Ali Asgari este regizor de top în cinematografia iraniană. În numeroase ocazii, el a întâmpinat cenzura în propria țară, însă a rămas neclintit și continuă să producă filme pline de pasiune și talent.
Dublu nominalizat la Palme d’Or la Festivalul de la Cannes pentru scurtmetrajele More Than Two Hours (2013) și The Silence (2016), Ali Asgari a explicat deschis într-un interviu exclusiv pentru Libertatea de ce nu are mari așteptări privind viitorul Iranului, precum și cât de multă lumină îi aduce cinematografia.
În prima parte a lunii noiembrie, Ali Asgari a participat în România la festivalul Les Films de Cannes à Bucarest, care a atins cea de-a 17-a ediție, prezentând un program ce includea cele mai remarcabile filme de artă ale anului, producții în exclusivitate, cei mai promițători artiști ai cinematografiei globale și regizori de renume internațional invitați.
În 2023, după ce a expus satira Terrestrial Verses la Festivalul de la Cannes, în cadrul secțiunii Un Certain Regard, autoritățile din Iran i-au confiscat pașaportul pe termen scurt și i-au impus interdicție oficială de a regiza filme în patria sa, interzicându-l în plus să părăsească țara pentru opt luni.
Ali Asgari (de 44 de ani) activează ca regizor, scenarist și producător, iar realizările sale au atras atenția la nivel global. Recunoscut internațional, el explorează în filmele sale realitățile vieții persoanelor marginalizate și presiunile birocratice sau religioase care modelează societatea iraniană contemporană. De asemenea, acest cineast de renume este membru al Academiei Americane de Film (AMPAS).
În 2007, după ce și-a terminat studiile la Universitatea Azad din Teheran, s-a mutat în Italia pentru a se înscrie la programul de cinematografie oferit de Universitatea Roma Tre.
El a fost remarcat într-un timp scurt datorită scurtmetrajelor More Than Two Hours (2013) și The Silence (2016), ambele fiind nominalizate pentru Palme d’Or în cadrul secțiunii Scurtmetraj a Festivalului de la Cannes.
În 2017, filmul său de lung metraj intitulat Disappearance a marcat primul său proiect în această categorie, fiind creat în cadrul rezidenței Cinéfondation de la Cannes și prezentat la Festivalul de la Veneția.
A Bit of Light, cel mai recent lungmetraj al său, selectat în acest an în competiția oficială a Festivalului de la Veneția, urmărește povestea unui medic a cărui clinică este închisă de autorități.
Libertatea:
„În Iran, nu mai avem mari speranțe pentru viitor”
ați declarat într-un interviu în septembrie. De ce nu mai aveți mari speranțe privind viitorul Iranului?
Ali Asgari: Nu putem face planuri pentru că, în fiecare zi, totul se schimbă. Chiar și în cel mai recent film al meu, personajul principal spune la un moment dat: „atunci când mă trezesc dimineața, nu știu dacă până seara voi mai fi în viață sau nu”. Asta este realitatea care se petrece acolo în Iran fiecare zi. Nu știm exact ce se va întâmpla a doua zi, totul se schimbă… Pot spune că situația se înrăutățește uneori pe zi ce trece. Când nu poți să-ți faci planuri, nici măcar pentru luna viitoare sau anul viitor, ajungi să-ți pierzi speranța.
Pentru că te afli mereu în acest proces de așteptare, așteptând să vezi ce se va întâmpla, iar asta se întâmplă de mulți ani. Acesta este motivul pentru care cred că nu mai așteptăm marile speranțe și de aceea am simțit că este foarte important pentru mine să arăt aceste mici lucruri din viața noastră care încă ne leagă de viață și care ne ajută să mergem mai departe.
– În ceea ce privește „A Bit of Light”, filmul dumneavoastră care a avut premiera la Veneția, ați declarat la un moment dat că această peliculă este despre un bărbat care vrea să-și ia viața, dar viața îl urmărește pretutindeni. Cât de greu este să iubești viața într-o lume cu atâta moarte și foc?
Cred că factorul
Este un aspect pe care consider că trebuie să îl avem mereu în minte și, posibil, să îl acceptăm ca fiind o componentă a existenței, iar eu susțin că este esențial să continuăm și să descoperim adevărul, acele detalii minuscule ale vieții care le-am urmărit în film. În momentul încheierii, am perceput simplu că via
Iranul, în prezent, se află într-o stare de divizare. Cum ar putea poporul să se reunească și să se unifice?
– Sunt lucruri foarte greu de spus, pentru că fac parte din viața noastră. Nu e vorba despre noi, ci mai degrabă despre lucrurile care ne sunt impuse, aș putea spune, din diferite locuri, inclusiv din diferite țări.
Aceste disparități au și rădăcini politice. În cazul politicienilor, această formă de fragmentare a existat mereu, pentru că aceștia au dorit ca Iran să fie împărțit. Prin urmare, nu pot indica o soluție, deoarece această fragmentare a devenit acum extrem de profundă.
De ce, în Iranul contemporan, chiar și cea mai redusă decizie devine un act politic?
În rutina zilnică există un aspect al politicii. În întreaga lume se observă acest fenomen, însă în Iran este și mai evident, deoarece orice acțiune devine un act politic. Chiar și în timpul unei conversații, interlocutorii discută de politică.
Viața de zi cu zi este legată de politică. Dacă te duci să faci cumpărături la supermarket, totul este legat de politică. În fiecare zi prețurile se schimbă.
Orice acțiune pe care o întreprinzi se încadrează în sfera politică. Politica este integrată în existența noastră, iar noi trăim în continuă interacțiune cu ea. Nu există posibilitatea de a ne elibera de această influență. De exemplu, în Iran, atât în perioada de conflict, cât și înainte de el, accesul la internet a fost suspendat. Printre utilizatorii care
Ce lumină vă oferă cinematografia?
Cred că, deocamdată, singurul raz de lumină pe care îl dețin este cinematografia. Pentru că aceasta îmi oferă puterea de a continua și de a aduce lumină și pentru ceilalți.
M-am bucurat foarte mult să văd atât de mulți oameni conectați, mai ales prin acest film, care transmitea mesajul acestor mici lumini din viața noastră. Și am primit o mulțime de reacții minunate. Îmi amintesc că la Veneția a venit la mine o femeie, m-a îmbrățișat foarte strâns și mi-a spus: „După ce am văzut filmul, mi s-a făcut foarte dor de mama mea. Așa că am sunat-o pe mama mea și am vorbit cu ea câteva minute. Am simțit că nu o mai văzusem de luni de zile, dar că o voi vedea în curând”.
Am auzit des astfel de mesaje, așa că consider că este crucial să realizezi, când creezi un film, că nu putem transforma radical realitatea, însă prin gesturi mici putem modela gândirea oamenilor și să obținem un efect similar asupra lor.
– Cât de semnificativ este pentru dumneavoastră să vă păstrați viața prin film și să vă confruntați cu cinematografia?
Consider că confruntarea este distinctă. Confruntarea noastră, acțiunile pe care le întreprindem, se diferențiază de cea obișnuită, deoarece nu putem fi luptători în același mod ca partizanii sau ca acești oameni.
Cred însă că impactul nostru asupra societății va fi gradual. În consecință, activitatea noastră reprezintă o confruntare cu acele efecte secundare minore asupra societății. Consider că acest proces evoluează pas cu pas, prelungindu-se în timp, însă produce un impact semnificativ asupra societății.
Pentru mine, este foarte important ca, atunci când realizez un film, să mă gândesc la modul în care pot contribui la această viață. Pentru că aceasta este diferența dintre cineast și omul de afaceri. Omul de afaceri cere mereu mai mult de la viață, în timp ce artistul sau cineastul vrea să vadă cum poate adăuga ceva, chiar și puțin, la viață.
Este un subiect pe care îl întreb în mod constant și îl analizez în mod repetat.
– După premiera filmului „Terrestrial Verses” la Cannes în 2023, la întoarcerea în Iran, vi s-a interzis să călătoriți în străinătate timp de 8 luni, iar multe dintre bunurile dumneavoastră au fost confiscate din apartament, pentru a vă fi returnate abia după câteva săptămâni. Cum v-ați simțit în acele 8 luni, când vi s-a interzis să părăsiți Iranul?
– Este o prostie să interzici cuiva să călătorească sau să-i confiști bunurile personale. Ca ființă umană, este foarte important ca, în aceste vremuri grele, să te regăsești și să încerci să fii mai creativ. Pentru că există două căi în viață: prima este să renunți pur și simplu, iar a doua este să alegi să mergi mai departe și să găsești noi modalități de a continua. Nu a fost prima dată când mi s-a întâmplat asta, am mai avut și alte probleme de acest gen, dar aceasta a fost cea mai lungă interdicție.
Prin urmare, consider că este esențial să identifici trasee noi, să găsești modalități diferite de a trăi și să continui înainte. Aceasta reprezintă, în perspectiva mea, ceva care depășește ceea ce ei doresc să te împiedice. Totuși, mă gândesc că, dacă te oprești, accepți dorințele lor.
Prin urmare, de obicei, îmi întorc atenția spre contrariul și caut o soluție. În acea perioadă am produs un film documentar de lung metraj care a înregistrat un succes considerabil.
În ce măsură întâmpinați dificultăți când produceți filme în Iran, în afara reglementărilor oficiale ale guvernului?
În permanență căutăm, trebuie să identificăm o cale pentru a realiza acest lucru. Diferența constă de la un film la altul. În anumite cazuri, pentru un anumit film, adopt o abordare diferită. Pentru un film găsesc o soluție, iar pentru altul găsesc una diferită. Prin urmare, există situații variate, deoarece am norocul de a avea un producător bun care îmi poate oferi o sumă de bani ce îmi permite să continui producția de filme.
sursa de finanțare reprezintă cel mai crucial aspect pentru mine. Totuși, ne străduim să producăm filme în condiții mai secrete, subterane, selectând un număr redus de membri ai echipei pentru a finaliza producția. În realitate, pentru mine, acest element constituie o componentă a rezistenței mele, deoarece aceștia doresc să te împiedice să creezi filme și să te exprimi. În același timp, îți găsești constant modalități de a depăși această situație.
În consecință, confruntarea dintre noi este practic reală și continuăm să o menținem.
– În timp ce discutați despre efortul de a înfrunta sistemul, care dintre filmele sau scurtmetrajele a reprezentat cea mai mare dificultate pentru a-l învinge?
Situația rămâne constantă. Când am lucrat la scurtmetraje, nu am întâmpinat nicio dificultate, deoarece autoritățile nu acordau atenție acestor proiecte. Totuși, odată ce am pornit la producția de lungmetraje, autoritățile din Iran au început să-mi impună numeroase obstacole. Pentru a mă descuraja atât în timpul filmării, cât și după finalizarea filmului, au început să genereze probleme pentru mine.
În mod normal, a face un film respectând regulile nu este o infracțiune. Așa că nu pot face nimic dacă faci un film. Dar, de obicei, în cazul cineaștilor pe care îi bagă la închisoare, nu e din cauza faptului că fac filme, ci mai degrabă din cauza conținutului. Uneori sunt prea duri în film. Și, de asemenea, mai mult din cauza activismului politic.
Prin urmare, în ceea ce privește filmele mele, există întotdeauna dificultăți, însă nu de aceeași severitate.
COMENTARII / 0