Donald Trump a găsit întotdeauna bucurie în a umili pe cei care îl plac. Această idee a constituit fundamentele emisiunii sale „The Apprentice” (Ucenicul, n.r.) și a fost un motiv constant în cele două mandate neconsecvente de președinte. Cariera sa este marcată de scheletele de lachei pe care le-a scos la iveală. Lacheii săi actuali sunt conștienți de acest lucru: reprezintă un risc pe care îl îmbrățișează în deplină conștiență și un preț mic pentru putere, a declarat Samuel Rubinstein pe platforma UnHerd.
Trump are însă un talent atât de natural în acest sens, încât poate avea un efect similar asupra elitei europene. Avem spectacolul lui Emmanuel Macron care îi masează ego-ul și al lui Mark Rutte care îi spune „tati” — dar, oricât de puțin edificator ar fi acest lucru, este doar diplomație. Și mai ciudat este modul în care par adesea să-i cedeze, de bunăvoie, un fel de autoritate morală. Trump le scoate la iveală latura masochistă; ei devin participanți entuziaști la hobby-ul său de a critica Europa. „Ce lipitori mici și patetice suntem”, strigă ei, când președintele îi atacă pentru că sunt paraziți în domeniul apărării, exploatând bunăvoința americană: „Ne-a prins cu mâna în sac”.
Ei nu adoptă această poziție în privința altor aspecte ale criticii aduse de Casa Albă la adresa politicii europene. Nu spun că Trump îi prinde cu mâna în sac în ceea ce privește libertatea de exprimare, comerțul, energia sau imigrația – a spune acest lucru ar însemna să recunoască înfrângerea unei întregi viziuni morale asupra lumii. Dar, în ceea ce privește subiectul specific al apărării, reflexele lor obișnuite sunt suspendate. Dintr-o dată, devin adepți ai mișcării MAGA. „Suntem paraziți de zeci de ani”, spun ei; Trump „are pur și simplu dreptate” când afirmă că Europa ar trebui să cheltuiască mai mult. Era doar o chestiune de timp, aproape că îl poți auzi pe Mark Rutte sugerând, până când cineva suficient de inteligent și de curajos își va da seama de asta.
Citește șiPolonia mobilizează peste 20.000 de polițiști în școli, după trei atacuri cu cuțitul
Aceasta nu este atitudinea adepților europeni ai mișcării MAGA. Partidele de dreapta insurgente din Europa tind să aibă o viziune mai realistă asupra obiectivelor americane. Dreapta naționalistă din Franța, Italia și Germania are o lungă tradiție de antiatlantism: aceștia nu au susținut niciodată ideea că sprijinul american pentru apărarea europeană ar fi un act de binevoință supremă și altruistă. De fapt, acestea par să recunoască din ce în ce mai mult că mișcarea MAGA este o povară pentru ele. Giorgia Meloni a avut recent o ceartă publică cu Trump; ea știe că, într-o țară în care doar 8% au o opinie favorabilă despre președinte, o oarecare distanțare față de Casa Albă nu poate fi decât un lucru bun. Beatrix von Storch, din cadrul AfD, poate că are o șapcă cu inscripția „Make America Great Again” pe biroul ei din Bundestag; dar, în același timp, partidul ei și baza sa electorală tind să privească America lui Trump cu o anumită răceală.
Ei sunt perfect conștienți că Trump este extrem de nepopular în Europa. Declarațiile și intervențiile sale nesăbuite, precum și încălcările suveranității altor țări, pot constitui o povară majoră pentru politica de dreapta la nivel internațional. Uneori te întrebi dacă mișcarea MAGA înțelege efectul toxic pe care îl poate avea asupra partidelor de dreapta „suveraniste” din restul lumii și chiar dacă exploatează acest lucru pentru a menține la putere partidele establishmentului.
Partidele din establishmentul european reprezintă principalele obiective ale discursului lui Trump când vine vorba de apărare. Acestea sunt subiectele pe care le umileste și le admiră. Ele sunt obișnuite să primească directive din Washington, iar bugetele de apărare constituie o concesie ușor de acceptat față de Trump, cel puțin în cuvinte, dacă nu și în practică – de fapt, mai simplu decât să accepte recomandările sale privind imigrația, energia sau alte arii politice pe care le preferă să le manipuleze.
Așadar, într-un fel, în acest singur caz, linia trumpiană a devenit parte a consensului elitei europene. Sanna Marin, fostul prim-ministru al Finlandei și acum consilier strategic al Institutului Tony Blair pentru Schimbare Globală, a scris anul trecut în revista „The Economist”, lăudând contribuabilul american pentru că s-a trezit din letargie și a pus sub semnul întrebării „de ce ar trebui să suporte o parte mai mare din costurile securității europene decât Europa însăși”. Alex Younger, fostul șef al MI6, a afirmat în mod similar: „Am fost tratați ca niște copii, iar acest lucru nu a fost sănătos… ar trebui să fim extrem de recunoscători Americii pentru generozitatea sa.” El a comparat Europa cu un copil răsfățat care trăiește dintr-un „fond fiduciar”, un copil răsfățat care acum trebuie să se întărească, să devină mai înțelept și să-și croiască singur drumul în lume. O Rusie beligerantă, se susține, este problema Europei, nu a Americii — și, prin urmare, este timpul ca europenii să preia controlul asupra situației.
„Cheltuielile pentru apărare reprezintă o concesie ușor de făcut față de Trump, cel puțin la nivel declarativ, dacă nu și în practică — mai ușoară, în orice caz, decât acceptarea sfaturilor sale privind imigrația și energia.”
Faptul că Europa ar trebui să cheltuiască mai mult pentru apărare și pentru a contracara agresiunea rusă este o propunere justă, susținută de mulți președinți americani anteriori. „NATO 3.0”, în cadrul căruia Europa își asumă responsabilitatea principală pentru propria apărare, ar putea fi într-adevăr un lucru bun pentru Europa – și, poate în special, pentru Ucraina. Acesta este un mesaj pe care Marea Britanie are mare nevoie să-l audă, mai ales acum că John Healey a uitat în mod convenabil imperativele de securitate națională care l-au determinat să demisioneze din funcția de ministru al Apărării cu mai puțin de trei luni în urmă. Nimic din toate acestea nu înseamnă, totuși, că liderii europeni ar trebui să accepte interpretarea conform căreia sprijinul american pentru apărarea europeană a fost motivat de „generozitate”, pe care europenii au exploatat-o cu lăcomie și pentru care ar trebui să fim acum „extraordinar de recunoscători”. Dacă Europa a fost „infantilizată”, atunci aceasta este o situație pe care americanii au orchestrat-o în mod deliberat, de-a lungul a numeroase decenii. Trump nu aplică o „dragoste dură”; el nu este o matroană care face medicamentul să treacă ușor, nici un tată bogat care îi privează pe copiii săi răsfățați și risipitori de resurse „pentru binele lor”. „Fondul fiduciar” a fost întotdeauna o investiție, și una destul de profitabilă, de altfel.
Americanii și-au dat seama, după ce au fost atrași în două războaie mondiale, că izolaționismul era o strategie riscantă și imposibil de pus în practică. Aveau interesul să prevină un viitor război în Europa. Erau preocupați să împiedice proliferarea nucleară și să oprească țări precum Franța și Italia să cadă în mâinile comuniștilor. Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial i-a lăsat într-o poziție favorabilă în Europa de Vest, pe care nu se grăbeau să o abandoneze. Au obținut – și se bucură încă de – un punct de sprijin militar în Europa, care poate fi util atunci când, să zicem, vor să coordoneze logistica și comunicațiile dintr-un loc situat la distanță de lovire față de Iran.
A fost un aranjament bun, cât a durat. America s-a îmbogățit pe seama „Pax Americana”. Și Europa a avut mult de câștigat din asta: o „vacanță de la istorie”, luxul de a cheltui miliarde pe asistență socială; miliarde care, într-o epocă anterioară, ar fi fost cheltuite pe cuirasate și muniții. Nu că europenii ar fi fost total inutili în chestiuni militare: aveau tendința să accepte că obligațiile erau reciproce. Dacă americanii plăteau factura, era normal ca ei să se aștepte la puținul ajutor militar pe care europenii il puteau oferi în momentele lor de nevoie. Acest lucru a stat la baza deciziei luate de multe țări europene de a se alătura coaliției conduse de SUA în Afganistan și Irak. Unul dintre motivele pentru care manevra lui Trump privind Groenlanda de la începutul acestui an a lăsat un gust atât de amar în gura multor europeni este faptul că Danemarca a fost unul dintre cei mai devotați aliați europeni ai Americii.
Danemarca a înregistrat a treia cea mai mare rată de victime pe cap de locuitor dintre țările NATO în Irak și Afganistan, după Statele Unite și Marea Britanie. Obsesia lui Trump pentru recunoștință ar putea fi ușor întoarsă împotriva lui. Americanii ar putea să le mulțumească europenilor pentru ajutorul nostru în Războiul împotriva terorismului; americanii ar putea să le mulțumească pentru bazele de la Ramstein, Lakenheath și Fairford.
Țara europeană care s-a apropiat cel mai mult de punerea în practică a sfatului lui Trump este, desigur, Franța. Franța își îndeplinește obiectivul NATO de 2% din PIB pentru apărare și pare să cheltuiască acești bani mai eficient decât alte țări, inclusiv Marea Britanie. La începutul acestui an, acest lucru a provocat o oarecare jenă Marii Britanii când nave de război franceze, și nu britanice, au navigat spre Cipru după ce baza RAF de la Akrotiri a fost lovită într-un atac cu drone iraniene. Franța își face datoria. Și Franța, spre nemulțumirea Casei Albe a lui George W. Bush, nu s-a alăturat războiului din Irak. Nici nu găzduiește baze americane pe teritoriul său: generalul de Gaulle le-a alungat pe toate în anii ’60. Deoarece Franța a avut tendința de a-și asuma partea care îi revine, s-a bucurat și de o mai mare independență strategică față de America în politica externă. Cele două aspecte merg mână în mână.
Imaginați-vă că restul continentului ar urma avertismentul lui Trump. Ar deveni cu adevărat suveranist, sub influența mișcărilor „MAGA” din dre
Liderii europeni ar trebui, ca întotdeauna, să aibă grijă să nu ia cuvintele lui Trump la prima vedere. Dar chiar dacă o fac, este puțin probabil să le pună în practică: după cum relevă recenta schimbare de poziție a lui John Healey, cheltuielile sociale trebuie să aibă întotdeauna prioritate. Speranța lor este ca Trump să fie succedat la Casa Albă de cineva cu o atitudine mai puțin capricioasă față de aliații lor, cineva care înțelege avantajele acordului postbelic și consideră că încă merită să se plătească pentru acesta. Alternativa — reducerea drastică a cheltuielilor sociale pentru a finanța apărarea – este oarecum mai plauzibilă în cazul partidelor de dreapta naționaliste; însă consecințele practice ale acestui lucru, și anume o Europă compusă din state suverane capabile să-și urmărească propriile interese așa cum le definesc ele însele, nu ar fi pe placul lui Trump. Trump pretinde că dorește ca Europa să se descurce singură, dar nu vrea ca Europa să fie independentă din punct de vedere strategic. Poate că ar trebui să aibă grijă ce-și dorește, conchide istoricul.
COMENTARII / 0