La Beijing, pe 6 octombrie 1976, patru dintre cei mai radicali conducători ai Partidului Comunist Chinez au fost arestați, potrivit Il Post. Printre aceștia se numără Jiang Qing, cea care a fost căsătorită cu Mao Zedong. Capturarea „Bandei celor patru” a semnalat încheierea Revoluției culturale, unul dintre cele mai dureroase momente din istoria recentă a Chinei.
Cincizeci de ani mai târziu, diferența este enormă. China se află printre cele mai vaste economii mondiale și constituie un centru industrial și tehnologic la scară globală. În ce mod a devenit posibilă această transformare și ce proporție din realizările economice de astăzi poate fi atribuită regimului comunist post-Mao?
Grupul cunoscut sub denumirea de Banda celor Patru cuprinde Jiang Qing, văduva lui Mao Zedong, Zhang Chunqiao, Yao Wenyuan și Wang Hongwen. Fotografia provine de la X.
Citește șiReuniunea globală privind încălzirea suspendată pe termen nedeterminat
După Revoluția culturală, China s-a găsit într-o stare dramatică.
Mao a inițiat Revoluția culturală în 1966. Oficial, obiectivul era protejarea ideologiei revoluționare și eliminarea elementelor considerate burgheze sau capitaliste. În realitate, campania s-a transformat într-o vastă confruntare politică și într-o epurare a Partidului Comunist.
Gărzile Roșii au atacat profesori, funcționari și persoane considerate „burgheze”. Școli, temple și locuințe au fost devastate. Au urmat confruntări între facțiuni, persecuții și epurări. Estimările privind numărul victimelor variază de la sute de mii la milioane de oameni. Economia a fost grav afectată, iar o parte importantă a patrimoniului istoric și cultural a fost distrusă.
În octombrie 1976, arestarea lui Jiang Qing, Zhang Chunqiao, Yao Wenyuan și Wang Hongwen a marcat în mod practic încheierea acelei perioade. Totuși, schimbarea ce urma să redefinească China nu s-a materializat imediat.
Sub influența lui Deng Xiaoping, China a experimentat o schimbare de direcție.
După decesul lui Mao, Hua Guofeng a preluat pentru o perioadă scurtă autoritatea asupra Partidului Comunist. Deng Xiaoping, care a fost epurat de două ori în cadrul Revoluției culturale, a reîntră treptat în epicentrul puterii. Începând cu anul 1978, China a intrat într-o fază denumită „reforma și deschiderea”.
Acesta a marcat punctul de cotitură al economiei moderne din China. În mod gradual, s-au implementat mecanisme de piață. Agricultura a trecut prin reformă, investițiile străine au fost stimulate, au fost create zone economice speciale, iar întreprinderile au obținut o autonomie crescută.
China a păstrat conducerea politică sub controlul Partidului Comunist, însă a introdus mecanisme de piață în cadrul unui sistem politic ce a rămas comunist. Rezultatele au fost cu adevărat spectaculoase.
După moartea lui Mao, Deng Xiaoping a preluat controlul asupra Partidului Comunist. Sursa foto: X
„Fabrica lumii” și dezvoltarea economică
Conform Băncii Mondiale, începând cu 1978, China a obținut o creștere anuală medie a PIB-ului de peste 9%, iar peste 800 de milioane de cetățeni au scăpat de sărăcia extremă. În deceniile ce au urmat, țara s-a evoluat într-o vastă platformă industrială și ulterior a devenit un nod central al comerțului global.
În anul 2001, aderarea la Organizația Mondială a Comerțului a accelerat integrarea China în economia globală. Statul a devenit principalul producător al lumii, iar investițiile colosale în infrastructură, educație și industrie au schimbat radical structura economică.
China, în perioada în care a ajuns la Xi Jinping, se găsea deja la rangul unei puteri economice.
Xi Jinping a preluat conducerea Partidului Comunist în 2012. Această schimbare este crucială pentru a înțelege evoluția Chinei. Majoritatea creșterii economice care a transformat națiunea dintr-o economie post-Mao într-o forță globală s-a realizat înainte ca Xi să ocupe funcția de lider.
Xi a preluat o economie care era deja în curs de transformare. În timpul mandatului său, capitala a intensificat focusul asupra tehnologiei, manufacturii avansate, energiei verzi, infrastructurii și sectorului strategic. China a ajuns la poziția de lider global în multiple domenii ale producției industriale și a consolidat companii puternice în domeniile bateriilor, vehiculelor electrice, energiei regenerabile și tehnologiei.
Statul își menține o influență semnificativă asupra economiei, acoperind atât investițiile, cât și direcțiile industriale. În același timp, economia chineză persistă în creștere, deși viteza este mai lentă comparativ cu perioada de expansiune impresionantă post-1978. FMI prognozează pentru China o creștere economică de aproximativ 4,5% în anul 2026.
Începând cu haosul lui Mao, trecem la problema unei economii prea dependente de stat.
Evoluția economică a Chinei reprezintă una dintre cele mai impresionante transformări din perioada recentă. Totuși, nu poate fi justificată doar prin conducerea politică în prezent. Principala forță motrice a acestei transformări a fost schimbarea de direcție implementată după 1978, în special sub Deng Xiaoping.
Sub conducerea lui Xi, economia a devenit mult mai robustă și a continuat dezvoltarea unor sectoare strategice, însă modelul chinez se confruntă astăzi cu provocări diferite față de cele din anii 1970. FMI atrage atenția asupra consumului intern slab, crizei prelungite din sectorul imobiliar, nivelului ridicat al datoriilor și îmbătrânirii populației.
China trebuie astăzi să identifice noi surse de creștere, într-o economie ce nu mai poate se baza în aceeași măsură pe forța de muncă ieftină, pe investiții masive și pe exporturi. Astfel, se evidențiază un contrast puternic între cele două epoci. În 1976, țara ieșea dintr-un deceniu în care luptele politice aveau distrus o mare parte din stabilitatea economică și socială. În 2026, aceeași națiune se află printre principalele puteri economice mondiale și caută să descopere următorul motor al dezvoltării.
COMENTARII / 0