25 ani de la 11 septembrie: America pierde controlul și liderul mondial

În decursul a 25 de ani de la atacurile teroriste, SUA și-au pierdut dominația la nivel mondial. Această politică populistă contemporană provine direct din eșecurile războiului împotriva terorismului, afirmă Gerard Baker, fost șef editor al Wall Street Journal, într-un comentariu publicat în The Times.

Evenimentele care au marcat istoria se împart în două categorii: cele recunoscute instantaneu pentru semnificația lor și cele a căror importanță este înțeleasă abia în retrospectivă. Când trupele chineze și japoneze s-au ciocnit la Podul Marco Polo, în afara Beijingului, în iulie 1937, puțini și-ar fi imaginat că incidentul se va dovedi a fi primul foc de armă al unui război care urma să degenereze în cel mai devastator conflict global din istorie. Când s-a raportat că o gașcă pestriță de hoți neîndemânatici fusese prinsă pătrunzând prin efracție în sediul Comitetului Național Democrat în iunie 1972, nimeni nu ar fi bănuit că infracțiunea lor va duce, în cele din urmă, la demiterea unui președinte al Statelor Unite (scandalul Watergate, n.r). Când două fonduri speculative deținute de banca americană de investiții Bear Stearns s-au prăbușit sub greutatea pierderilor din creditele ipotecare subprime în vara anului 2007, abia un an mai târziu lumea a înțeles că acestea au fost primele scântei ale unui incendiu financiar care aproape a mistuit economia mondială.

Enola Gay a aruncat, în August 1945, o bombă asupra Hiroshimei, iar întreaga lume a realizat imediat nașterea unei nouă ere nucleare și a început să se îngrijoreze de posibilele implicații. În Noiembrie 1989, berlinezii din Est, plini de bucurie, au demolat zidul omonim al orașului și au marcat sfârșitul Războiului Rece, iar democrațiile din întreaga lume au sărbătorit acest eveniment ca unul dintre cele mai importante momente de cotitură din istorie.

Citește șiRomânia și Pakistanul vor lansa campus universitar în Karachi

11 septembrie 2001 a marcat un atac terorist asupra Statelor Unite, recunoscut instantaneu ca un punct de cotitură

„Ziua care a schimbat lumea”

a fost titlul primei pagini a ziarului The Sun a doua zi, peste o fotografie în care o minge de foc explodă în turnul sudic al World Trade Center, în timp ce avionul pilotat de Marwan al-Shehhi pe zborul 175 al companiei United Airlines se deplasa cu 940 kilometri pe oră.

„Caleidoscopul a fost zguduit, piesele sunt în mișcare”

a declarat premierul britanic Tony Blair trei săptămâni mai târziu, în fața unei conferințe a Partidului Laburist marcată de tăcere.

Gerard Baker a observat că, în momentul în care s-a petrecut evenimentul, toată lumea a realizat instantaneu că realitatea s-a transformat, și continuă: „Ceea ce nu eram conștienți era modul în care s-a schimbat.” El subliniază că, dacă am fi putut — și ar fi trebuit — să anticipăm, am fi constatat că orice presupunere din acea zi ar fi probabil rezultată în eroare.

În zilele imediat următoare bombardamentelor de la Hiroshima și Nagasaki, puțini ar fi putut anticipa că ar exista cel puțin 80 de ani fără o nouă detonare nucleară în război. În noiembrie 1989, chiar și cele mai înțelepte minți geopolitice nu ar fi putut estima că, la doar trei decenii după acea perioadă, democrația liberală, aparent în vârf în acea lună, va suferi o retragere dramatică în întreaga lume occidentală.

25-a aniversare se apropie în săptămâna viitoare, iar Statele Unite se pregătesc să sărbătorească ziua care a schimbat lumea. Este evident că reperul din acea zi a avut un efect mai profund decât oricine ar fi anticipat la acea vreme. Deși un sfert de secol încă nu permite concluzii absolute despre un eveniment istoric, este suficient pentru a examina America și realitatea globală actuală, pentru a reflecta asupra unei epoci de incertitudini aproape constante atât la nivel intern, cât și în afara frontierei, și pentru a trage o concluzie dureroasă.

Într-un mod pe care nici ei nu l-ar fi putut anticipa, cei 19 teroriști și liderii lor nu au pus în scenă doar cel mai grav atac străin asupra cetățenilor America din istoria națiunii. Ei nu au pur și simplu inițiat un atac ce ar fi aruncat America într-un alt conflict sângeros. sălbăticia lor a pornit o lanț de evenimente, decizii și consecințe — atât planificate, cât și neplanificate — care au scos America de la poziția ei supremă globală de la sfârșitul secolului trecut, au redus puterea și prestigiul în lume și au slăbit periculos legăturile unității interne, lăsând țara mai slabă și mai fragilă.

America nu a pierdut doar inocența în acea zi; a suferit și pierderea încrederii în sine, a pierdut o mare parte din credința sa și, în cele din urmă, drumul pe care îl urma.

În acea seară, la TV, un Bush vizibil zguduit s-a adresat națiunii americane și a promis că, din mijlocul suferinței și al carnagiului, America va ieși mai puternică.

“Un popor măreț a fost mobilizat să apere o națiune măreață. Atacurile teroriste pot zgudui fundațiile celor mai mari clădiri ale noastre, dar nu pot atinge fundamentul Americii. Aceste acte au sfărâmat oțelul, dar nu pot zgâria oțelul hotărârii americane. America a fost ținta atacului deoarece suntem cel mai strălucitor far al libertății și al oportunităților din lume. Și nimeni nu va împiedica acea lumină să strălucească.”

Poate cineva să citească astăzi aceste cuvinte și să creadă că acele declarații îndrăznețe s-au împlinit? Au lăsat oare cei 25 de ani de aventuri internaționale eșuate, care își au rădăcinile în reacțiile la acea zi, oțelul hotărârii americane neștirbit? Putem spune cu adevărat, după un sfert de secol de tensiuni politice interne continue și tot mai intense, că fundamentele democrației americane sunt intacte? Pot americanii — și cu atât mai puțin restul lumii — să privească astăzi Statele Unite și să vadă în ele cel mai strălucitor far al libertății și al oportunităților din lume? –  se întreabă Baker

America continuă să fie forța dominantă a lumii și, în ciuda imperfecțiunilor sale, rămâne o republică democratică. Într-o lume în declin, ea reprezintă încă cea mai solidă speranță pentru realizarea ambițiilor umane, atât morale, cât și materiale. Mai mult, nu toate traumele care au slăbit-o ca națiune și ca putere globală pot fi atribuite direct evenimentelor din 11 septembrie. Gândirea la națiunea care exista înainte de acea zi implică o amintire aproape insuportabilă a cât de relativ sigură și confortabilă era lumea Americii.

Bush a fost ales cu sub un an înainte, într-o cursă electorală extrem de competitivă, care a urmat o perioadă de tensiune politică internă și a unui președinte supus procesului de destituire din cauza unei relații sexuale scandal. Campania împotriva lui Al Gore a fost dominată de dilema privind modul de gestionare a unei mari provocări economice: cum să se abordeze excedentul fiscal iminent al Statelor Unite, generat de creșter

Pe plan extern, principala preocupare o reprezentau relațiile cu fosta Uniune Sovietică și cu China. În discursul său de inaugurare, din ianuarie, Bush dedicase câteva fraze politicii externe. Țara se bucura de ceea ce comentatorul conservator Charles Krauthammer numise „momentul unipolar”, era dominației exclusive a Statelor Unite. Cu o lună înainte de 11 septembrie, Bush a ținut primul său discurs național în prime-time, referitor la necesitatea unui cadru de reglementare adecvat pentru cercetarea cu celule stem.

Deși 11 septembrie a scos la iveală o vulnerabilitate până atunci de neimaginat pentru americani, la început a stârnit o reacție care părea să confirme promisiunea lui Bush privind o superputere revigorată. Câțiva critici s-au întrebat dacă „războiul împotriva terorismului” era o măsură înțeleaptă și dacă avea sens să se mobilizeze o națiune împotriva unui substantiv abstract care denota mai degrabă o tehnică paramilitară decât un inamic identificabil.Însă unitatea pe care atacurile au provocat-o atât pe plan intern – prin sprijinul bipartizan pentru acțiuni agresive împotriva susținătorilor Al-Qaeda din Afganistan –, cât și pe plan extern – prin invocarea de către NATO a articolului 5 în sprijinul Americii –, sugera că teroriștii calculaseră greșit.

După prăbușirea Kabulului, nu exista un inevitabil în alegerea de a canaliza atenția și resursele Statelor Unite către efortul de a elimina Saddam Hussein din Irak. Cu toate acestea, justificarea militară a putut fi formulată doar ca urmare a incidentului din 11 septembrie. Bush și vicepreședintele său, Dick Cheney, au avertizat în mod repetat că următorul atac terorist ar putea produce nu doar resturile unei clădiri iconice, ci și un nor de ciupercă deasupra unui oraș american.

Insecuritatea panicată resimțită de americani ca urmare a atacurilor Al-Qaeda a creat un mediu politic favorabil pentru un război împotriva Irakului care, altfel, aproape sigur nu ar fi existat. Și deși multe țări au refuzat să se alăture SUA în cea de-a doua campanie a războiului împotriva terorismului, cele care au făcut-o și-au justificat participarea în aceiași termeni — amenințarea care fusese dezvăluită de 11 septembrie.

Războiul din Irak nu a fost doar o aventură prost concepută și prost executată. Nu numai că a deturnat atenția și resursele de la efortul neterminat de a pacifica Afganistanul și de a face față amenințării mai ample a terorismului fără stat. A privat guvernul SUA de o mare parte din autoritatea sa atât pe plan intern, cât și pe plan internațional. A diluat sprijinul pentru America pe care atacurile inițiale îl generaseră. Lumea nu a văzut cea mai mare democrație angajată în cel mai recent efort al său de a răspândi libertatea, ci un război conceput în mod necinstit, purtat cu imprudență și, uneori — în episoade precum scandalul de la închisoarea Abu Ghraib — într-o manieră lipsită de moralitate. Excesele și eșecul din Irak, precum și insistența administrației Bush că acesta era o parte integrantă a războiului împotriva terorismului, au făcut ca cele două războaie să se contopească în conștiința publică, slăbind legitimitatea întregului efort militar.

Rapid intolerabile pentru cetățenii americani, costurile au ajuns într-o perioadă scurtă la un nivel inacceptabil. Numărul de victime în Irak și Afganistan părea să nu fie în raport cu scopurile atinse: peste 7.000 de soldați americani, 1.500 de aliați și sute de mii de civili

Prejudiciul adus reputației și prestigiului Americii, atât pe plan intern, cât și în străinătate, a fost, de asemenea, incalculabil. Spectacolul singurei superputeri dintr-o lume „unipolară”, dotată cu cel mai avansat material tehnologic, care s-a luptat timp de un deceniu sau mai mult pentru a înfrânge un inamic care lupta cu explozivi improvizați și arme automate din era sovietică, a zguduit stima de sine a americanilor și i-a încurajat pe alții, precum Statul Islamic, să profite de lipsa voinței politice a americanilor de a suporta pierderile tot mai mari.

Războiul împotriva terorismului a înregistrat, desigur, succese notabile. Amenințarea teroristă ascunsă în Afganistan a fost rapid neutralizată; mii de teroriști au fost eliminați sau scoși din circulație ca amenințări. Execuția lui Osama bin Laden nu numai că a adus pedeapsa celui care a orchestrat atacurile din 11 septembrie, ci a contribuit și la restabilirea unei părți din încrederea pe care America o pierduse în priceperea și curajul forțelor sale armate și al planificatorilor serviciilor de informații. Regimul brutal al lui Saddam a fost înlăturat în Irak, iar țara nu mai este acum, după două decenii și multe distrugeri, sursa de instabilitate din regiune pe care o reprezentase timp de 50 de ani.

Este fals că atacurile din 11 septembrie, deși au cauzat numeroase eșecuri pentru America în acea perioadă, au reprezentat un triumf pentru dușmanii săi. Bin Laden credea că acțiunea sa ar expulza americanii și partenerii lor din comunitatea musulmană și ar deschide drumul spre un nou califat. În consecință, evaluarea geopolitică a conducătorului Al-Qaeda nu a ajuns la aceeași măsură ca competențele sale în domeniul construcțiilor sau în planificarea atacurilor teroriste.

Cu toate acestea, de departe cel mai mare prejudiciu adus Statelor Unite de evenimentele din 11 septembrie și de consecințele acestora a fost dauna morală și politică provocată de desfășurarea războiului împotriva terorismului. Irakul și războiul în ansamblu au zdruncinat încrederea americanilor în guvernul lor, în instituțiile lor și chiar în ei înșiși. Exagerarea amenințării reprezentate de armele de distrugere în masă prin manipularea informațiilor secrete a rupt legătura dintre public și liderii săi. Complicitatea unei mari părți a mass-mediei, care s-a aliniat la afirmațiile administrației, a slăbit și mai mult încrederea publicului – deja în cădere liberă – într-o instituție culturală. Eșecul de a furniza resurse militare nici pe departe suficiente pentru a asigura o schimbare de regim ordonată, stabilă și relativ pașnică a sugerat atât aroganță, cât și ineptitudine la Washington. Ușurința cu care li s-a spus americanilor că trupele lor vor fi întâmpinate ca eroi eliberatori a fost batjocorită de realitățile amare ale unei ocupații lungi și dureroase.

Toată această disimulare, vanitate fatală și eroare de calcul din ignoranță au zdruncinat încrederea publicului în conducerea americană — în politică, guvern și mass-media. Criza financiară din 2008 și eșecul de a-i trage la răspundere pe cei responsabili pentru aceasta au adăugat o mare parte a corporațiilor americane pe lista celor nedemni de încredere.

În acest mediu aprins de neîncredere colectivă, criteriile tradiționale care susțineau politica americană au dispărut complet. Eșecul deosebit al abordării convenționale a indicat, în primul rând, posibilitatea de a adopta o strategie nouă, în care outsideri cu experiență limitată să primească o șansă mai mare sau mai mică. Barack Obama, care a pledat pentru speranță și schimbare, a încheiat fără a livra niciuna dintre promisiuni, deterior

Dar prăbușirea încrederii a creat și ceva și mai distructiv — slăbirea catastrofală a regulilor discursului și angajamentului politic, astfel încât respectul pentru lucruri fundamentale precum adevărul, onestitatea și realitatea obiectivă a devenit anacronic și de aruncat la gunoi. Statele Unite s-au afundat și mai mult într-un fel de realitate modelată de partizanat, în care americanii de ambele părți au ales pur și simplu să creadă în „adevărul lor”, o nouă realitate postmodernă a politicii și culturii care își cere prețul în haosul și nebunia zilelor noastre.

Nimic din greutățile prin care a trecut America de la 11 septembrie 2001 nu a fost inevitabil. Șocul acelui eveniment a determinat o serie de decizii greșite și alegeri fatidice care au dus, în cascadă, la disfuncționalitatea politică crescândă din ultimul sfert de secol. Nici nu ar fi înțelept să presupunem că deformările lumii de după 11 septembrie indică inevitabil, așa cum speră dușmanii săi, declinul Americii. Statele Unite s-au dovedit de nenumărate ori capabile să depășească consecințele amare ale propriilor tulburări, de la Războiul Civil la Marea Depresiune, al Doilea Război Mondial, Vietnam și traumele economice și politice din anii 1970.

Ar trebui, de asemenea, să fim atenți să nu ne lăsăm seduși de simbolismul acelui moment, așa cum l-am perceput atunci și cum suntem și mai înclinați să-l vedem acum, prin prisma retrospectivă: lovitura devastatoare a Al-Qaeda împotriva celor doi piloni ai puterii financiare și geopolitice din New York și Washington, sincronizată, poate întâmplător, în primele luni ale noului secol, succesorul secolului american. New Yorkul este reconstruit și prosper; America se află din nou în avangarda unei noi transformări tehnologice. Washingtonul poate fi în mâinile unui monomaniac imprevizibil, dar sursele fundamentale ale puterii SUA sunt intacte.

Nu se poate considera un accident declinul, ci este consecința unor decizii incorecte și alegeri greșite. Aceasta reprezintă o dovadă a rezistenței persistente a Statelor Unite că, la fel ca și în trecut, chiar și după 25 de ani de alegeri eronate în mod constant, țara rămâne capabilă să-și răstoarne propriul declin, afirmă Gerard Baker.