În această perioadă de război informațional hibrid, spațiul public este invadat de clișee de interpretare a istoriei naționale a României, în particular, și a mersului istoriei umanității, în general.
Aceste schele distorsionate ale percepției trecutului și a poziției României în arena europeană generează adesea sentimentul de defetism în rândul cetățenilor, favorizând grupurile politice extremiste care aspiră la retragerea României din Uniunea Europeană.
Libertatea l-a invitat la un dialog pe istoricul Bogdan Jitea, pentru a demonta cele mai frecvente clișee de gândire privind istoria României.
Citește șiRomânia și Bulgaria marchează 20 de ani de la aderarea la UE. Ce mesaje au transmis liderii europeni la Bruxelles
Ar trebui ca România să lase „o ușă deschisă la ruși”, în scenariul în care Ucraina ar pierde războiul?
„De-a lungul istoriei, ori de câte ori a avut o ușă deschisă la ruși, statul român a fost în mare pericol. Chiar și proiectul reformist al Regulamentelor Organice din timpul ocupației militare ruse din 1828-1834 pregătea, în realitate, o viitoare anexare a celor două principate la Imperiul țarilor. Propriul nostru proiect reformist, cel al pașoptiștilor, a fost înăbușit în 1848-1849 de intervenția militară a Rusiei.
Conform hărții europene, Statul român a rezultat direct din slăbirea dominației ruse după înfrângerea din Războiul Crimeii. În prezent, existența unui stat român democratic, integrat în structurile euroatlantice, a devenit posibilă doar în urma prăbușirii U.R.S.S..
Dimpotrivă, orice întărire a Rusiei a afectat statul român, fie că e vorba de pierderi teritoriale, precum Basarabia în 1812 și iarăși în 1940, Bucovina tot în 1940, fie că e vorba de ocupații militare directe, nu mai puțin de 12 de-a lungul ultimelor trei secole de istorie”, a explicat istoricul.
Bogdan Jitea a obținut titlul de doctor în istorie la Universitatea din București în anul 2012 și activează ca cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Este expert în istoria cinematografiei, în propagandă vizuală utilizată în regimurile totalitare și în politicile culturale ale regimului Ceaușescu. Autorul cărții „Cinema în RSR. Conformism şi disidenţă în industria ceauşistă de film”, publicată de Polirom, 2021, este el.
Libertatea: Aș începe discuția cu un prim clișeu: istoria se repetă! Este oare adevărat acest lucru? Există cicluri istorice repetitive în baza cărora am putea evalua evenimentele care se desfășoară în prezent pe scena internațională?
Bogdan Jitea afirmă că ideea istoriei ciclice se înscrie adânc în viziunea tradițională a lumii. Mircea Eliade a dedicat o întreagă lucrare acestui mit tenace, care se regăsește în comunități din întreaga lume, intitulată Mitul eternei reîntoarceri, publicată în 1949. În plus, chiar și în perspectiva iudeo-creștină, care consideră istoria omenirii ca o linie dreaptă cu un început și un final, se găsesc indicii de ciclicitate, cum ar fi în cartea lui Daniel din Biblie, unde se prezintă profeția celor patru imperii consecutive.
Din această perspectivă ciclică asupra trecutului, se desprinde logica că evenimentele istorice se repetă. Într-adevăr, anumite constanțe persistă în istorie, precum factorii climatiști și geografici, care se încadrează în conceptul de durata lungă a istoriei propus de istoricul francez Fernand Braudel. La fel, în domeniul psihologiei, arhetipurile analizate de Carl Gustav Jung se regăsesc în toate civilizațiile, indiferent dacă acestea au interacționat sau nu. Aceste structuri, fie ele fizice sau mentale, modelează comportamentul societăților pe parcursul istoriei și justifică profund rădăcinarea credinței că istoria se repetă.
Cu toate că există anumite constante în istorie, acestea pot fi rearanjate în aproape un număr nelimitat de moduri, ceea ce face ca evenimentele din trecut să nu se poată repeta. Historia magistra vitae est – Istoria este învățătoarea vieții – a spus Cicero, cu peste 2.000 de ani în urmă.
De-a lungul timpului, mulți au luat mult prea ad litteram acest citat din oratorul și politicanul roman și au căutat să anticipeze viitorul prin scrutarea trecutului. Este o capcană în care se poate cădea foarte ușor, așa cum au făcut-o strategii militari francezi în perioada interbelică, care au pregătit apărarea Franței după exemplul războiului abia încheiat și care au fost luați prin surprindere de desfășurarea cu totul diferită a celui de-al Doilea Război Mondial.
În ciuda faptului că, de-a lungul istoriei, se manifestă fenomene asemănătoare ce pot fi analizate prin metodele istoriei comparative, trecutul nu se regăsește în mod identic, iar aceleași condiții generează circumstanțe și evenimente distincte.
– Putem prevedea, prin prisma trecutului, cum se va termina războiul din Ucraina? Să presupunem că Ucraina ar pierde războiul în fața Rusiei, iar Rusia ar ieși întărită din acest război. Care ar trebui să fie poziția de politică externă a României într-un astfel de scenariu?
După cum am menționat anterior, ideea de a trata trecutul ca un cristal clar ce ar permite anticiparea viitorului este extrem de seducătoare. Aceasta constituie o eroare, însă, dacă ne imaginăm că Rusia va câștiga războiul, nu doar securitatea noastră, ci și întregul spațiu european ar suferi un impact grav.
Rusia, victorioasă, dornică de răzbunare și militarizată, care, în plus, ar avea la dispoziție capacitățile militare ale unei Ucraine subjugate, ar exercita o influență foarte mare asupra statelor din vecinătate. În context istoric, se poate trage o paralelă cu situația puterii sovietice triumfătoare după Al Doilea Război Mondial.
Nu sunt expert în relații internaționale, însă mă orientez spre ideea că România, care deja posedă un regim democratic subțire și o societate divizată, nu ar reuși să rămână mult timp în cadrul instituțiilor europene, iar în curând politica noastră externă se va alinia cu interesele Rusiei.
România ar trebui să mențină o poartă deschisă către ruși în cazul în care Ucraina va suferi o înfrângere în conflict. Această idee circulă în cercuri de analiză. Întrebarea rămâne: de câte ori a deschis România o astfel de poartă către ruși, iar aceasta i-a asigurat supraviețuirea ca stat?
Mă îngrijore
În tot parcursul istoric, de fiecare dată când România a lăsat o poartă deschisă către ruși, națiunea a rămas în mare pericol. Chiar și inițiativa de reformă a Regulamentelor Organice, implementată în perioada ocupației militare ruse de la 1828-1834, pregătea, de
Statul român, așa cum a fost marcat pe harta Europei, rezultă direct din slăbirea autorității ruse în urma înfrângerii din Războiul Crimeii. În epoca contemporană, apariția unui stat român democratic, inclus în rețelele euroatlantice, a deven
– Înalta Poartă a avut ce rol în istoria politicii externe a României? În ce măsură se pot compara realitățile din trecut cu noul statut al României ca stat membru UE și NATO?
– Vreme de aproape patru secole, cele două principate au făcut parte integrantă din sistemul politic și economic otoman. În dreptul islamic medieval, Principatele Române (Țara Românească și Moldova) nu au fost incluse în Dar al-Islam („Casa Islamului”, teritoriile aflate sub suveranitatea directă a legii musulmane), ci în Dar al-Ahd („Casa Legământului”). De partea cealaltă, se aflau țările incluse în Dar al-Harb („Casa războiului”), care includea toate statele creștine cu care otomanii nu aveau încheiate tratate de pace.
Prin înscrierea celor două state române în Dar al-Ahd, se pierduse autonomia în politica externă, care se alinia la interesele Istanbulului. În consecință, la un moment, cele două armate au dispărut, reducându‑se la simple corp
Beneficiul major al acestui statut constăa în faptul că Principatele își mențineau independența internă și autoritatea proprie, iar în zonele lor nu se putea instala permanent comunități musulmane și nu se erau ridicate moschei.
Referitor la analogia cu noul statut al României ca stat membru UE și NATO, consider că aceasta nu este doar anacronică, ci și profund incorectă. Înscrierea în UE reprezintă o relație bidirecțională, care a adus societății românești avantaje economice incontestabile, precum fondurile structurale nerambursabile. În perioada în care România făcea parte din Imperiul Otoman, legătura economică era unidirecțională. Din Țara Românească și Moldova se trimiteau spre Istanbul cantități masive de produse agricole, de vite și alte resurse esențiale pentru economia internă, fără ca cele două Principate să obțină vreun avantaj din această relație.
Până la începutul secolului al XIX-lea, plățile către Imperiul Otoman au reprezentat cea mai mare cheltuială din bugetele Țării Românești și Moldovei. Nici cu NATO nu rezistă comparația. Spre deosebire de alianța atlantică, Imperiul Otoman nu doar că nu securiza și garanta integritatea teritorială a Principatelor, însă, de multe ori, după războaie în care adesea Țările Române erau principalele teatre de operațiuni militare, sultanii acceptau să folosească părți ale lor ca monedă de schimb în încheierea tratatelor de pace. Oltenia, Bucovina și Basarabia au fost, pe rând, cedate de otomani în urma negocierilor purtate cu habsburgii și rușii.
– Securitatea României se concentrează strict pe o perspectivă și pe o responsabilitate națională, pentru că România nu poate conta pe aliați. Ne-au trădat aliații de-a lungul istoriei?
Cred că, în realitate, evenimentul mai repetat în istorie a fost opusul. România a trădat aliații de mai multe ori. Aceasta nu a constituat neapărat un act negativ în istorie. Abilitatea de a se adapta la contextul în schimbare a fost apreciată chiar de către observatori externi.
Churchill nu a fost ostil când a descris România ca fiind cea mai bine pregătită națiune care a intrat în Primul Război Mondial, deoarece dispunea de două forme de guvernare: una pentru eventualitatea triumfului Antantei, cealaltă pentru cea a Tripla Alianță. Germanii au interpretat intrarea noastră în conflict alături de Franța, Marea Britanie și Rusia ca pe o trădare, deși România se aflau în secret în Tripla Alianță încă din 1883. În mod similar, retragerea noastră din Axă, la 23 august 1944, a fost privită de Hitler ca un act de trădare. În final, ambele decizii s-au dovedit a fi cele corecte pentru interesele statului român.
Maleabilitatea relațiilor externe a constituat o tradiție îndelungată, facilitând supraviețuirea politică a statului român. În contrast, polonezii
Sau, în cuvintele mereu actualului Caragiale: „Pentru că eu am zis-o cu străbunii noștri, cu Mircea cel Bătrân și cu Vlad Țepeș, neică Zahario: îmi place trădarea!”.
România a fost, în comunistă, o națiune cu o industrie robustă, însă această putere a fost demolată în democrației românești, din cauza faptului că elita locală a cedat-o către interesele străine. Cât din această afirmație este adevărat?
În finalul anilor ’80, România se afla într-o stare de stat în care sectorul industrial era ineficient la nivel global, lipsit de aliniere cu cerințele pieței și depășit din punct de vedere tehnologic. În paralel, societățile din vest își finalizau trecerea către economii bazate pe sectorul serviciilor într-o eră postindustrială, în timp ce țara ceaușistă rămânea tributară modelului stalinist al industriei grele, producând pentru producție și nu pentru profitabilitate.
Este, totuși, adevărat că transferul de proprietate al industriei ceaușiste – o necesitate totală în acea perioadă – nu a fost realizat doar în mod rapid, ci adesea a fost marcat de acte de corupție. Mulți dintre acești investitori strategici ai anilor ’90 s-au dovedit a fi fraudatori, care, în schimbul unor sume minore, au preluat active ale economiei naționale fără a-și îndeplini obligația de a investi pentru a le face profitabile.
Tepro Iași reprezintă un caz de notorietate, fiind odată cel mai mare producător de țevi sudate din Europa de Est. A fost privatizat în favoarea unui producător ceh de țevi, care, în realitate, intenționa să elimine pe piață uzina metalurgică din Iași. Nu se referă exclusiv la investitori străini; în majoritatea situațiilor, procesul de privatizare în condiții oneroase din perioada de tranziție a favorizat afaceriști români cu legături politice, dintre care unii au fost prezentati ca personaje centrale în documentarul de 2010 al lui Alexandru Solomon, Kapitalism – rețeta noastră secretă.
COMENTARII / 0