În aprilie 1936, aviatoarea de renume mondial Amelia Earhart a primit un cadou: suficienți bani pentru a-și cumpăra următorul avion. Universitatea Purdue anunțase crearea Fondului Amelia Earhart, pentru a „oferi căi și mijloace pentru cercetarea aeronautică pură și aplicată”, iar Earhart a folosit cei 47.000 de dolari pe care i-a oferit pentru achiziționarea unui Lockheed Electra 10-E. Ea l-a numit un „laborator zburător”: cu o anvergură a aripilor de 16 metri, motoare Pratt & Whitney de 450 de cai putere, fuselaj plin de rezervoare de combustibil și radiogoniometru Bendix, avionul era echipat pentru zboruri pe distanțe lungi. Când ea și navigatorul Fred Noonan au dispărut pe 2 iulie 1937, ea zbura cu Electra.
Purdue susține în prezent o nouă misiune de localizare a aeronavei Electra, în parteneriat cu Institutul Moștenirii Arheologice (ALI), o entitate media fără scop de profit. În data de 13 octombrie, dacă totul decurge așa cum este planificat, o echipă formată din 17 persoane va ajunge pe insula Nikumaroro, situată în statul Kiribati din Oceanul Pacific de Sud, pentru a investiga adâncurile lagunei în care se crede că avionul ar fi scufundat, potrivit Național Geographic. 90 de ani după eveniment, această expediție reprezintă un pas major în căutarea dispariției care fascinează lumea.
Echipa Purdue/ALI se bazează pe activitatea Grupului Internațional pentru Recuperarea Aeronavelor Istorice (TIGHAR), care a condus sau a fost asociat cu 14 expediții pe atolul Pacificului în ultimele trei decenii. Niciuna nu a găsit nimic definitiv, deși au descoperit o mulțime de dovezi sugestive, inclusiv semne ale locului de campare al unui naufragiat și artefacte din anii 1930. Impulsul pentru acest proiect vine de la imaginile din satelit ale unui obiect cu o formă intrigantă din lagună.
Citește șiVideo Digistoria: cele mai importante evenimente de 3 octombrie
În momentul în care Earhart și Noonan au dispărut, erau în penultima fază a itinerariului lor globular, fiind primii care au încercat să ajungă la ecuator. Această fază se dovedea a fi cea mai provocatoare: se estimă că ar fi necesare peste 18 ore pentru a traversa de la Lae, în Noua Guinee, la Insula Howland, unde îi aștepta echipajul navei Itasca, din cadrul Gărzii americane de Coastă. Într-un ocean imens, insula măsoară doar o milă pătrată și, conform declarației Earhart, reprezenta „o țintă fantastic de mică”.
Aviatorii nu au reușit să o localizeze. Earhart a transmis operatorilor de la Itasca:
„Trebuie să fim pe linia voastră, dar nu vă putem vedea… combustibilul se termină.”
O oră după aceea, vocea ei, tremurând și încruntată, a declarat:
„Suntem pe linia 157-337… Mergem spre nord și sud.”
Acesta reprezintă ultimul mesaj confirmat de la ea.
Teoria promovată de TIGHAR afirmă că Electra a urmat traseul de navigație la 157 de grade spre sud-est. Dacă Earhart a detectat insula Nikumaroro, este posibil ca aeronava să fi aterizat pe platoul recifal imens al acestei insule. În final, mareea ar fi putut ridica avionul de pe recif și să-l arunce în ocean, lăsându-i pe Earhart și Noonan să moară ca naufragiați. Alți cercetători susțin că aviatorii au fost capturați de japonezi sau s-au rătăcit din cauza lipsei combustibilului și s-au prăbușit în ocean.
TIGHAR susține că dovezile materiale pentru teoria Nikumaroro constau în obiecte de artizanat fabricate din materiale extrase din aeronave găsite pe insulă, în satul abandonat al unei colonii britanice fondată în perioada 1938-1963. Foștii locuitori au relatat, de asemenea, că au observat epave de avioane pe recif și în lagună la prima lor sosire pe insulă.
În alte zone ale insulei, echipa TIGHAR a găsit resturi de încălțăminte masculină și feminină, inclusiv un pantof de femeie din aceeași marcă Oxford pe care Earhart îl purta. În plus, s-au identificat numeroase relicve din 1930s, printre care resturi de sticle de cosmetică, un fermoar, un bric-a-brac și bucăți de o oglindă compactă, care conțineau fragmente de fard de obraz, toate găsite într-un camping binecunoscut.
13 osorio au fost descoperite pe insula Nikumaroro în 1940 și au fost măsurate de un
2020, un cercetător neprofesionist numit Michael Ashmore analizase imagini satelitare ale insulei Nikumaroro pe Apple Maps. În apele turcoaz ale punctului Taraia din lagună, el observa o siluetă neclară: un cerc întunecat cu linii care se extindeau din el. Pentru el, aceasta ar semăna cu conturul unui avion.
Etichetând fotografia cu numele Obiectul Taraia, el a atras atenția lui Richard Gillespie, directorul executiv al TIGHAR. Gillespie și echipa sa au manifestat un scepticism profund, considerând că forma reseamnă un palmier sau un pandanus, inclusiv rădăcinile. Mai mult, în anul 2001 și în 2007, s-au deplasat deasupra aceleiași zone a lagunei, echipându-se cu scafandri în apă și cu detectoare de metale pe uscat.
„Îmi este greu să cred că dacă acel obiect ar fi fost acolo, nu l-am fi văzut”,
spune Andrew
Însă Richard Pettigrew, președintele ALI, a fost mai receptiv. Fiind el însuși arheolog, participase la o expediție pe insulă în 2017, o experiență care l-a captivat în legătură cu misterul Earhart. Când a organizat o conferință pe această temă, i-a cerut lui Ashmore să-și prezinte descoperirile. „Am fost suficient de impresionat”, spune Pettigrew, „încât în câteva zile după aceea, deja căutam modalități de a mă întoarce la Nikumaroro.”
Pettigrew și colegii săi de la ALI au adunat mai multe imagini din satelit, care au arătat că obiectul a devenit vizibil pentru prima dată pe 27 aprilie 2015. Ciclonul tropical Pam lovise insula în luna precedentă, iar el a emis teoria că valul furtunii a dispersat sedimentele de pe obiect. De atunci, forma sa a devenit din nou ascunsă.
Alte fotografii, printre ele cea cu drona sa din 2017 și un scurt flash evident în clipul de zbor al unui elicopter TIGHAR din 2001, au făcut ca Pettigrew să creadă că obiectul era de metal. El menționează o maculă neidentificată albă pe imagini ale lagunei, realizate de o echipă de topografie din 1938 în Noua Zeelandă, ca semn că obiectul se aflase acolo încă în timpul dispariției lui Earhart.
Pettigrew sugerează că, după ce Electra a fost ridicată de pe recif de maree, a fost atât de lovită de valuri și de recif încât și-a pierdut secțiunile aripilor exterioare, motoarele, elicele și trenul de aterizare. Între timp, fuselajul a devenit suficient de ușor pentru a pluti prin pasajul care leagă laguna de recif și a se stabili lângă Taraia Point. Și acolo, susține el, rămâne.
Așa-numitul „Obiect Taraia” are mulți detractori. McKenna, de exemplu, nu crede în toată această aclamație. Conform unui studiu de scalare realizat de el și alți membri TIGHAR, el consideră că obiectul este prea mic pentru a fi Electra, iar laguna este prea puțin adâncă pentru a-l ascunde. În plus, spune el, are o formă greșită: o punte principală conectează fuselajul, motoarele și aripile interioare. „Cauți un obiect cruciform care are cel puțin 6,7 metri lățime”, spune el. „Probabil are 9 metri lungime și 2,7 sau 3 metri înălțime.”
În același timp, Ashmore nu mai susține propria lui ipoteză. Pe portalul său, fotografia satelitară inițială a Taraia este marcată cu o etichetă roșie intensă care spune „Demontat”. În apropiere apare o altă imagine satelitară din trecut, prezentând un obiect cu formă asemănătoare pe plaja lagunei, sub eticheta „Arborele 2015”.
Pettigrew, neînfricat, a produs un clip video în care prezenta dovezile care susțin teoria sa și propunerea unei expediții dedicate exclusiv Obiectului Taraia. Clipul a ajuns în căsuța poștală a lui Steve Schultz, consilierul șef al Purdue. În 13 ani de activitate, Schultz s-a familiarizat profund cu legătura universității cu Earhart. Aceasta a fost angajată în 1935 de președintele Purdue ca profesor invitat, ghidând tinerele femei către cariere și oferind consultanță în domeniul aeronautic. După ce soțul ei a donat lucrările, școala a devenit un depozitar esențial al materialelor de arhivă Earhart.
Influența lui Earhart continuă să se simtă la universitate. „Încă întâlnesc oameni care vorbesc despre stră-strămătușa sau străbunica lor care au avut ocazia să o cunoască pe Amelia și despre cum le-a schimbat viața și a influențat cursul familiei lor”, spune Schultz.
În ciuda tuturor eforturilor, Purdue nu a participat vreodată la căutarea lui Earhart, a lui Noonan și a aeronavei Electra.
„aceasta este puțin diferită”
el a afirmat. El a considerat dovezile susținute de teoria Nikumaroro ca fiind convingătoare, iar expediția propusă de ALI a fost descrisă ca un efort practic. Mitch Daniels, președintele consiliului de administrație al Fundației de Cercetare Purdue și președintele interimar al universității, a împărtășit aceeași convingere.
Universitatea Purdue a acordat companiei ALI o linie de credit de $500,000 pentru cheltuieli, sumă ce trebuie returnată indiferent de rezultatul final. În plus, instituția facilitează activități de comunicare cu mass-media, relații cu autoritățile și campanii de strângere de fonduri. De asemenea, Schultz însuși va participa, alături de doi absolvenți ai Purdue care au activat ca astronauți în firme private.
COMENTARII / 0