Regizorul Florin Șerban abordează în noua sa producție, „Nu e locul tău aici”, tema legăturii părinte‑fiu și una dintre pericolele cu care se confruntă tinerii astăzi – pasiunea de a se îndrepta spre extremism.
„Nu trebuie să pui la lucru rațiunea sau spiritul critic, e suficient să identifici un guru, să găsești un dușman și să ieși la luptă”
– afirmă cine
Citește șiAndi Moisescu: Nadia vine pe Românii au talent, filmările încep
Nu e locul tău aici, regizat de Florin Șerban, a obținut recent Leopardul de Aur, devenind astfel primul lungmetraj român care a câștigat acest prestigios premiu la nivel internațional. În plus, producția a părăsit Elveția portând cu sine alte trei distincții semnificative: Premiul Europa Cinemas Label, Premiul Juriului Tânăr și o mențiune deosebită acordată debutantului Teodor Butănescu.
Regizorul cunoscut pentru „Eu când vreau să fluier, fluier” (film recompensat cu Ursul de Argint la Berlin în 2010), propune de această dată o poveste dintr-un oraș din provincie, despre un medic respectat, interpretat de Adrian Văncică, a cărui lume se prăbușește când poliția începe să-i suspecteze fiul adolescent de crimă. În spatele acestei intrigi se află însă o poveste mai largă despre ruptura dintre generații, despre radicalizare, extremism, rasism și despre felul în care un părinte poate descoperi că nu-și mai cunoaște propriul copil. „Nu e locul tău aici” a fost filmat în Reșița, unde regizorul a crescut. „Era important pentru mine să plasez povestea într-un loc care oglindește personajul principal: aflat în dificultate, mândru, cândva unul dintre cele mai importante centre industriale ale României, acum marcat de nostalgie și regret, deși orașul, la fel ca tatăl, nu ar recunoaște-o niciodată”, spune Florin Șerban.
HotNews: – „Nu e locul tău aici” a câștigat patru premii la Locarno, inclusiv Leopardul de Aur, devenind primul film românesc care obține această distincție. Sunt patru jurii foarte diferite care au reacționat în aceeași direcție. După ce trece euforia primelor zile, ce credeți că au văzut toate aceste jurii diferite în filmul dumneavoastră?Florin Șerban: – Așa e, sunt patru premii diferite, fiecare cu specificul lui. Cel mai important e Leopardul de Aur, firește, dar celelalte nu ar trebui socotite drept „garnitură”. Mențiunea obținută de Teodor pentru interpretare premiază un fel de a juca puternic și direct, fără a fi însă naturalist. E o balanță foarte fină pe care Teodor o ține în echilibru acolo și juriul a observat asta. Celelalte două premii vin din partea unor jurii independente, deci nu au legătură cu cele două de mai sus.
Premiul 1 dat de juriul tânăr filmului nostru spune, de fapt, că povestea asta, a unei relații tulburate între tată și fiu i-a marcat și i-a făcut să se regăsească în personaj. Aici vorbim mai puțin de motivații estetice, mai degrabă de unele morale și personale. Cel din urmă premiu, Europe Cinemas Label vine de la un juriu care reprezintă distribuitori de film și care au socotit că filmul e relevant pentru publicul european și trebuie să ajungă în cinematografele din întreaga Europa. Ajută foarte mult cu distribuirea filmului.
„„Nu e locul tău aici” provoacă”
– Președintele juriului, Fabrice du Welz, a vorbit despre „cinema pur, de cel mai înalt nivel” și despre un film care îl face pe spectator să aibă întrebări și interpretări, nu doar să urmărească acțiunea. Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, „cinema pur”? Și simțiți că Leopardul de Aur confirmă direcția în care ați vrut să mergeți ca regizor încă de la „Eu când vreau să fluier, fluier”? – Eu nu gândesc asta în termeni de destin artistic. Nu e în niciun caz un parcurs controlat, nicio strategie. Filmele mele sunt foarte diferite unul de altul, iar eu mă bucur că e așa. Nu am un stil, eu mă aplic pe povești care mi se par stringente la un moment dat.
Da, cred că „Nu e locul tău aici” provoacă. Atât la întrebări, cât și la evaluări. Iar eu asta cred că e funcția ultimă a artei, să provoace întrebări în cel care o consuma. Arta în general, iar filmul cu precădere, trebuie să emoționeze și să provoace.
– Filmul pornește de la un adolescent suspectat de crimă și implicat într-o organizație de extremă dreapta. De ce ați ales să intrați în acest teritoriu acum și ce v-a interesat, de fapt, la fenomenul radicalizării? – Tema principală e relația părinte – copil. Pe marginea ei sunt celelalte subteme, iar aceasta e una dintre ele. E actuală, de aceea. Copiii, dar nu doar copiii, care își caută o forma de expresie, o identitate, o forma rapidă de validare, toate la un loc merg înspre astfel de ideologii nătânge. Radicalismul e simplu, idiot, la îndemână. Nu trebuie să pui la lucru rațiunea sau spiritul critic, e suficient să identifici un guru, să găsești un dușman și să ieși la luptă. Înverșunarea asta ideologică e foarte atractiva, iar adolescenții, cu nevoia lor de revoltă în ADN, își găsesc rapid o casă și un ideal în aceste formule stupide.
„Cel mai radical revoluționar devine conservator de îndată ce revoluția a câștigat”
– Povestea este văzută în primul rând prin ochii tatălui, un om care aparține unei generații ce voia să schimbe lumea și care ajunge să-și vadă propriul copil îmbrățișând idei diametral opuse propriilor sale principii. Este, în fond, un film despre eșecul unei generații de părinți? – Eu nu dau verdicte cu filmul, nu pot să spun cine e bun sau cine e rău, cine a făcut bine sau nu, ci doar, cum spuneam, să sper la a provoca întrebări. E un citat grozav de la Hanna Arendt – „Cel mai radical revoluționar devine conservator de îndată ce revoluția a câștigat”. Este povestea unui erou tragic în esență, a cărui revoluție a eșuat fără că el să știe. Iar filmul e realizarea asta.
Nu e locul tău aici este un film care se îndreaptă atât spre extremism, cât și spre dorința oamenilor de a se integra într-un grup. Cine, în cele din urmă, îi spune cui „Nu e locul tău aici”? Filmul se adresează atât tatălui, cât și fiului, fiecare în felul său. Titlul provine, de fapt, din stickerele pe care membrii grupului le aplică pe parbrizele mașinilor parcate ilegal, după ce le-au vandalizat.
Înțelege-ți modul interior al unei aderări la o mișcare extremă.
– Într-un moment în care discursul extremist a devenit mult mai prezent în Europa, cât de dificil este pentru un regizor să vorbească despre extremism fără să pară că filmul devine un discurs politic? Ați vrut să condamnați o ideologie sau mai degrabă să înțelegeți mecanismul prin care un om ajunge să creadă în ea? – Filmul ăsta nu e discurs politic în niciun fel, în primul rând pentru că asta nu e tema lui principală. Tema principală din „Nu e locul tău aici” este relația părinte – copil. Restul, anume întrebarea asupra unei formule de masculinitate, tragedia rezultată dintr-un fel de a vedea lumea, viața de provincie, rasismul politicos, rasismul declarat și ridicolul ce îl însoțește sunt toate teme secundare.
Altfel, nu se poate afirma că nu faci politică când spui că nu ar trebui să-ți ucizi pe cineva doar pentru că este diferit de tine. Aceasta nu constituie politică, ci un principiu fundamental al oricărei societăți funcționale. Pentru a fi clar – prin intermediul filmului, încerc, printre altele, să pun sub semnul întrebării și să înțeleg mecanismele profunde ale aderării la o mișcare extremistă și ale crimelor care ar putea să o însoțească.
„Iadul” lui Adrian Văncică
– Adrian Văncică este foarte puternic asociat în România cu personajul Celentano. Cât de mult a trebuit să vă luptați cu această imagine publică atunci când l-ați distribuit într-un rol atât de serios? Ați spus despre el că „a trecut prin iad” pentru acest rol. Ce i-ați cerut, concret? – Este asociat, e drept, dar eu nu m-am luptat deloc cu Celentano, nu era o luptă de dus aici. Adrian e și Celentano și Marius Călimănescu (n.r. tatăl din „Nu e locul tău aici”) fiindcă e un actor excepțional, și așa cum face un actor bun, schimba măști. A fost un rol dificil fiindcă e foarte departe de cum e Adrian, a fost ceea ce se numește „rol de compoziție” și a trebuit să sape adânc că să îl scoată pe Marius din el.
Consider că o persoană din domeniul actoriei trebuie să fie extrem de curajoasă pentru a se deplasa în locuri pe care nu dorește să le exploreze, și, în plus, să execute acest lucru în fața camerei, recitând un monolog scris de altcineva, dar făcând să pară autentic. Această provocare nu se limitează la 20 sau 30 de cadre, ci se extinde pe zile, săptămâni și luni de repetiții. Am menționat acest aspect când am folosit termenul „iad”.
O selecție a adunat 1.000 de candidați
Teodor Butănescu a debutat în cinematografia de lung metraj și a părăsit festivalul de la Locarno cu o Mențiune specială pentru interpretare. În ce mod ați selectat actorul și ce proporție din fragilitatea și singurătatea tinereței, pe care juriul le-a observat, provine din regie și ce parte este atribuită lui Teodor însuși?
Procesul de selecție a durat doi ani și a implicat peste o mie de băieți. În final, Teo a fost ales pentru că a demonstrat cea mai bună performanță, iar scenariul a fost adaptat pentru a se potrivi cu caracteristicile sale după ce a acceptat rolul. Astfel, personajul devine o combinație între rolul inițial și personalitatea lui Teo, iar proporția acestui amestec variază de la o scenă la alta.
Adrian Văncică și bunătatea sa
– Ați lucrat cu 19 actori debutanți de la Școala de Film. De ce ați ales să puneți alături un actor cu experiența lui Adrian Văncică și atât de mulți actori aflați la început? Ce se poate întâmpla într-un asemenea dialog între generații de actori?– Nu toți cei 19 care vin de la Școala de Film și joacă în film sunt tineri. Unii au peste 30, unii peste 40 de ani. Școala de Film nu este o facultate unde vin copii de 18 ani, stau 3-4 ani și pleacă cu o diplomă. E un loc pentru viitori actori, scenariști sau regizori indiferent de vârstă. De fapt, sunt puțini cei de 18 ani.
Ce au avut în comun toți cei care au venit de la Școala de Film și au jucat în film a fost lipsa de experiență pe platou. Iar Adrian a fost extrem de generos. Câteodată, un actor cu experiența lui Adrian, respectat și apreciat, poate să sfătuiască un actor fără experiență într-un fel în care un regizor nu poate. A fost de mare ajutor Adrian și în partea asta, de o generozitate rară. Câteodată nu e ușor să lucrezi cu oameni la început în cariera asta. Iar un astfel de ajutor e important.
– Una dintre interpretările criticilor este că filmul tratează responsabilitatea unei generații față de cea viitoare. Cum atribuiți responsabilitatea pentru modul în care acești tineri, atrași de extremism
„Filmul nu are nicio legătură cu ascensiunea lui Georgescu”
– Ați început să lucrați la „Nu e locul tău aici” în urmă cu aproximativ opt ani. Ce s-a schimbat în dumneavoastră în acest timp și ce a rămas neschimbat în film? Dacă l-ați fi făcut acum opt ani, înainte de transformările sociale și politice din ultimii ani, ar fi fost același film? – „Nu e locul tău aici” nu ar fi arătat foarte diferit, dacă l-aș fi făcut acum opt ani. Imposibil de apreciat, cum ar fi arătat până la final, firește, dar vreau să o spun limpede – filmul nu are nicio legătură cu ascensiunea lui Georgescu, nici cu anularea alegerilor sau scorul AUR, nu e deloc politic. Nu din teamă nu e politic, ci pentru că filmul politic sau angajat nu e ceva interesant pentru mine.
– Ați menționat că premiile obținute la Locarno vor oferi filmului exhibiția pe care o merită. În România, însă, recunoașterea la festival nu garantează automat succesul în cinematografe. De ce considerați că filmele românești premiate la nivel internațional continuă să întâmpine dificultăți în a ajunge la publicul local?
Atunci când menționez
„expunerea pe care o merită”
, nu mă refer la România, ci la tot continentul Europa. Consider că această producție merită să fie apreciată în întreaga Europa, nu exclusiv în România, deoarece subiectul său are caracter universal.
Altfel, e firesc că filmele premiate internațional să nu fie succese comerciale masive fiindcă filmele astea nu sunt comedii sau filme de acțiune. Nu doar în România e așa, ci în majoritatea țărilor europene. Franța face excepție, e singura țară unde filmele premiate internațional aduc în continuare mult public în sală, sau, mă rog, relativ mult, iar asta fiindcă există o tradiție în ce privește educația cinematografică în școală, susținerea cinematografelor de artă și comerciale, precum și obișnuința publicului de a căuta, descoperi și viziona filme europene.
În continuare, nu există un flux major de spectatori către aceste filme „de artă”, în special în țara noastră, deoarece majoritatea dintre ele sunt percepute ca fiind prețioase, pretențioase și plictisitoare. Îmi place să consider că acest film nu se încadrează în acea categorie. Consider că „Nu e locul tău aici” este provocator, este o producție lungă, însă dacă, ca spectator, deții răbdare și curaj, această lucrare nu este înșelătoare.
noiembrie filmul va fi disponibil în cinematografele din România. După ce a obținut Locarno patru premii, ce aște
– După un Leopard de Aur, ce mai poate spera un regizor? Ce simțiți că vă mai lipsește? Sau în ce direcție vă doriți să mergeți cu următorul proiect cinematografic?
Mi-ar plăcea să nu mă epuizez niciodată.
COMENTARII / 0