Jérôme Viala-Gaudefroy, expert în domeniul politicii americane la Sciences Po, ridică o întrebare pertinentă: Care este motivul pentru care Statele Unite ale Americii și Franța, două țări care pretind că se sprijină pe principii universale mai degrabă decât pe o moștenire comună, atribuie o importanță deosebită sărbătorilor lor naționale?
Într-o analiză recent publicată pe platforma The Conversation, autorul explorează răspunsurile la această întrebare și dezvăluie ce informații ne oferă dezbaterile actuale privind aceste sărbători despre criza narațiunilor naționale democratice.
Franța și Statele Unite reprezintă două exemple unice de formare a identității naționale, ambele afirmând că legitimitatea lor se bazează pe valori politice universale și nu pe moștenirea etnică a cetățenilor lor.
Prin urmare, festivitățile naționale ale acestor țări au o semnificație mai profundă, ele nu doar comemorează evenimente istorice, ci recreează periodic însăși națiunea.
În zilele noastre, însă, aceste ritualuri au devenit din ce în ce mai politizate, reflectând o schimbare mai profundă: discuția nu se mai axează doar pe definirea conceptului de națiune, ci și pe identificarea celor care pot revendica în mod legitim rolul de reprezentanți ai națiunii – și răspunsul la această întrebare a devenit extrem de controversat în ambele țări.
La 4 iulie și Ziua Bastiliei, America și Franța comemorează evenimente care au modelat națiunile lor. Două revoluții istorice stau la baza acestor sărbători naționale.
Citește șiLecția Kosovo: Alegeri anticipate evitate în ultima clipă. Parlamentul alege o președintă
Națiunile Statele Unite și Franța se caracterizează printr-o abordare distinctă, definindu-se prin idealuri politice în locul unor elemente comune precum etnia, limba sau religia.
Aceste țări au luat naștere în urma unor evenimente revoluționare care le-au marcat începutul; ele pretind o semnificație universală și consideră cetățenia o formă de identitate politică, spre deosebire de una etnică, bazată pe concepte abstracte și nu pe originea comună.
Comunități imaginate
ale lui Benedict Anderson relevă că astfel de națiuni nu se formează pe baza legăturilor de sânge, ci mai degrabă prin intermediul unei narațiuni comune.
În acest context, Ernest Renan a teoretizat riguros această idee în prelegerea sa din 1882, intitulată „Ce este o națiune?”, unde a definit națiunea ca un „plebiscit zilnic”, care se bazează atât pe ceea ce un popor decide să uite, cât și pe ceea ce alege să-și amintească.
Deși Revoluția Americană și Revoluția Franceză au unele asemănări, ele prezintă și diferențe semnificative în ceea ce privește modul în care sunt percepute și povestite. Istoria Americii este adesea văzută ca o luptă pentru libertate și crearea unei noi ordini sociale, bazate pe principiile enunțate în Declarația de Independență și reafirmate ulterior în Discursul de la Gettysburg rostit de Lincoln. Pe de altă parte, Revoluția Franceză este descrisă ca un proces de ruptură internă care a dus la instaurarea unei republici centralizate și indivizibile, fundamentată pe egalitate și rațiune, și care s-a manifestat prin organizarea de festivaluri revoluționare cu scopul de a crea o nouă cetățenie de la zero.
Există două tradiții civice profund înrădăcinate care stau la baza identității naționale a Americii și a Franței. America și Franța sunt două națiuni care își sărbătoresc valorile și principiile care le definesc. Aceste tradiții au devenit o parte integrantă a moștenirii lor culturale și istorice.
America și Franța își redefinesc națiunile prin ceremonii și ritualuri civice, care au devenit o parte integrantă a identității lor naționale.
Aceste festivități, care includ date importante și erou fondatori, au o funcție similară celei a unei religii civile.
Ele reprezintă o modalitate de a uni o comunitate fără a face trimitere la o biserică anume.
„Civil Religion in America”
, eseul scris de Bellah în 1967, constituie o relatare esențială pe această temă.
În cadrul acestei credințe civice americane, Părinții Fondatori, Constituția, Memorialul Lincoln și Arlington, precum și limbajul providențial din discursurile de inaugurare prezidențială sunt elemente cheie.
Ele operează asemenea unei liturghii pentru această credință civică americană.
Franța a creat un cadru similar prin metode care par a nu avea legătură cu religia.
Potrivit istoricului Pierre Nora, memoria republicană franceză poate fi considerată o „religie civilă și civică” distinctă, care include simboluri proprii precum imnuri și monumente –
„Marsilieza”
, Ziua Bastiliei, Panteonul.
În plus, simbolurile oficiale ale Republicii Franceze, printre care steagul, imnul național, deviza și Marianne, reprezintă practic ritualurile acestei credințe civice.
Rezultatele unui studiu efectuat în Franța în 2015 au arătat că 93% dintre participanții francezi au exprimat o puternică legătură cu drapelul tricolor, considerându-l în primul rând un simbol al Republicii, al Revoluției și al libertății – o filosofie civică care prezintă paralelisme interesante cu interpretarea oferită de Bellah a ritualului american, ținând cont de caracterul excepțional al contextului.
Transformarea națională din partea celor două state nu a dus la abandonarea conceptului de religie politică; dimpotrivă, ambele țări au reușit să-i dea o nouă configurație.
Nu sunt moștenite, ci mai degrabă create.
Evenimentele care marchează identitatea națională nu reprezintă simple expresii ale moștenirii istorice; dimpotrivă, ele constituie procese de reinvenție care au loc la intervale regulate, fiind adaptate de fiecare generație pentru a face față provocărilor actuale. Potrivit istoricului Eric Hobsbawm, conceptul de „tradiție inventată” reflectă această idee, și anume că
tradițiile supraviețuiesc tocmai pentru că sunt continuu refăcute, nu pentru că sunt înghețate în timp
.
Un exemplu evident este sărbătorirea bicentenarului american din 1976.
Jill Lepore a descris recent cum această sărbătoare a fost inițial menită să consolideze o națiune puternic afectată de conflictul din Vietnam și de scandalul Watergate.
În loc de aceasta, ea s-a transformat într-un teatru de confruntare, fiind criticată de Grupul parlamentar al afro-americanilor din Congres ca fiind „o înșelăciune la adresa poporului american”.
Liderii mișcării pentru drepturi civile au optat pentru boicotarea acesteia, însă cu timpul, ea a evoluat către o amintire patriotica reconfortantă, care astăzi ne este familiară.
„o înșelăciune la adresa poporului american”
Franța prezintă o interpretare distinctă. În 1981, François Mitterrand a efectuat un gest simbolic, intrând singur în Panthéon unde a depus trandafiri pe mormintele unor personalități precum Jean Jaurès (martirul mișcării socialiste), Jean Moulin (eroul Rezistenței) și Victor Schoelcher (cel care a luptat pentru abolirea sclaviei). Prin acest act, el nu numai că a arătat respect – ci a și configurat o imagine a Republicii, structurată astfel încât să promoveze o nouă perioadă politică drept continuatoare firească a moștenirii celor mai profunde tradiții franceze.
Tradiția în Franța și America se reînnoiește odată cu fiecare generație, nemaifiind un moștenire pasivă, ci mai degrabă o revendicare activă.
Acest proces de reînnoire ține de fiecare generație în parte și nu este ceva ce poate fi considerat de la sine înțeles.
Tranziția de la un ritual împărtășit la o amintire disputată este o realitate observabilă.
Astăzi, disputa politică fundamentală se învârte în jurul problemei cine posedă autoritatea legitimă pentru a exprima opiniile și valorile națiunii.
În prezent, curentele naționaliste din ambele țări se străduie să reînvie o amintire a națiunii mai uniformă, mai legendară și mai restrictivă: tezaurul unei unități pierdute, neîncrederea în cercetătorii istoriei, confruntarea directă cu memoria comună. Însă, poveștile care stau la baza acestor mișcări sunt mult mai vechi decât curentul populist contemporan.
„Romanul național”
– construit în jurul imigranților rurali, teritoriilor locale și a moștenirii agrare – are o tradiție mai profundă decât orice mandat prezidențial. Istoricul Suzanne Citron a studiat originea acestei imagini a Franței ca o societate străveche și neîntreruptă, de la Vercingetorix – regele galilor care a unit triburile celtice între 82 î.e.n. și 46 î.e.n. – până în zilele noastre. Această imagine a fost promovată începând cu manualele școlare ale Treiei Republici Franceze și a fost folosită de președinții francezi de toate orientările politice: Jacques Chirac a declarat că Franța își are rădăcinile în mediul rural și în agricultură; Macron a exprimat opinii similare, susținând o ruralitate unică și o artă a vieții care a reprezentat dintotdeauna nucleul identității noastre. În ciuda acestui fapt, 2,7% din populația activă franceză lucrează astăzi în agricultură. Când aproape nimeni nu mai lucrează în agricultură, țăranul devine progenitorul tuturor.
O evoluție similară poate fi observată și în ceea ce privește modul în care este utilizată și pusă sub semnul întrebării cea mai reprezentativă instituție civică a Franței. Emmanuel Macron, președintele Franței, a recurs, începând din 2017, la organizarea unor ceremonii funerare la Panteon, cu scopul de a crea o imagine distinctă a memoriei republicane, prin acordarea de onoruri unor personalități precum Simone Veil, Josephine Baker și, cel mai recent, Marc Bloch.
În urma omagiului adus lui Bloch, Macron a prezentat ceremonia drept o ripostă la tendințele revizioniste din istorie și la fenomenul de „retragere identitară” – o poziție susținută chiar de familia lui Bloch, care a solicitat excluderea formațiunii „Rassemblement National” (partidul de extremă-dreapta condus de Marine Le Pen).
Transformarea dramatică a Panteonului într-un teatru al conflictului a avut loc, unde Republica este subiectul unor interpretări rivale ale moștenirii sale, ce sunt activ contestate.
Acest spațiu, odată considerat un loc al memoriei naționale comune, a devenit astfel un câmp de luptă pentru idei și perspective divergente.
În ciuda unor asemănări, modul în care această controversă se desfășoară în Statele Unite și Franța prezintă deosebiri semnificative. Donald Trump are o legătură profund personală cu 4 iulie, această dată fiind strâns legată de o povestire a mântuirii naționale, cu el însuși ca figură centrală, aleasă de Dumnezeu, care se culminează cu comemorările America250/Freedom250. Pe de altă parte, cazul francez se caracterizează printr-o abordare diferită. În loc de a se sprijini pe un singur lider carismatic, discursul naționalist francez se bazează pe concepte tradiționale ale Republicii, precum suveranitatea recâștigată și poporul căruia i s-a redat țara, folosind un vocabular republican consacrat de-a lungul timpului, în loc de a crea o nouă cult al personalității în jurul unui singur lider. Potrivit analizei statistice a discursului politic francez efectuate de Cécile Alduy, lingvistă de profesie, se poate observa o narațiune națională stabilă, care se referă la o imagine mai veche și mai uniformă a celor care aparțin în mod legitim.
Trump și naționalismul francez sunt două entități care modelează identitatea națională a țărilor lor prin mijloace distincte. Pe de o parte, Trump promovează o formă de religie civilă care se bazează pe ideea de providență. Pe de altă parte, naționalismul francez se focusază pe patrimonializarea unei memorii republicane, pe care susține că o moștenește, în loc de a o crea. Această abordare se realizează prin strategii diferite: Trump folosește un discurs de restaurare prin definirea unui inamic explicit în cadrul războiului cultural. În schimb, naționalismul francez utilizează un vocabular al continuității care a existat cu generații înainte de apariția oricărui lider individual.
Întrebarea fundamentală privind personificarea unei națiuni rămâne fără răspuns.
Evenimentele care comemorează identitatea națională au fost întotdeauna încărcate de politică. Nu există o zi de sărbătoare națională care să nu aibă conotații politice.
Interogarea care definește momentul prezent ridică o întrebare fundamentală: cine posedă autoritatea legitimă pentru a conceptualiza și reprezenta națiunea, vorbind în numele ei și exprimându-i valorile?
„Plebiscitul zilnic”
formulat de Renan urmărea să explice cum o națiune își reînnoiește continuu acordul colectiv de a forma o entitate comună – însă acest proces de plebiscit poate conduce la rezultate variate, ceea ce este exact ceea ce se dispută în acest moment pe ambele maluri ale Atlanticului.
Pe vremuri, astfel de ritualuri urmăreau crearea unei identități colective comune. În prezent însă, ele s-au transformat în platforme unde facțiunile adverse se confruntă pentru a stabili adevărații reprezentanți ai națiunii.
O posibilă criză a festivităților naționale actuale aruncă lumină asupra unei metamorfoze mai ample: discuția se axează acum nu pe definirea națiunii, ci pe identitatea celor care pot revendica în mod legitim rolul de reprezentare a acesteia.
În acest context, se pune accent pe transformarea care are loc la nivelul sărbătorilor naționale.
Nu se discută despre ce constituie națiunea
, ci mai degrabă despre cine este capabil să o reprezinte în mod autentic.
COMENTARII / 0