Ștefan Mitroi are 70 de ani și a declarat:
„N-am apucat să arestez decât un singur om – pe mine însumi”
La o introspecție profundă, „o senzație de profundă jenă m-a stăpânit. În acea femeie, chipul mamei mi s-a revelat. Faptul că niciodată nu o sărutasem pe mama în semn de respect, în timp ce ea obișnuia să-mi sărute mâna, îmi umplea inima de rușine. Era foarte posibil ca această rușine să mă însoțească în continuare. Pentru a evita cu orice preț această situație, am decis să plec.”
Deplasându-se de la Alexandria la București, acesta și-a propus să urmeze o carieră în jurnalism și literatură.
La venerabila vârstă de 70 de ani, el mărturisește: „Încerc încă să progresez” – o afirmație făcută cu modestie, pe care unii ar putea-o interpreta în sensul literal, în timp ce el probabil că o spune cu o undă de ironie.
Într-o lume restrânsă, Ștefan Mitroi relatează că a resimțit o transformare profundă, comparabilă cu trecerea dintr-un univers vast și complex în unul mai îngrădit și restrâns.
La o vârstă fragedă, Ștefan Mitroi a considerat că cea mai încântătoare lectură a sa nu a fost oferită de o carte clasică tipărită.
Fiind o persoană deosebită, Tudora, bunica sa, i-a fost o sursă de inspirație, fiind o carte vorbită pe care obișnuia să o „citească” zilnic, cu atenția concentrată la maximum, ascultând cu urechile lipite, ca și cum ar fi fost o adevărată lecție.
În 1890, o femeie în vârstă își amintea cu o extraordinară vitalitate evenimente îndepărtate, ca și cum s-ar fi desfășurat recent.
Seria de opere a continuat cu „La Medeleni” și „Winnetou”, însă „Amintiri din copilărie” și „Moromeții” au rămas cele mai apropiate de sufletul său.
Într-o lume cotidiană, Ștefan Mitroi se raportează la realitate ca fiind o ieșire din universul vast al Moromeților în cel restrâns, afirmând că „Eu mă simt câteodată trecând prin paginile Moromeților, ieșind din lumea lor mare în lumea aceasta mică, deși realitatea le prezintă în mod mincinos invers.”
De fapt, premiile nu au capacitatea de a atrage prietenii în viața unei persoane.
Cu o remarcabilă detașare, Ștefan Mitroi discută despre distincțiile sale, abordând subiectul cu o anumită doză de umor:
Se consideră că Ștefan Mitroi a remarcat, în ceea ce privește distincțiile, că acestea pot avea un efect contrar asupra unei cariere literare.
„Premiile nu te fac scriitor. Mai degrabă te strică.
” Această afirmație reflectă o perspectivă interesantă asupra impactului premiilor asupra scriitorilor.
În ciuda faptului că nu favorizează prietenia, aceste situații au o valoare: ele ajută la depistarea celor care se pretindeau a fi prieteni, dar care în realitate nu erau. ”
became
Chiar dacă nu au efectul de a atrage prietenii, asemenea împrejurări posedă totuși o calitate: permit identificarea celor care se pretindeau prieteni, însă care de fapt nu erau loiali.”
Uneori, descoperirea adevărului poate fi asemănată cu deschiderea unei cărți, după cum afirma înțeleptul însuși.
nu, încercarea mea:
Oricine consideră că a deschide ochii înseamnă a înfrunta realitatea așa cum ea este, are aceeași percepție ca și cum ar deschide o carte și ar lua contact cu conținutul ei.
încearcă din nou
Deschiderea ochilor și deschiderea unei cărți sunt asimilate de unii ca fiind același lucru.
ultima încercare
Pentru unele persoane, deschiderea ochilor și deschiderea unei cărți reprezintă un singur act.
În ceea ce privește viitorul editurii de carte tipărită, Mitroi se declară optimist, însă subliniază o condiție esențială:
„atâta timp cât vom continua să existăm și noi”
. Această declarație subliniază o anumită incertitudine cu privire la viitor.
Tehnologia este considerată de el o unealtă care capătă viață prin intermediul oamenilor, iar misiunea școlii ar trebui să fie aceea de a-i educa pe elevi să mențină o distanță prudentă, Ștefan Mitroi fiind de părere că acest lucru se realizează nu prin îndreptarea copiilor spre trecut, ci mai degrabă prin deschiderea ochilor lor spre viitor, după cum afirmă:
„nu împingându-i spre trecut, ci deschizându-le ochii spre viitor”
.
La venerabila vârstă de 70 de ani, reflecția profundă a lui Ștefan Mitroi se cristalizează într-o constatare de o simplitate și o claritate remarcabile, asemenea acelor idei care au făcut obiectul unei lungi și aprofundate meditații:
Expresia „Între a deschide ochii și a deschide o carte poate fi pus, fără teama de a greși, semnul egalității.” subliniază legătura profundă dintre descoperirea lumii și lectură.
În anul 2024, jurnalistul și scriitorul Ștefan Mitroi, care colaborează în mod regulat cu publicația Ziarului Lumina a Patriarhiei Române, a primit distincția Ordinul Sanctus Stephanus Magnus.
La Palatul Patriarhiei, o ceremonie solemnă a avut loc, în cadrul căreia Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop vicar patriarhal, i-a conferit o distincție onorifică, acordată de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în cadrul unui eveniment oficial.

COMENTARII / 0