La aproape două decenii de când zguduia cinematografia mondială cu „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, regizorul Cristian Mungiu a intrat într-un club extrem de restrâns al marilor cineaști ai lumii, cucerind un al doilea trofeu Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes. Noul său lungmetraj, „Fjord”, marchează o serie de premiere absolute în cariera cineastului român: este primul său proiect turnat în limba engleză și prima producție în care colaborează cu actori nominalizați la premiile Oscar, Sebastian Stan și actrița norvegiană Renate Reinsve, reltează The Guardian.
În afara filmului care a obținut recunoaștere la festival, producția scoate în evidență o fractură socială profundă a migrației românești: tensiunea dintre principiile tradiționale și religioase ale familiilor care au plecat să lucreze în Occident și sistemul birocratic al statelor nordice.
The Guardian a primit un interviu extins de la Mungiu, în care acesta a dezvăluit detalii intime ale filmului, amintindu‑se de o dispută aprinsă la Bruxelles încă din 2013, și a pus în evidență un avertisment clar privind modul în care Europa impune uniformizarea culturală.
Citește șiObsesia pentru frumusețea masculină poate deveni mortală / Lumea întunecată a fenomenului „looksmaxxing”
Fjord este un film premiat la Cannes, iar povestea sa se concentrează pe soarta familiei Gheorghiu, un cuplu româno-norvegian. Protagonistul Mihai, un inginer de origine română, îl interpretează Sebastian Stan, iar partenera sa Lisbet, o asistentă medicală, este portretizată de Renate Reinsve.
Părinții, care au cinci copii mici și sunt devotați creștini evanghelici, au luat decizia de a părăsi Bucureștiul și de a se stabili în regiunile reci din nordul Norvegia.
Integrarea se prezintă inițial ca un exemplu de succes: părinții obțin locuri de muncă stabile, copiii participă la școli, iar comunitatea locală, deși are vederi foarte liberale, îi întâmpină cu deschidere, ignorând convingerile lor religioase stricte.
Fragila armonie se prăbușește în momentul în care un profesor de educație fizică observă vânătăi pe trupul fiicei celei mari, Elia. Mecanismul implacabil al serviciilor norvegiene de protecție a copilului, temutul Barnevernet, intră imediat în funcțiune.
În fața anchetatorilor, tatăl refuză cu hotărâre să recunoască că ar fi putut abuzat fiica, însă afirmă că o corecție fizică poate fi uneori indispensabilă pentru a asigura disciplina și respectul față de reguli.
Răspunsul autorităților este radical: toți cei cinci copii, inclusiv bebelușul familiei, sunt plasați în regim de urgență în familii surogat, iar disputa familială explodează într-un incident diplomatic internațional de proporții.
În același timp, povestea include o subtragedie subtilă: o relație emoțională emergentă dintre o fată adolescentă și o colegă de clasă, iar această tensiune evidențiază autoritarismul strict din interiorul căminului sub conducerea lui Mihai.
Tematica filmului își are originile în 2013, când Cristian Mungiu a participat la o delegație de renumiți regizori europeni ce a discutat la Bruxelles cu președintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso.
În acel interval, regizorii și producătorii de film se confruntau cu încercarea de a păstra finanțarea culturală națională în fața acordurilor comerciale dintre UE și SUA, subliniind că eliminarea sprijinului de stat ar reduce cinematografia europeană la o substanță fără caracter distinct, un adevărat „Europudding”.
Mungiu a relatat că întâlnirea s-a transformat într-o situație de mare tensiune, iar Barroso s-a manifestat profund nemulțumit din cauza faptului că, în ciuda eforturilor de integrare politică, un spectator estonian încă refuză să vizioneze filmele portugheze.
Regizorul român a subliniat că perspectiva birocratică din Bruxelles neglija realitatea istorică a unui continent marcat de războaie sângeroase și de diferențe de mentalitate de secole.
O Europă unită constituie o cale adecvată, însă nu se poate susține că identitățile naționale ar putea fi eliminate dintr-un condei legislativ.
Este ironic că Fjord reprezintă exact efectul acestui sofisticat sistem de finanțare europeană: filmul a fost realizat pe fiordurile din Norvegia, editat în București, cu sunetul creat în Finland și mixat în Danemarca.
Chiar dacă Mungiu admite cu sinceritate dezarmantă că nu susține cu entuziasm compromisurile impuse de coproducțiile internaționale, filmul își păstrează stilul regizoral inconfundabil: cadre și secvențe lungi, tensiune percepută în timp real și lipsa artificiilor melodramatice concepute pentru a manipula emoția spectatorului.
Victoria de la Cannes a plasat Cristian Mungiu pe o treaptă a artei cinematografice contemporane, loc rezervat exclusiv pentru câțiva maeștri, printre ei Michael Haneke, Francis Ford Coppola și Ken Loach. În ciuda acestui onor, subiectul foarte delicat a provocat răspunsuri împărțite.
În Franța, gazeta Le Rayon Vert a ridicat o critică severă la adresa modului în care au fost prezentati asistenții sociali norvegieni, etichetând prezentarea ca fiind părtinitoare, în timp ce, la nivel intern, anumite opinii i-au acuzat pe regizor de a avea o perspectivă prea indulgentă asupra pedepselor corporale.
Contrar așteptărilor, cea mai primitoare primire a sosit direct din Norvegia, unde instituția de protecție a copilului nu a considerat filmul un atac asupra statului nordic.
Publicul a manifestat interesul prin cifrele de încasări: în prima zi de proiecție în sălile din Scandinavia, Fjord a înregistrat venituri mai mari decât noua superproducție regizată de Christopher Nolan, asigurându‑se poziția întâi în topul box office‑ului.
Fjord se află în cursa pentru premiile Oscar după ce a câștigat Palme d’Or la Festivalul de Film din Cannes. Filmul are șanse reale de a fi nominalizat în cel puțin cinci categorii. Anunțarea nominalizărilor pentru cea de-a 99-a ediție a Premiilor Oscar va avea loc pe 21 ianuarie 2027.
În afara disputelor sociologice, directorul respinge etichetele politice simpliste.
Când i s-a întrebă dacă perspectiva lui este conservatoare, Mungiu a precizat că reticența sa naturală la participarea statului în viața privată a individului provine direct din experiența trăită sub dictatura comunistă din România, unde autoritatea politică susținea că deține exclusivitatea asupra binelui cetățenilor.
Cineastul a taxat naivitatea cercurilor intelectuale occidentale care flirtează cu ideologiile autoritare, amintind ironic că cei fascinați de comunism ar fi trebuit să trăiască rigorile anilor ’50 sau lipsurile din anii ’70 la București.
„Am atât de mulți fani comuniști în Franța. Ei bine, îmi pare atât de rău că nu au venit să petreacă anii ’70 cu noi în România. Ca să nu mai vorbim de anii ’50!”, a declarat Cristian Mungiu.
În același timp, regizorul afirmă că cerințele sale stricte se concentrează în principal asupra societăților democratice avansate, pentru că de la acestea se așteaptă să se manifeste răbdarea de a edifica legături de dialog, nu de a impune dogme.
Conform opiniei lui Mungiu, forțarea accelerării transformărilor sociale generează efectul opus, susținând curentele iliberale.
„După ani și ani de încercări de a face lumea un loc mai liberal, am ajuns să avem o lume mai iliberală. Nu am exagerat poate în anumite privințe cu modul în care încercam să forțăm lucrurile? E ca și cum ai încerca să coci o banană cu un uscător de păr. Nu funcționează așa. Oamenii au nevoie de timp”, a precizat Cristian Mungiu.
Cineastul exprimă această dinamică printr-o metaforă deosebită: accelerația maturării mentalităților este la fel de neproductivă ca și încercarea de a coace o banană cu ajutorul unui uscător de păr. Avansul autentic necesită timp, dialog reciproc și acceptarea ritmului natural al fiecărei comunități.
COMENTARII / 0