CNSAS a publicat o postare denumită „Canalul aruncat la canal” în care se prezintă documente ce evidențiază contrastul dintre propaganda oficială a ultimilor ani ai regimului Nicolae Ceaușescu și realitatea de pe teren.
Canalul Dunăre–București, alături de Canalul Dunăre–Marea Neagră, era prevăzut să constituie un sistem navigabil prin care Capitala să fie legată de Portul Constanța.
Proiectul nu îi revenea lui Ceaușescu.
Citește șiDarwin a murit fără să poată demonstra. După 150 de ani, știința a confirmat bănuiala despre o plantă carnivoră
Chiar dacă propaganda comunistă asociase proiectul cu „gândirea genială” a lui Nicolae Ceaușescu, concepția de a crea o rută navigabilă între București și Dunăre datează de mult înainte.
Conform CNSAS, încă din 1880, Nicolae Cucu Starostescu a propus, în cadru lucrărilor de sistematizare a Capitalei, o schiță pentru un canal navigabil ce ar conecta Bucureștiul cu Oltenița.
În perioada interbelică, inițiativele au fost reîncepute. În 1929, Parlamentul României a aprobat o lege care prevedea construirea unui canal între București și Dunăre. Proiectul a fost însă abandonat după declanșarea Marii Crize Economice.
În 1938 și 1939 au fost prezentate noi variante, însă izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial a pus din nou capăt planurilor.
Ceaușescu a preferat opțiunea cea mai costisitoare.
Canalul Dunăre–București a fost propus de regimul comunist în 1984, în sezonul estival, la scurt timp după ce a fost inaugurat Canalul Dunăre–Marea Neagră.
Proiectul a fost pus în mișcare în septembrie 1986 și a început efectiv.
S-au examinat mai multe variante, însă Nicolae Ceaușescu a decis să modifice cursul râului Argeș, alegere conform CNSAS care a fost cea mai scumpă și a adus cele mai multe probleme atât în faza de construcție, cât și în exploatarea ulterioară.
Planificarea oficială a început, însă s-a confruntat rapid cu realitatea economică comunistă a ultimilor ani ai regimului.
Pe șantier, numărul de muncitori prezenta era de doar 3.400, în ciuda planificării pentru 16.000.
Un fișă emisă de serviciul de securitate din Giurgiu, cu data de august 1988, indică necesitatea implicării a circa 16.000 de persoane la șantier. Pentru fiecare județ, obligația era de a furniza 400 de lucrători.
În realitate, numărul de persoane prezente era de doar aproximativ 3.400.
În domeniul utilajelor, problemele erau la fel de grave. Mai puțin de jumătate din echipamentele planificate se găseau efectiv pe șantier.
Chiar și dintre acestea, o porțiune a rămas neutilizată pentru că lipsei de combustibil, lubrifianți și piese de schimb erau insuficiente.
Lucrători îngrijorați în barăci și corturi, lipsiți de căldură și de apă.
Documentele menționate de CNSAS indică faptul că dificultățile nu se restrângeau doar la ritmul lucrărilor.
Muncitorii trebuiau să trăiască în barăci sau corturi, sub condiții pe care autoritatea le califică ca fiind „absolut deplorabile”, fără acces la căldură, apă, canalizare sau curent electric.
În plus, se adăugau dificultăți privind hrănirea și accesul limitat la servicii medicale.
Strict secret, un document emis de Securitatea din Giurgiu la 4 noiembrie 1989, a constatat că toate cele șapte tabere de cazare din domeniul inspectoratului aveau rețele de canalizare și salubrizare în stare defectă. De asemenea, rețeaua electrică prezenta probleme.
Instalațiile prevăzute pentru furnizarea apei calde și a căldurii nu erau operative, iar livrarea lemnelor și cărbunilor necesare pentru sezonul rece nu a fost realizată.
Securitatea: Alimentația nu era adecvată, iar anumite produse alimentare lipseseră complet.
Alimentația muncitorilor este prezentată în mod clar în raportul Securității.
„Aprovizionarea cu produse alimentare a chioșcurilor din șantier este deficitară atât din punct de vedere calitativ cât mai ales cantitativ”
se prezenta în document.
Conform documentului, proviziile aduse nu au putut satisface necesarul de mâncare al forței de muncă și erau de calitate slabă; în același timp, anumite articole, printre care conservele, carnea și produsele din carne, nu erau prezente deloc.
Securitatea a alertat că condițiile ar putea provoca „manifestări necorespunzătoare” printre lucrători.
Instituția a menționat că a notificat autoritățile locale de partid și Direcția Comercială Giurgiu, însă până în acel moment nu s-au adoptat măsuri pentru soluționarea problemelor.
În total, șase instalații beton erau în sistem, însă două erau operative.
La stația de betoane Hotarele, dintre cele șase unități, doar două erau operative. Documentul menționează că principalele cauze sunt exploatarea necorespunzătoare, lipsa pieselor de schimb și întreruperile frecvente de energie electrică.
În cadrul instalației de producție situată în Gostinari, șapte stații de betoane nu erau la capacitate proiectată.
Într-o altă secțiune a șantierului, șapte stații de beton erau instalate, însă doar trei dintre ele funcționau. Celelalte nu erau nici măcar conectate la rețelele de apă și electricitate.
Raportul menționa și că materialele folosite în fabricarea betonului nu îndeplineau criteriile de calitate.
Parcul de utilaje se redusese considerabil din cauza „lipsei acute” de piese de schimb, anvelope, baterii și lubrifianți.
Salarii reduși și angajați care părăseau fără aprobare.
Fără combustibil, materiale și piese de schimb, realizarea cifrelor stabilite de planul economic devenea imposibilă.
Consecințele se reflectau imediat în rândul muncitorilor: salariile erau reduse, iar nemulțumirea creștea.
Conform raportului CNSAS, o porțiune din forța de muncă solicitase reîntoarcerea la domiciliu, în timp ce alți angajați au abandonat simplu șantierul fără a obține autorizație.
În noiembrie 1989, documentul arată că, la doar câteva săptămâni înainte de prăbușirea regimului comunist, problemele semnalate cu peste un an nu au fost rezolvate.
În urma Revoluției din decembrie 1989, proiectul Canalului Dunăre–București a fost lăsat în pusti. Inițiativa, menită să devină unul dintre emblemele infrastructurii regimului Ceaușescu, a rămas incompletă.
COMENTARII / 0