Autoironia: Cum râdem de noi și ce beneficii și capcane aduce

Cercetările arată că, uneori, este bine să ne luăm în râs pe noi înșine, dar nu întotdeauna, notează BBC. Iată cum poți profita de beneficiile acestui lucru, evitând în același timp capcanele.

Pentru ce motive se transformă unii elevi în persoane marginalizate?

În anii 1990, psihologii au început să investigheze motivul pentru care unii copii erau excluși de colegii lor. Au descoperit două arhetipuri. Unii dintre copiii respinși erau agresivi și se comportau ca niște agresori. Alții erau blânzi și supuși. Ambele grupuri aveau o trăsătură comună: incapacitatea de a accepta o glumă.

Citește șiTehnica ganglionului sentinelă: revoluție chirurgicală în cancerul de sân

În cadrul experimentului, Primul grup reacționa la provocări prin furie sau violență, în timp ce al doilea se simțea rănit și se retrăgea. Ambele categorii au perceput umorul intenționat ca pe o insultă, considerând că nu poate fi exprimat cu bună-credință. În contrast, copiii cu mai multă încredere socială nu acordau importanță provocărilor și, uneori, chiar se amuzau de ele.

Abilitatea de a ne face haz de propria persoană poate produce, fără îndoială, consecințe chiar încă de la primele etape de dezvoltare.

Studiile demonstrează că, pe tot parcursul existenței, o abordare mai deschisă și plină de umor față de viață aduce beneficii mai mari pentru sănătatea mintală, relațiile interpersonale și pentru viziunea generală asupra lumii. Totuși, păreri privind utilitatea de a râde de sine au rămas împărțite de mult timp.

În prezent, însă, cercetătorii au început să descopere, în cele din urmă, detaliile ce definesc cu adevărat actul de a ne lua în râs – și când și cum ar putea fi benefic.

O temă care provoacă dezbateri

Poate să te poți amuza de tine însuți? Platon nu susținea această idee. Filosoful antic grec susținea că umorul se generează dintr-o stare de superioritate față de ceilalți, în special față de cei care, în mod iluzoriu, se consideră mai frumoși sau mai înțelepți decât sunt în realitate.

În anul 1651, filosoful englez Thomas Hobbes a exprimat, în mare parte, acordul cu această perspectivă. Totuși, a existat o excepție: indivizii se puteau, uneori, amuza de propriile lor greșeli din trecut, fapt care arată cât de mult s-au maturizat de-a lungul timpului.

În final, gânditorii au început să recunoască că nu fiecare tip de umor este alimentat de răutate. În secolul al XVIII-lea, de exemplu, teoria populară a incongruenței susținea că râsul se produce adesea când se încalca normele sociale într-un mod neasteptat.

Ultimii 50 de ani au adus numeroase studii privind umorul, însă întrebarea centrală rămâne dacă oamenii pot de fapt râde de ei

În 2011, cercetătorii europeni au verificat această capacitate printr-un experiment. Ei au adus participanții într-un laborator și au înregistrat fețele acestora fără ca aceștia să știe. La revenire, participanților li s-au arătat imagini distorsionate ale propriilor chipuri, asemănătoare oglinzilor deformante din parcurile de distracții, iar reacțiile au fost captate. Nu toți s-au amuzat; însă 80% dintre ei au zâmbit cel puțin la prima întâlnire cu imaginea. Aproape 40% au răspuns cu un râs izbucnit.

„Acum, cercetările științifice au stabilit destul de clar că da, este posibil să râzi de tine însuți și există, de fapt, numeroase beneficii asociate acestui lucru”, spune Sonja Heintz, lector în psihologie la Universitatea Plymouth din Marea Britanie, care studiază umorul.

Gelotofobii

Abilitatea de a se amuza de propria persoană se numește printre cele mai greu de stăpânit forme de umor, a declarat în anul 2010 cercetătorul american de prestigiu în studiul umorului, Paul McGhee.

McGhee a conceput un program de umor în șapte etape, destinat persoanelor care suferă de

„seriozitate terminală”

, cum ar fi Platon. În cadrul acestui plan, abilitatea de a râde de propria persoană reprezintă penultimul pas, fiind al doilea în ordine de dificultate, după

„găsirea umorului în situații stresante”

.

McGhee a descris râsul de sine ca fiind cheia care deschide porțile spre alte forme de umor, calificând-o drept o „componentă esențială” a unei vieți mai fericite.

„Pentru că, dacă cineva se ia foarte în serios, este dificil să se implice în umor în general”

explică Heintz.

Pentru unii, autoironia este mai accesibilă decât pentru alții. Dacă de la bun început te deranjează ideea că alții ar râde de tine, s-ar putea să fii un gelotofob – o persoană extrem de sensibilă la râs.

«De ce ai râs de mine?»

– spune René Proyer, profesor de psihologie la Universitatea Martin Luther din Halle-Wittenberg, Germania. Pentru gelotofobi, chiar și un simplu zâmbet poate semnala că interlocutorul îi consideră o persoană ridicolă.

Nu există un singur factor care să explice de ce cineva ar putea deveni gelotofob, dar Proyer afirmă că un stil parental foarte strict și punitiv reprezintă un factor de risc. Un alt factor este o experiență traumatică din copilărie, în care persoana respectivă a fost obiectul râsului. „De exemplu, o situație cu adevărat jenantă la școală”, spune Proyer, „în care ești ținta glumelor timp de săptămâni, luni, poate chiar ani”. Autismul pare să fie un alt factor de risc.

Asia de Est se caracterizează printr-o tendință de gelotofobie mai pronunțată în comparație cu statele occidentale, conform studiilor. Cercetătorii explică această diferență prin faptul că indivizii din societăți colectiviste evită să se evidențieze și să folosească umorul ca strategie de adaptare. Astfel, aceste culturi consideră că hazul ar trebui să rămână în mâinile specialiștilor. În China, de exemplu, publicul are o propensiune mai mare de a lega umorul de „experți”, adică de comediști, decât de la cetățeni obișnuiți.

Gelotofobii se confruntă adesea cu consecințe psihologice și interpersonale mai grave, asemănător copiilor care nu pot tolera glumele. Această caracteristică a fost legată de o satisfacție de viață mai scăzută, de o tendință crescută de a evita prietenia și de un nivel mai ridicat de singurătate și depresie.

Caracteristica opusă, denumită gelotofilia, reprezintă plăcerea de a fi subiectul râsului altora și a fost legată de consolidarea conexiunilor sociale. Un mod prin care această trăsătură poate fi exprimată este „jucăușia”, care presupune a te lua pe tine și pe cei din jur cu o atitudine relaxată.

„Oamenii jucăuși sunt capabili să interpreteze sau să reinterpreteze situațiile cotidiene într-un mod care le permite să le perceapă ca fiind distractive, stimulante din punct de vedere intelectual sau interesante din punct de vedere personal”, spune Proyer.

„O persoană extrem de jucăușă este capabilă să îndeplinească o sarcină plictisitoare sau o treabă casnică și să o reinterpreteze într-un mod oarecum amuzant.”

Studiile arată că un temperament jucăuș prezice o autoevaluare mai înaltă și o satisfacție crescută în relații.

Majoritatea specialiștilor sunt în consens că umorul aduce avantaje relațiilor noastre. Totuși, forma umorului este esențială.

2003, cercetătorii din Canada au creat Chestionarul privind stilurile de umor, care clasifică principalul tip de umor al indivizilor în patru clase: umor afiliativ, umor de auto-valorizare, umor agresiv și umor autodistructiv.

Chestionarul a devenit rapid extrem de influent. „A fost prima dată când cineva a luat în considerare faptul că umorul poate fi adaptativ, dar și maladaptativ”, spune Claire Fox, profesoară de psihologie a educației la Universitatea din Bristol, Marea Britanie.

Umoriștii care se valorizează pe sine sunt receptivi la absurditățile fragile ale umanității și ale existenței. Ei sunt de acord cu afirmații precum: „Dacă mă simt supărat sau nefericit, de obicei încerc să mă gândesc la ceva amuzant legat de situație pentru a mă simți mai bine”. Acești indivizi tratează problemele cu ușurință, ca mecanism de adaptare. Acest tip de umor a fost considerat unul adaptativ.

Pe de altă parte, umorul „autodistructiv” era considerat inadaptativ. Indivizii care adoptă acest tip de umor se aliniază cu declarații precum:

„Încerc adesea să fac oamenii să mă placă sau să mă accepte mai mult spunând ceva amuzant despre propriile mele slăbiciuni, greșeli sau defecte”.

În acea perioadă, acest stil de umor era interpretat ca un indiciu al unei nevoi de aprobare și al unei stime de sine reduse.

Este autodistructiv sau autoironic?

Când Heintz a început să cerceteze umorul în anii 2010, a fost surprinsă să constate că a-ți bate joc de tine însuți era privit atât de negativ în acest domeniu. „Pentru că stilul meu personal de umor este [acela] de a-mi face glume pe seama mea tot timpul”, spune ea. „Nu mă iau în serios.” Citind literatura de specialitate, Heintz a fost surprinsă să descopere că o persoană ca ea ar fi, se pare, expusă unui risc mai mare de anxietate, depresie și gânduri suicidale.

Pentru a afla dacă persoanele cu umor autodistructiv se urau într-adevăr atât de mult pe sine, Heintz a adunat un grup dintre ele și le-a comparat cu persoane care aveau alte stiluri de umor. Dacă ipoteza predominantă era corectă, „aceste persoane ar fi trebuit să sufere cu adevărat de probleme de sănătate mintală”, spune Heintz. Dar niciuna nu suferea de astfel de probleme. Dimpotrivă, ea a descoperit că umorul autodistructiv era asociat cu niveluri mai ridicate de stimă de sine și cu relații interpersonale mai bune.

„Toți au spus: «Păi, am ceva probleme cu stima de sine. Sunt puțin nesigur. Dar a râde de mine însumi este, de fapt, o modalitate foarte bună de a face față acestor dificultăți și îmi oferă o cale de a intra în contact cu ceilalți»”, spune Heintz.

Conform lui Heintz, majoritatea studiilor care evidențiază o conexiune între umorul autodistructiv și starea de sănătate mintală slabă, precum și consecințe nefavorabile în relații, sunt de tip corelațional, nu dovedesc un efect cauzal.

Alte studii au evidențiat că efectul umorului autodistructiv poate diferi în funcție de circumstanțe. În 2014, cercetătorul Fox a descoperit că elevii supuși hărțuirii utilizau mai frecvent acest tip de umor decât colegii lor, iar tendința lor creștea pe măsură ce timpul trecea.

O analiză de monitorizare, efectuată în anul 2016, a adăugat detalii suplimentare la această imagine. În cadrul cercetării, cop

Totuși, anumite tinereau au recurs la umorul autodistructiv într-o măsură mai mare decât cei care prezintă o atitudine autodistructivă și nu au experimentat aceleași consecințe negative. Distincția s-a dovedit în faptul că acești copii, numiți promotori ai umorului, au apelat la toate cele patru forme de umor. În contrast, cei care s-au bazat doar pe umorul autodistructiv au înregistrat o penalizare socială, în timp ce promotorii umorului nu a suferit acea penalizare.

„Acest lucru sugerează că, de fapt, este în regulă să folosești umorul autodistructiv, atâta timp cât îl folosești în combinație și cu alte stiluri de umor”, spune Fox.

Nu înseamnă că umorul autodistructiv nu reprezintă niciodată o problemă. „Dacă îți bați joc de tine însuți și acest lucru provine dintr-un sentiment de amărăciune și ură de sine, atunci da, probabil că nu este bine pentru tine”, spune Heintz.

Heintz susține că o porțiune considerabilă din critica negativă adresată umorului autodistructiv poate rezulta dintr-o limitare metodologică a Chestionarului privind stilurile de umor. Întrebările referitoare la acest tip de umor introduc frecvent o judecată de valoare, observă ea, precizând expresii precum:

„O fac prea des. O fac mai mult decât ar trebui.”

Este posibil ca această evaluare negativă să distorsioneze rezultatele? În prezent, Heintz se ocupă de un articol ce urmează să fie publicat în curând, în care analizează 25 de ani de utilizare a chestionarului și propune o reevaluare a scalei de umor autodistructiv. Alți cercetători dezvoltă deja scale noi care diferențiază umorul cu adevărat autodistructiv de formele sale mai adaptative, precum vechiul umor britanic de rezervă sau umorul autoironic.

Învață să te distrezi de propriul tău eu

Așa cum știu comicii buni, ar trebui să te ironizezi doar dacă te-ai împăcat cu defectul sau greșeala pe care o iei în râs. Dacă faci o glumă dintr-un sentiment de disconfort, oamenii își dau seama de asta și se simt stânjeniți, spune Heintz. „Trebuie să știm că, atunci când oamenii fac o glumă, aceasta nu trebuie luată în serios. Este nevoie de această siguranță pentru ca cineva să poată reacționa la acel umor.”

Moderația reprezintă, de asemenea, un factor pe care trebuie să îl iei în considerare. În contrastul dintre umorul autoironic și cel autodistructiv,

„distincția pare să țină de exces și de a depăși limită”

, spune Fox.

Totuși, este evident că a învăța să râzi de tine însuți poate aduce beneficii psihologice și sociale. S-a demonstrat că nu te lua prea în serios contribuie la gestionarea eșecurilor vieții. Un element al argumentului se bazează pe faptul simplu că, în cazul unei erori – la fel ca în cazul oricui din când în când – alegi o reacție emoțională pozitivă (râsul) în loc de una negativă (furia sau tristețea).

„Este legat de autotranscendență, ceea ce înseamnă că, atunci când ceva nu merge bine, putem păstra o anumită distanță față de eveniment și îl putem privi puțin mai obiectiv… putem vedea partea mai ușoară a lucrurilor”, spune Heintz. „Știm, de asemenea, că există o legătură cauzală între aspecte precum satisfacția față de viață, abilitățile de a face față provocărilor și starea generală de bine.”

Din perspectiva relațiilor interumane, a râde de propria persoană poate deveni un atu esențial în arsenalul tău social.

„Este o modalitate foarte sigură de a recurge la umor în situații noi, dacă te afli în compania unor străini și nu le cunoști încă prea bine simțul umorului”

– Heintz.

În situații în care există o disparitate de putere, aceasta poate fi extrem de benefică. Un alt studiu efectuat de Fox a arătat că profesorii ce aplicau umor autodistructiv erau evaluați de studenți într-un mod mai pozitiv. De asemenea, cei care râdeau la greșelile minore – atâta timp cât nu afectau pe alții – erau considerați mai calzi și mai competenți.

Întărirea spiritului comic

În concluzie, dacă te regăsești printre acele persoane extrem de riguroase, ce metode poți adopta pentru a-ți dezvolta o perspectivă mai relaxată asupra propriei persoane? McGhee a sugerat să te concentrezi pe punctele sensibile – cum ar fi înălțimea, greutatea, chelia sau neîndemânarea – și să abordezi direct aceste zone fără râs. Chiar dacă inițial poate părea dificil, el a garantat că vei experimenta

„un sentiment de euforie și eliberare”

„pe măsură ce te vei simți

Primul pas constă în a recunoaște în fața celorlalți aspectele care nu îți plac la tine, pornind de la cele mai minore. După aceea, începe să faci glume.

„Să zicem că nu te interesează prea mult moda; ai putea glumi spunând: «Oh, iar port aceiași blugi vechi»”, spune Heintz. „Sau: «Uite, mi-am făcut cumpărăturile de pe Temu».”

În final, vei fi capabil să faci glume chiar și despre cele mai dureroase nesiguranțe ale tale.

Dacă ți se pare prea greu să-ți atinzi punctele sensibile, ai putea începe prin a-ți cultiva o atitudine mai amuzată în general. Proyer a realizat un studiu în care a testat dacă era posibil să crească spiritul jucăuș al participanților folosind activități simple pe parcursul unei săptămâni. De exemplu, rezervând 10 minute în fiecare seară pentru a nota cele trei lucruri cele mai jucăușe care s-au întâmplat în timpul zilei, „fie că a fost un gând pe care l-ai avut, fie ceva ce ai observat în drum spre serviciu”, spune Proyer.

În ansamblu, participanții s-au considerat mai jucăuși până la trei luni după eveniment – și au raportat, de asemenea, niveluri reduse de depresie și un nivel mai ridicat de fericire.

Ce a fost cea mai jucăușă întâmplare care ți s-a întâmplat astăzi? Notează-o și râde până nu mai poți.