Rivalitatea strategică dintre Statele Unite și China riscă să alimenteze o spirală a neîncrederii, a înarmării și a restricțiilor economice, cu posibilitatea unei confruntări militare în jurul Taiwanului. O alternativă ar fi construirea unei relații bazate pe stabilitate strategică, reținere reciprocă și acorduri verificabile, fără ca Washingtonul să renunțe la descurajare. Pentru a evita escaladarea, cele două puteri ar trebui să stabilească limite politice clare, să reducă riscul incidentelor militare și să negocieze reguli comune în domeniile economic, tehnologic, nuclear și cibernetic, se arată într-o analiză publicată de War on the Rocks.
În cadrul unei simulări în care ușile erau închise, ce ilustra o criză dintre China și Statele Unite, am participat ca organizator în anul 2010. În cadrul acestei exerciții, două grupuri au reacționat la aceeași acțiune militară în mod complet diferit. Finanțarea provine dintr-un program de lungă durată al armatei americană, iar rezultatele au evidențiat cum lipsa de încredere poate transforma o încercare de calmare într-o amenințare aparentă.
Washington a sperat că mutarea navei de luptă cu zbor de la regiunea unui conflict naval dintre China și Filipine va calma Beijing. În cadrul situației simulată, forțele statelor Unite au relocat portavionul
Citește șiAvertismentul lui Volodimir Zelenski: China ajută Rusia să dezvolte un sistem de sateliți care ar putea ghida atacuri în timp real
Episodul a demonstrat că suspiciunea poate transforma o inițiativă concepută pentru a diminua tensiunile într-un semn de amenințare. Riscul crește cu atât mai mult când fiecare actor o privește pe cealaltă doar prin lentila competiției strategice.
În aproximativ zece ani, această rivalitate a modelat modul în care Statelor Unite își tratează relațiile cu China. Această competiție a influențat planificarea și desfășurarea operațiunilor militare, diplomația și formarea alianțelor, relațiile comerciale și tehnologice, politicile de investiții și, din ce în ce mai mult, schimburile științifice, educaționale și culturale.
Deși a contribuit la consolidarea descurajării și la îmbunătățirea capacităților competitive ale Americii, competiția strategică a devenit, în sine, un obiectiv. Ea a încurajat politici riscante, adesea bazate pe scenarii pesimiste rigide privind intențiile și capacitățile Chinei. Aceeași dinamică se manifestă și la Beijing.
Actualul cadru strategic nu răspunde, totuși, la o întrebare esențială: ce tip de competiție ar putea produce o relație stabilă și reciproc avantajoasă între cele două puteri?
Fiecare stat solicită condiții de securitate mai bine definite, stimulente pentru menținerea colaborării și recunoașterea imperativului unui echilibru stabil, susținut prin acorduri concrete pe termen lung. Fără aceste garanții, rivalitatea strategică poate declanșa crize recurente, accelera cursa înarmărilor, fragmenta economia și tehnologia, și, în final, poate evolua într-un conflict major, chiar cu posibilitatea utilizării armelor nucleare. Într-un astfel de scenariu, Taiwanul ar putea fi epicentrul tensiunii.
Chiar dacă nu există un scenariu de proporție catastrofală, competiția ar diminua probabil colaborarea în fața unor amenințări majore la nivel global, cum ar fi schimbările climatice și impactul distructiv al tehnologiilor emergente, inclusiv inteligenței artificiale.
Strategia de Apărare Națională din 2026 susține că Statele Unite nu doresc să
„domine”
, să
„strângă în clește”
sau să
„umilească”
China. Documentul prezintă scopul american ca menținerea unui echilibru de putere în regiunea Indo-Pacific, care să faciliteze o „pace decentă”, și subliniază protecția teritoriului național și a emisferei occidentale. În plus, nu se referă la Taiwanul, care reprezintă unul dintre principalele puncte de potențial conflict.
Această formulare indică faptul că administratia Trump încearcă să se distanțeze de o rivalitate strategică intensă, fundamentată pe superioritatea americană.
Totuși, același document susține consolidarea capacităților de apărare menite să împiedice o eventuală agresiune chineză de-a lungul primului lanț insular, care se întinde din apropierea Peninsulei Coreene până în Asia de Sud-Est. Strategia urmărește, de asemenea, menținerea unui „echilibru de putere favorabil” în regiunea Asia-Pacific.
Washington indică că continuă să se concentreze pe restrângerea libertății de acțiune a China prin superioritate militară, în loc să caute un echilibru stabil bazat pe capacitatea reciprocă a celor două puteri de a descuraja atacurile. Documentul nu stabilește nici limite politice reciproce, nici un obiectiv final convenit pentru relația bilaterală, conform analiștilor de politică externă menționați de War on the Rocks.
În mare măsură, modernizarea forțelor armate americane, consolidarea alianțelor și restricțiile tehnologice rămân influențate de temerile privind amenințarea chineză.
În ciuda unui ton mai conciliant în anumite secțiuni ale strategiei și în declarațiile aferente întâlnirilor de top din 2026, politica americană rămâne condusă de o logică de tip „sumă zero”: pentru ca o parte să obțină victoria, cealaltă trebuie să sufere pierderi. În realitate, aceasta înseamnă că trebuie să se păstreze o forță militară superio
Accentul rămâne orientat spre câștigarea competiției, nu spre consolidarea unei relații durabile. În consecință, încă nu există un cadru politic concret care să transforme obiectivul american de a obține o „păci decente” într-o strategie aplicabilă.
Washingtonul ar trebui să se concentreze pe restricția rivalității bilaterale, printr-o relație ce asigură protecția intereselor esențiale ale ambelor națiuni, pentru a diminua șansele unui conflict și pentru a mări oportunitățile de colaborare benefică pentru ambele părți.
Procesul descris ca „stabilitate strategică constructivă” a fost promovat de liderii chinezi și a fost acceptat în cadrul dialogului de înaltă nivel între cele două națiuni. Chiar dacă Beijingul a stabilit principii generale și ambele guverne au lansat inițiative de cooperare, niciuna dintre părți nu a dezvăluit public un plan coerent care să conecteze garanțiile politice cu măsuri verificabile de reținere reciprocă și cu acorduri durabile.
Frontierele rivalității strategice
Există numeroase motive care demonstrează că o politică exclusiv orientată spre competiție strategică nu servește nici interesele americane, nici cele ale chineze.
În primul rând, această strategie nu stabilește un rezultat politic final concret, ferm și benefic pentru ambele părți. Washingtonul evaluează realizările prin întărirea prezenței sale militare, consolidarea alianțelor orientate spre China, extinderea controlului asupra exporturilor și investițiilor, impunerea tarifelor și implementarea altor restricții.
În acest cadru, competiția devine o spirală care se alimentează singură. Progresele comerciale și tehnologice ale Chinei determină noi restricții americane, modernizarea militară chineză justifică desfășurări suplimentare de forțe și cheltuieli mai mari pentru apărare, iar progresele diplomatice sau politice ale uneia dintre părți pot declanșa măsuri de contracarare din partea celeilalte. Beijingul răspunde printr-o dinamică similară.
În continuare, această strategie convertește din ce în ce mai multe sectoare ale relației bilaterale într-o chestiune de securitate
În al treilea rând, rivalitatea intensifică lipsa de încredere și stimulează pregătirea pentru cele mai nefavorabile posibile evoluții. Acest lucru poate conduce la o luptă pentru dominație sau la un echilibru fragil, în care fiecare stat caută în mod continuu să câștige noi avantaje strategice. În ambele situații, șansa unei confruntări armate crește.
Procedurile de prevenire a escaladării nu vor reuși să fie suficiente dacă cele două autorități nu ajung la acorduri semnificative și reciproce, menite să atenueze cauzele fundamentale ale conflictului.
În al patrulea rând, competitția strategică poate distorsiona evaluarea capacităților ambelor puteri. Ea stimulează exagerarea amenințărilor și supraestimarea posibilităților de a le contracara, generând așteptări nerealiste.
China se poziționează ca o forță majoră în domeniile economic, tehnologic și militar, și uneori valorifică aceste abilități pentru a contracara interesele SUA. Beijingul a impus limitări privind exporturile de minerale esențiale către SUA. Conform agențiilor americane de informații și securitate cibernetică, China a infiltrat rețelele infrastructurii critice din SUA, pentru a-și asigura capacitatea de a perturba operațiunile acestora în perioade de criză sau de conflict.
China influențează interesele Statelor Unite prin furnizarea de piese militare și articole cu dublă utilizare Rusiei și Iranului, în timp ce acestea se confruntă cu Ucraina și, respectiv, cu Statele Unite.
Aceste acțiuni nu justifică însă prezentarea Chinei drept o amenințare existențială în orice context, în afara scenariului extrem al unui război nuclear. Nici nu înseamnă că fiecare progres economic sau extindere a influenței chineze se produce în detrimentul Americii și că ar trebui contracarat printr-o cursă pentru superioritate pe toate planurile.
Chiar și după inițiativele menite să limiteze expunerea la forțe externe și după accentuarea suveranității naționale și a drepturilor colective, China continuă să fie profund încorporată în sistemul economic global, din care a obținut avantaje și la care a adus contribuții majore.
Capitala Chinei se confruntă în paralel cu provocări structurale: evoluții demografice nefavorabile, datorii ridicate, dificultăți în sectorul imobiliar și o încetinire a productivității și a creșterii economice. Sistemul său politic și ideologic are, de asemenea, o atracție limitată la nivel internațional.
China reprezintă o amenințare strategică pentru dominanta navală a Statelor Unite în zona de vest a Oceanului Pacific, ceea ce justifică necesitatea păstrării unui echilibru de forță. Cu toate acestea, este foarte improbabil ca Beijingul să obțină în viitorul previzibil toate abilitățile necesare pentru a prelua control militar la nivel global: o rețea vastă de alianțe, facilități în străinătate, infrastructură logistică la nivel mondial și recunoașterea largă a autorității sale.
Statele Unite se confruntă cu propriile restricții: creșterea presiunilor fiscale, accentul polarizării politice, reticența populației față de escaladarea conflictelor armate și războa
În final, rivalitatea strategică fără limite poate distorsiona prioritățile Statelor Unite și poate compromite prosperitatea pe termen lung. Propunerile de buget ale guvernului concentrează fondurile pe cheltuieli de apărare, în timp ce reduc finanțarea programelor civile internaționale. Această direcție ar putea diminua investițiile în educație, cercetare și alte sectoare care întăresc competitivitatea și bunăstarea națională.
Opțiunea: consolidarea stabilității strategice prin metode constructive
Abandonarea competieției strategice nelimitate nu trebuie să fie percepută ca o veche politică americană de angajament și acoperire a riscurilor.
Acea abordare a favorizat, pe parcursul mai multor decenii, o stare de stabilitate moderată, relații economice reciproc benefice și un proces de normalizare a schimburilor. În ciuda acestor realizări, a redus competiția inevitabilă și a fost legată de așteptări nefondate referitoare la liberalizarea politică a Chinei și la acceptarea aproape totală de către Beijing a ordinii internaționale condusă de SUA.
Chiar dacă acoperirea riscurilor ar fi putut constitui o modalitate de protecție împotriva unei Chine mai agresive, Washingtonul nu a definit și nu a implementat pe deplin această idee. În plus, nici această strategie, nici cea a competiției nu au generat un rezultat final și durabil pentru relația bilaterală.
Stabilitate strategică este un concept care a apărut în anii Războiului Rece, când se căuta să se reduca amenințările competiției nucleare între Statele Unite și Uniunea Sovietică. Astăzi, termenul este aplicat într-un mod mai extins, pentru a ilustra relația dintre China și Statele Unite în ansamblu.
În rândul oficialilor americani, secretarul de stat Marco Rubio a recunoscut conceptul de stabilitate strategică. Termenul complet, „stabilitate strategică constructivă”, a fost susținut de Xi Jinping și de alți lideri chinezi. Aceștia au prezentat o relație în care cooperarea reprezintă bazele, competiția este limitată, diferențele pot fi gestionate și pacea rămâne durabilă.
SUA a aprobat ulterior propunerea, impunând condiția ca legătura să se bazeze pe echitate și reciprocitate, fără a se conforma neapărat la definiția Beijingului în toate aspectele.
Washington ar trebui să evalueze dacă conceptul, deși originat în China, poate fi acceptat pentru că aduce prudență, însă aceasta nu constituie un motiv de respingere. Criteriul principal este dacă Washington poate stabili și aplica termenii astfel încât să asigure protecția intereselor americane și să restrângă comportamentul periculos al ambelor state. Statele Unite trebuie să refuze orice interpretare care ar reduce stabilitatea strategică la acceptarea unilaterală a liniilor roșii impuse de Beijing.
În această accepțiune, stabilitatea strategică constructivă desemnează atât un proces politic, cât și un rezultat: o relație stabilă, reciproc avantajoasă, și o orientare comună către o ordine internațională mai previzibilă, susțin analiștii War on the Rocks.
Statele Unite și China nu constituie, în condiții obișnuite, o amenințare existențială pentru celălalt, așa cum se bazează conceptul inițial. Se respinge perspectiva că una dintre aceste puteri ar fi destinată declinului sau că creșterea celeilalte ar conduce inevitabil la dominație.
În același timp, recunoaște că interacțiunea dintre cele două țări poate alimenta o competiție periculoasă, aproape nelimitată. Prosperitatea și securitatea globală presupun, prin urmare, cooperare bilaterală și beneficii reciproce, ceea ce necesită adaptări și reținere de ambele părți.
Nu se poate elimina complet rivalitatea, din cauza diferențelor din sistemele politice și a eforturilor ambelor state de a-și asigura securitatea și prosperitatea. Cu toate acestea, Beijingul și Washingtonul nu trebuie să lase această competiție să umbrească necesitatea unei relații stabile și a cooperării în fața unor amenințări majore, precum schimbările climatice, pandemiile, guvernanța inteligenței artificiale, instabilitatea financiară globală și riscul unui conflict nuclear.
În ce mod se poate întări o legătură mai solidă
Stabilitatea strategică constructivă nu trebuie să fie condiționată de apariția unei crize majore sau de alegerea unor lideri dispuși să reducă rivalitatea. Actuala administrație americană a recurs deja la un discurs politic care ar putea constitui un punct de plecare: mențiunile privind stabilitatea strategică și o „pace decentă” cu China, precum și promovarea unei relații constructive fundamentate pe echitate și reciprocitate.
oficialilor și militari pot susține un astfel de proces: aceștia doresc să mențină o descurajare militară robustă, deși doresc să evite crizele continue, și să reducă riscul unei escaladări accidentale. În plus, ar putea fi însoțit de reprezentanți ai mediului de afaceri și ai industriei tehnologice, preocupați de stabilitatea relațiilor economice.
Acest tip de stabilitate nu poate fi realizată printr-un singur vârf de întâlnire, printr-un acord de amploare sau prin declarații de bunăvoință. Nici concesiile unilaterale, urmate doar de așteptarea simplă a reciprocității, nu ar fi suficiente.
pas cu pas, prin acțiuni palpabile, care aduc beneficii reciproce și pot fi confirmate. Obiectivul este ca intențiile să fie apreciate prin acțiune, iar acordurile eficiente să se transforme în angajamente instituționale permanente.
Conform War on the Rocks, cele două puteri ar putea trece de la o competiție de tip „sumă zero”, care se sprijină pe mecanisme de protecție împotriva escaladării, la o situație de reținere reciprocă, la compromis
patru etape trebuie să includă faze interconectate: dialogul politic, garanțiile operaționale, restrângerea reciprocă și formalizarea acordurilor. Aceste faze trebuie să se extindă asupra a trei domenii principale: Taiwanul și securitatea regională asiatică; sectorul economic și tehnologic; și domeniile nucleare, cibernetice și de inteligență artificială.
Primele măsuri ar trebui să fie limitate, verificabile și, în general, reversibile. Angajamentele cu implicații mai mari ar urma numai după ce măsurile inițiale și-ar demonstra eficiența. Un eșec într-un domeniu nu ar trebui să blocheze automat cooperarea în celelalte.
Taiwan și necesitatea stabilirii unor granițe politice bine definite
Criza apărută în August 2022, declanșată de vizita lui Nancy Pelosi, în calitate de președintă a Camerei Reprezentanților din SUA la acea vreme, a evidențiat pericolele semnalelor contradictorii în lipsa unor granițe politice bine definite.
Pelosi a realizat o vizită pe care biroul său a calificat-o ca oficială, în ciuda faptului că legăturile dintre Statele Unite și Taiwan nu sunt de natură diplomatică. Beijingul a răspuns cu severitate, iar tensiunea a subliniat necesitatea de a transmite în mod constant ce acțiuni sunt inacceptabile și ce garanții se așteaptă de la fiecare parte.
Primul pas către stabilitate ar putea consta într-o declarație comună emisă de cei doi lideri, în care să se delimiteze relația dorită și să se identifice riscurile pe care doresc să le evite. În document se va specifica că niciuna dintre părți nu va urmări subordonarea strategică, colapsul economic, slăbirea politică sau dezintegrarea celeilalte, iar ambele vor menține obținerea de avantaje din relațiile economice reciproce.
Referitor la Taiwan, Donald Trump a transmis semnale de încredere, subliniind opoziția la o posibilă declarație de independență a insulei. El nu a clarificat dacă Statele Unite ar interveni militar pentru a apăra Taiwan și a declarat că nu și-a preluat responsabilități față de Xi Jinping în acest sens.
Afirmațiile au generat temeri atât în Taiwan, cât și în Statele Unite, în special după ce Trump a pus sub semnul întrebării posibilitatea de a apăra insula și a manifestat rezerve în legătură cu un pachet de vânzări de arme aflat în negociere.
În loc să trimită mesaje confuze, guvernul SUA trebuie să transmită constant un compromis între descurajare și garanții. Washingtonul ar putea anunța că va rezista
Această poziție ar depăși simpla afirmație că Statele Unite nu susțin independența Taiwanului, indicând și dorința de a contracara activ eventuale schimbări unilaterale ale situației, dacă va fi nevoie. Printre situațiile țintite se numără adoptarea de către Taipei a unei formulări politice sub denumirea „O singură Chină, un singur Taiwan” sau utilizarea forței de către Beijing împotriva insulei.
administrația americană ar trebui să-și reafirme clar angajamentul față de politica „O singură Chină”. Președintele ar putea anunța că Statele Unite nu vor plasa unități de luptă pe insulă și nu vor întreprinde acțiuni care să sugereze o alianță militară cu Taipeiul. Sprijinul american va rămâne concentrat pe dezvoltarea capacităților defensive.
Washingtonul trebuie să sublinieze, de asemenea, că promovează o rezolvare pașnică și neforțată a dilemei Taiwanului, care să fie acceptabilă pentru comunitatea de pe ambele laturi ale strâmtorii. În acest sens, ar fi necesar să nu prezinte Taiwanul ca un asset strategic american ce trebuie să fie izolat de China. În niciun fel, semnificația insulei în fabricarea de semiconductori de ultimă generație nu susține, în mod izolat, o astfel de poziție.
Xi Jinping trebuie să sublinieze că unitatea pașnică reprezintă încă scopul principal al Chinei, să menționeze lipsa unui calendar definit pentru realizarea acesteia și să indice dorința de a diminua considerabil operațiunile militare în apropierea Taiwanului, ca parte a unui program mai larg de reducere a tensiunilor.
Aceste declarații nu vor elimina neîncrederea, însă ar putea defini repere politice mai clare și ar evalua disponibilitatea ambelor părți de a oferi garanții și de a accepta concesii reciproce.
Prin măsuri militare, este esențial să se susțină garanțiile politice.
Mesajele oficiale dobândesc o importanță redusă dacă nu modifică modul în care forțele armate și celelalte mijloace ale autorității statului acționează.
În data de 24 octombrie 2023, un zborător chinez de tip J-11 a interceptat un bombardier american de tip B-52 peste Marea Chinei de Sud. Conform Comandamentului Indo-Pacific al Statelor Unite, aeronava chineză s-a apropia la în jur de trei metri de avionul american, în timpul nopții, generând un pericol major de coliziune.
4 martie 2026, conform Ministerului Apărării din Australia, un elicopter naval chinez a realizat o manevră periculoasă, zburând aproape de un elicopter australian deasupra Mării Galbene, forțând echipajul australian să efectueze manevre de evitare.
Aceste incidente evidențiază limitările memorandumului din 2014 și ale anexei din 2015 referitoare la securitatea întâlnirilor aeriene și maritime dintre SUA și China. Normele existente nu au reușit să împiedice în mod constant manevrele periculoase.
Washingtonul ar putea sugera o perioadă de încercare de 90 de zile, după ce ambele guverne au oferit angajamente politice clare. În această fază, armata trebuie să evite întâlnirile periculoase, să utilize
Pentagonul ar putea examina, fără a aplica imediat recomandările, operațiunile de recunoaștere desfășurate la distanțe mici de forțele chineze. Scopul ar fi să stabilească dacă unele dintre aceste misiuni p
COMENTARII / 0