De ce protestele masive nu mai aduc democrația ca în „epoca de aur”, încheiată cu Primăvara Arabă. Paradoxul, explicat de cercetători

Populația se deplasează în piețele urbane din întreaga lume. 2025 a marcat o mobilizare de amploare în Maroc, Tanzania și Turcia, iar în Madagascar protestele...

Populația se deplasează în piețele urbane din întreaga lume. 2025 a marcat o mobilizare de amploare în Maroc, Tanzania și Turcia, iar în Madagascar protestele au determinat președintele Andry Rajoelina să părăsească țara în luna octombrie. În ultimele săptămâni, participanții la manifestații au ocupat străzile din Franța și Italia, iar efectele s-au extins până în Senegal și Kenya.

Mobilizarea în masă constă în campanii de proteste susținute și organizate, în care peste 1.000 de persoane participă cu intenția de a schimba regimul politic al unei țări sau de a înlătura guvernul sau liderul, conform cercetătoarelor Ida Rudolfsen și Marianne Dahl de la Institutul de Cercetare a Păcii din Oslo, care prezintă evoluția fenomenului într-un rezumat de studiu publicat pe platforma The Conversation.

Istoric, mișcările de masă au fost considerate un drum practic spre democrație. În 1986, Ferdinand Marcos a evacuat capitala Manila, după săptămâni de proteste de amploare. În 1989, Zidul Berlinului a fost demolat, în urma lunilor de manifestări în Germania de Est. În anii 1990, regimul de apartheid din Africa de Sud a recunoscut presiunile interne și externe.

Citește șiAnchetă în Franța după acuzații de violențe comise de polițiști asupra unor manifestanți. Un agent, cercetat pentru agresiune sexuală

Există numeroase cazuri, iar protestele de amploare au constituat un motor al transformării democratice în regimurile autoritare.

Tot, însă, documentele istorice nu oferă o claritate deplină. Cele două cercetătoare analizează protestele și procesul de democratizare. Într-o lucrare recentă, alături de Kristian Skrede Gleditsch (Universitatea din Essex) și Gudmund Hermansen (Universitatea din Oslo), aceștia au investigat cum mobilizarea colectivă a afectat șansele de tranziție către democrație în perioada 1900 și 2019.

Concluzia este că relația bine documentată dintre mobilizarea maselor și democratizare aparține în mare măsură unei epoci de aur istorice, care se întinde de la începutul anilor 1980 până aproximativ la Primăvara Arabă din 2011. În această perioadă, mobilizarea maselor a fost puternic asociată atât cu democratizarea, cât și cu schimbarea de regim.

Înainte și după această epocă de aur, experții nu au identificat nicio corelație semnificativă între mobilizarea de masă și tranziția către democrație. Cele două faze nu coincid complet. În perioada premergătoare anului 1980, mobilizarea de masă sporea șansele de cădere a liderilor. Totuși, regimurile ce au cedat nu au fost în mod sistematic înlocuite cu forme democratice. În esență, mobilizarea putea deruta un regim, dar nu garantau întotdeauna instaurarea democrației. Un caz ilustrativ este revoluția din Etiopia în 1974. Protestele și grevele de masă au facilitat căderea lui Haile Selassie, însă monarhia a fost înlocuită de o dictatură militară, nu de democrație.

2019 marchează sfârșitul unei ere în care mobilizarea de masă era adesea legată de căderea regimurilor. Astăzi însă, modelul diferă: regimurile autoritare au reușit să păstreze controlul chiar și în fața unor proteste de amploare. Valuri majore de manifestații au contestat conducerea în funcție fără a o înlătura. Liderii autoritari par din ce în ce mai rezistenți la mobilizări populare la scară largă. Exemplele notabile sunt Belarus, Iran și Togo.

În același interval, observăm niveluri excepțional de ridicate de mobilizare populară, subliniază cercetătorii. Lipsa efectului democratizant al acestora explică modul în care un val de proteste poate fi în același timp însoțit de o tendință autoritară actuală.

Înțelegerea cauzei pentru care mobilizarea în masă pentru democratizare a pierdut din eficiență constituie una dintre cele mai esențiale întrebări pentru a descifra evoluția democrației în epoca noastră.

Care sunt motivele pentru care mobilizarea colectivă a pierdut din eficiență?

În concluzie, nu există o certitudine. Pentru a analiza cum s-a modificat eficiența mobilizare în masă de-a lungul timpului, cercetătorii au integrat informații despre campaniile de protest ce solicită schimbări democratice, pentru a eticheta fiecare țară ca democrație sau autocrații anual. Ei s-au focalizat exclusiv pe autocrații, investigând dacă mobilizare în masă a sporit șansele unei tranziții către democrație. În contrast cu cercetările anterioare, aceștia au aplicat modele statistice ce permit variația efectului mobilizare în masă în timp, în loc să considere că acesta rămâne stabil.

În plus, experții au verificat dacă concluziile lor se bazau pe un număr limitat de cazuri de referință. Se estimează că peste 20 de campanii, însoțite de tranziții democratice în perioada epocii de aur, ar fi trebuit să se finalizeze fără democratizare pentru a reduce semnificativ vârful. În același fel, aproximativ 10 de campanii eșuate după 2010 ar fi trebuit să genereze tranziții democratice pentru a diminua declinul observat.

Chiar și în situația în care au eliminat anumite zone din studiu, Modelul general a rămas nealterat.

Cercetătorii au descoperit că există foarte puține dovezi care să valideze unele dintre teoriile propuse. Tendințele legate de mărimea campaniei, diversitatea participanților, coordonarea conducătorilor, represiunile statului și locația protestelor nu se aliniază cu fluctuațiile eficienței protestelor.

În ciuda acestui fapt, măsurile aplicate sunt destul de crude, astfel încât nu se poate ignora posibilitatea ca acești factori să fi influențat rezultatele. Totuși, șansele ca aceștia să ofere o explicație completă a modelului general sunt reduse. Autorii au reușit să arate că capacitatea de a mobiliza masele pentru a genera transformări democratice a evoluat semnificativ pe parcursul anilor. Nu au putut stabili cu siguranță motivele pentru apariția epocii sale de aur și pentru declinul acesteia.

Unii cercetători au propus că mișcările contemporane ar fi putut ajunge la o dependență excesivă de rețelele sociale și de manifestările de amploare, în contrast cu o rezistență eficace care cere o structură mai profundă, o varietate mai extinsă de tactici și consolidarea relațiilor pe termen

regimurile autoritare ar putea fi mai eficiente în a răspunde provocărilor de pe stradă. Noile tehnologii informaționale simplifică supravegherea mișcărilor de opoziție și recunoașterea persoanelor cheie. Astfel, ceea ce cercetătorii denumesc represiune inteligentă devine posibilă: metode de coerciție mai exacte și mai subtile.

Contextul global ar fi putut, de asemenea, să joace un rol în această transformare. Perioada de aur a aparținut de aceeași perioadă în care Războiul Rece se încheia și când presiunea internațională pentru reforme democratice era mai intensă. Totuși, odată cu Primăvara Arabă, statele occidentale au preferat tot mai mult stabilitatea și cooperarea în materie de securitate, în detrimentul reformei democratice.

În același timp, regimurile autoritare au dobândit acces la surse alternative de sprijin. Autocrațiile contemporane operează prin intermediul rețelelor internaționale care își oferă reciproc bani, tehnologie, propagandă și sprijin diplomatic. Acestea pot consolida capacitatea regimurilor de a rezista mobilizării în masă. Studiul citat nu testează în mod concludent aceste explicații. Împreună, însă, ele sugerează că este puțin probabil ca creșterea și scăderea eficacității mobilizării în masă să fie explicate de un singur factor.

Poate că pendulul a început să se miște înapoi?

Nu se poate afirma cu siguranță ce impact produce mobilizarea colectivă asupra procesului de democratizare contemporană.

2019 marchează încheierea analizei efectuate de cercetători. Nu se poate stabili dacă legătura slabă observată la finalul perioadei a continuat să existe sau dacă tendința a început să se inverseze. Din perspectivă istorică, efectul mobilizărilor de amploare a apărut în mod ciclic. În 1970-ii nu se putea fi convins că lumea se apropia de o „epocă de aur” a mobilizării democratice.

În plus, din 2019, am asistat la mai multe victorii importante ale mobilizării în masă. În Bangladesh, șeicul Hasina a fost forțat să demisioneze în urma unor proteste studențești ample. În Serbia, aproape doi ani de proteste conduse de studenți au culminat cu o victorie electorală care a pus capăt îndelungatei dețineri a puterii de către Aleksandar Vucici. În Coreea de Sud, mobilizarea populară a contribuit la oprirea încercării președintelui Yoon Suk Yeol de a marginaliza democrația. Iar în Polonia și Ungaria, mobilizarea democratică largă a făcut parte dintr-o rezistență mai amplă împotriva guvernelor care au pierdut în cele din urmă puterea prin alegeri.

În Senegal, manifestațiile de amploare din anul 2024 au jucat un rol decisiv în împiedicarea președintelui Macky Sall de a-și prelungi mandatul în afara limitelor constituționale. În Malawi, protestele de amploare împotriva neregulilor electorale, combinate cu intervenția judiciară, au deschis drumul către o victorie a opoziției în alegerile repetate din 2020.

Astfel, nu se observă o scădere evidentă a curajului democratic.

Cercetătorii pot încerca să descopere ce este indispensabil, însă în cei care persistă în organizare, protest și revendicarea drepturilor democratice și a libertății pentru toți, reprezintă cei care pot garanta realizarea acestui obiectiv.

COMENTARII / 0