Strâmtoarea Ormuz, recentă descriere a biroului liderului suprem iranian ca „pilonul noii ordini de securitate a Iranului” și comparată cu deținerea unei arme nucleare, se transformă în realitate într-un atu care își pierde rapid valoarea, lăsând Iranul din ce în ce mai expus la noul val de sancțiuni economice impuse de SUA. Această temă constituie principalul subiect de discuție în Iran, unde există numeroase interpretări diferite privind strategia de negociere a Teheranului, subliniază The Guardian
Cei care avertizează că valoarea strâmtorii ca punct nevralgic al economiei mondiale se va eroda, lăsând țara fără rezerve valutare, susțin că negociatorii iranieni ar trebui să încheie un acord cât mai curând.
Conform unei analize realizate de Hamid Paktinat, fondator al Forumului Activiștilor Economici, se preconizează că instalarea de conducte și trasee de export alternative de către țările din Golf care învecinează Iranul va diminua la 50% valoarea strategică a strâmtorii în intervalul de trei ani.
Citește șiÎn 1937, prima femeie pilot care a încercat să zboare în jurul Pământului a dispărut fără urmă. După 90 de ani, cercetătorii cred că i-au găsit avionul pe fundul Oceanului Pacific
În contextul temerilor legate de risipirea resurselor, atenția se îndreaptă inevitabil către vizitele individuale realizate în această săptămână la Teheran de către Badr Albusaidi, ministrul de externe al Omanului, și Asim Munir, comandantul armatei pakistaneze. Acești doi lideri sunt cruciale în procesul de renegociere a condițiilor necesare pentru redeschiderea strâmtorii și pentru reactivarea memorandumului de înțelegere, abandonat, care a fost stabilit între SUA și Iran în luna iunie.
Președintele iranian Masoud Pezeshkian și președintele parlamentului, Mohammad Bagher Ghalibaf, au făcut recent, amândoi, declarații neobișnuit de directe cu privire la necesitatea de a pune capăt războiului – și la consecințele economice ale continuării acestuia. Ghalibaf a afirmat că, indiferent de puterea militară de care dispune Iranul, „dacă oamenii suferă de foame” și nu există creștere economică, țara nu va putea rezista. Securitatea, a susținut el, nu poate fi menținută fără o economie funcțională. El a adăugat că, în calitate de persoană cu experiență militară, „cunoaștem valoarea păcii mai bine decât cei care vorbesc despre pace”.
Pezeshkian a exprimat o poziție clară:
„Războiul trebuie să se încheie la un moment dat”
a declarat el. El susținea că Iranul trebuie să încheie conflictul în prezent, în timp ce Teheranul continuă să creadă că negociază dintr-o poziție de forță, în loc să aștepte ca poziția sa să se slăbească.
Guvernatorul băncii centrale iraniene, Abdolnaser Hemmati, a apărut, de asemenea, recent la televizor pentru a avertiza cu privire la presiunile economice. „Ne confruntăm simultan cu patru sau cinci provocări majore, printre care sancțiuni maxime, blocadă, întreruperea exporturilor de petrol și un dezechilibru bugetar, fiecare dintre acestea exercitând presiune asupra economiei”, a declarat el. „Una dintre țările vecine mi-a spus că, dacă o cincime din ceea ce s-a întâmplat în țara dumneavoastră s-ar întâmpla în țara noastră, nu am mai putea guverna țara”.
Fundamentul acestor observații constă în tensiunea pusă asupra cetățenilor obișnuiți ai Iran și în recunoașterea faptului că strâmtoarea nu poate evolua într-o doctrină de securitate permanentă în sine.
Jurnalistul Hamid Asefi, din Teheran și expert în geoeconomie, avertizează că, dacă Strâmtoarea Ormuz va fi utilizată ca ultimă măsură a Iranului de fiecare dată când apare o criză, această tactică își va pierde treptat valoarea.
„O amenințare repetată constant se transformă din «mijloc de descurajare» într-un obicei politic; iar un obicei politic, dacă nu este însoțit de realizări concrete, duce mai devreme sau mai târziu la o inflație a amenințărilor”
Întrebarea centrală nu mai constă în:
poate Iranul să închidă strâmtoarea
a scris el, ci: dacă Iran închide strâmtoarea Ormuz pentru restul lumii, va deschide oare drumul către putere sau va restrânge o parte a influenței sale dincolo de acea poartă?
„Acesta este paradoxul Ormuzului. În politica internațională, o pârghie folosită în mod constant ca mijloc de presiune poate deveni propriul său dușman, deoarece îi obligă pe ceilalți să ia măsuri pentru a-și reduce vulnerabilitatea […] principala întrebare a politicii iraniene în privința strâmtorii Ormuz trebuie să se schimbe de la: «Cum putem îngreuna tranzitul?» la «Cum putem face tranzitul atât de sigur și de stabil încât toată lumea să aibă nevoie de Iran pentru a menține această ordine?»”
Aceasta nu indică faptul că pârghia nu are nicio valoare. Dimpotrivă.
Potrivit informațiilor adunate de serviciul de monitorizare a navelor Kpler, în intervalul 1‑19 august, doar 112 de petrolieri și de transport de gaze au trecut prin strâmtoarea Ormuz. Aproximativ 79% dintre aceștia au ales rute neconfirmate, 19% au urmat ruta nordică preferată de Iran, iar 2% au navigat pe ruta omaneză. În realitate, numeroase nave ce au optat pentru căi necunoscute și-au suspendat probabil transponderele și au profitat de protecția SUA pe parcursul rutei din Oman.
Se pare, de asemenea, că, cu sprijinul guvernului SUA, companiile petroliere din Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Qatar și Kuweit au închiriat un număr redus de petroliere pentru a transporta încărcătura pe ruta sudică către Golful Oman, unde descarcă apoi petrolul în petroliere aflate în așteptare, deținute de clienții lor. O mare parte a riscului este, prin urmare, transferată de la companiile de transport maritim și clienții din sectorul petrolier către producătorii de petrol de stat, mai motivați, și către guvernul SUA. Iranul a întocmit o listă neagră cu aproximativ 48 de nave pe care va încerca să le interzică sau să le amendeze.
Administrarea americană pare să supraestimeze consecințele acestor opțiuni alternative. Chris Wright, ministerul american al energiei, a declarat pe 18 august că <
Arsenio Dominguez, secretarul general al Organizației Maritime Internaționale, a respins, de asemenea, afirmația lui Donald Trump potrivit căreia marina americană ar fi deschis practic strâmtoarea, declarând pentru Bloomberg: „Având în vedere numărul foarte redus de nave care tranzitează strâmtoarea Ormuz, este clar că această strâmtoare nu este, în practică, deschisă”. Președintele SUA a replicat că toate minele din strâmtoare au fost îndepărtate, rămânând ca principală amenințare atacurile cu drone și cele navale ale Iranului.
Înainte de izbucnirea conflictului, strâmtoarea era responsabilă pentru 20% din fluxul de petrol și produse petroliere, fapt care a devenit un factor de impuls pentru reorganizarea rețelelor energetice la nivel mondial. Țările din Golf au inițiat rapid construirea unei rețele de conducte alternative, având ca obiectiv protejarea, până la finalul acestui deceniu, a peste jumătate din exporturile lor din perioada pre-război, de la efectele strâmtorii Ormuz.
Într-o evaluare regională, Paktinat a examinat dimensiunea, lungimea și cheltuielile asociate cu conductele ce vor fi realizate în șase state în următoarele 1–4 ani. Concluzia sa a fost că dependența Arabiei Saudite de Strâmtoarea Ormuz se va reduce de la 70% la 15%. În același timp, nivelul de dependență al Emiratelor Arabe Unite va scădea de la 50% la 15%, iar pentru Irak, proporția va trece de la 100% la 30%.
Dependența Kuweitului și a Qatarului ar scădea de la 100% la mai puțin de jumătate. Dependența Bahrainului ar scădea de la 100% la 15%, a estimat el. În cele din urmă, dependența Omanului s-ar transforma de la 0% la statutul de important nod de transfer petrolier de coastă pentru întreaga regiune.
În ansamblu, spune el, valoarea strategică a strâmtorii Ormuz se va reduce la jumătate în termen de trei ani și va dispărea aproape complet în termen de șase ani, odată cu punerea în aplicare a acestor proiecte. Strâmtoarea îngustă, în formă de potcoavă, va rămâne, dar importanța sa strategică – centrul de greutate al Iranului – se va fi evaporat.
SUA intenționează să transforme în realitate afirmațiile prematură ale lui Trump, care susțin că economia iraniană a eșuat complet. În continuare, vor încerca din nou să izoleze principalele arterii ale statului iranian în cinci domenii esențiale: aurul, criptomonedele, tehnologia, transportul maritim și aviația, conform sursei citate.
Rezultatul nu este absolut garantat, așa cum Trump trebuie să fie conștient din eșecul său de a învinge Iran în primul său mandat. Totuși, subminarea progresivă a rezilienței economice a Iranului, până când strâmtoarea devine, în cele din urmă, neimportantă, ar putea reprezenta singura cale rămasă pentru Trump.
Jumătate de secol de blocaj. Cum a devenit Iranul testul imposibil pentru fiecare președinte american și ce ar putea schimba ecuația
Conflictul cu Iran. Ce l-a determinat pe Trump să ignore avertismentele și să pună totul pe forță.
COMENTARII / 0