Dosarul de urmărire informativă „Socrate”, întocmit de Securitate în numele lui Nichita Stănescu, a fost inițiat dintr-un impuls momentan. Documentele pe care News.ro le-a consultat din arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) ilustrează o supraveghere care s-a construit treptat, motivată de nemulțumirile poetului față de climatul literar și ideologic al României comuniste, precum și de legăturile sale cu scriitori și personalități culturale din străinătate.
Poetul a atras atenția Securității în noiembrie 1974, deși era deja una dintre cele mai proeminente personalități ale literaturii române. Deși făcea parte din Partidul Comunist Român, acest statut nu l-a protejat de monitorizare; dimpotrivă, faptul că era membru de partid a impus ca deschiderea oficială a dosarului să fie precedată de aprobarea structurilor politice.
Motivul prezentat a fost exprimat în terminologia tipică a aparatului represiv: se menționau
Citește șiMai puțini ucraineni scutiți de mobilizare, plan Guvern contestat
„unele semnalări privind manifestări şi nemulţumiri”
ale poetului în raport cu direcția partidului în sfera literară, precum și presupuneri că acesta ar încerca să stabilească legături cu cetățeni externi pentru a-și accelera publicarea și recunoașterea în Occident.
Dosarul, cu numele conspirativ „Socrate”, păstrat la CNSAS sub cota SRI 201603 şi microfilmat la 29 mai 1976, cuprinde însă mult mai mult decât o operaţiune de supraveghere politică. În filele sale se adună portretul unui poet considerat de ofiţeri „extrem de orgolios”, relatări despre consumul de alcool şi despre deteriorarea stării sale de sănătate, conflicte şi rivalităţi din lumea literară, acuzaţii privind privilegiile financiare ale unor scriitori, relaţii cu intelectuali din Occident şi, în cele din urmă, recunoaşterea internaţională care avea să schimbe radical perspectiva regimului asupra lui Nichita Stănescu.
Dosarul începe cu un poet suspectat că îşi caută singur drumul spre recunoaşterea internaţională şi se încheie cu concluzia că tocmai această recunoaştere europeană îi îmbunătăţise starea morală şi făcuse ca urmărirea să nu mai fie justificată.
În intervalul dintre cele două momente se ascunde o relatare ce se referă la putere, bani, prestigiu, frică, alcool și compromisuri.
Începutul dosarului Socrate: poetul care își căutase singur recunoașterea în afara mediului său.
22 noiembrie 1974, la sediul UM 0800 Bucureşti, a fost redactată o nota care semnala începerea urmărilor informative asupra lui Nichita Stănescu.
În document, poetul a fost identificat prin adresa sa de la Bulevardul Dimitrie Cantemir nr. 11 și prin statutul său de membru PCR. În
Era prima dintre cele două direcţii care aveau să structureze urmărirea. A doua ţinea de străinătate.
Securitatea menționa:
„preocuparea sa de a intra în relaţie cu diferiţi cetăţeni străini pentru a-i facilita apariţia unor volume peste hotare”.
Ofițerii se străduiau, de asemenea, să găsească o justificare pentru această dorință de a se afirma în exterior: documentul menționează că, în intervalul 1973-1974, „unii critici literari l-au apreciat, contestându-i valoarea
Conform înregistrărilor Securităţii, acea situație a fost motivul pentru care poetul a reacționat:
„L-a determinat să aibă anumite reacţii violente şi să caute singur posibilitatea de afirmare în exterior”
, documentele indică.
Înțelegerea cazului depinde de modul în care este formulată informația: din perspectiva ofiţerilor, Nichita nu se limită doar la nemulțumirea față de criticile literare, ci căuta să obțină, în afara României, acea validare pe care o considera insuficientă în țara sa.
Securitatea elaborează de îndată, de asemenea, un profil psihologic al poetului.
„Se mai adaugă faptul că este o fire extrem de orgolioasă care nu acceptă critici, considerându-se cel mai mare poet contemporan.”
Imaginea se îmbogățește cu o remarcă referitoare la consumul de alcool și cercul de prieteni.
„Nemulţumirile sale erau puse în evidenţă mai ales când era în stare de ebrietate și incitat de prietenii Fănuş Neagu, Tomozei, ş.a.”
În portretul prezentat, Nichita este descris ca o figură de autoritate, însă marcată de instabilitate, mândrie și susceptibilitate la influențe din partea cercului său de prieteni. Pentru Securitatea, această combinație de renume literar și comportament imprevizibil a constituit un motiv solid pentru monitorizare.
Cu toate acestea, autoritățile acordau aceeași atenție cercului literar care îl înconjură pe poetului.
În documentele de informare, Fănuş Neagu, Gheorghe Tomozei, Nicolae Breban și alți autori apar constant, fie ca prieteni, fie ca persoane cu care poetul se întâlnea, fie ca membri ai unei comunități literare pe care Securitatea încerca să o cartografieze.
În această direcție, dosarul „Socrate” poate fi privit ca și un document ce se referă la un grup.
O porțiune din datele obținute provine din surse și informatori și trebuie tratate ca atare: sunt narațiuni transmise către Securităţii, fără a fi verificate automat de către terți. Modul în care sunt documentate ilustrează interesele aparatului represiv și efortul său de a percepe contextul în care se deplasa poetul.
Motivul pentru care era necesară aprobarea partidului?
Documentele inițiale dezvăluie deja că Nichita Stănescu era afiliat la PCR. În acest context, UM 0800 București a adresat Comitetului de partid din Sectorul 1 cererea de a autoriza demararea urmăririi. Motivele prezentate se bazau pe existența unor fapte încă neconfirmate, care sugerau că poetul ar fi manifestat atitudini ostile față de ordinea noastră socialistă în raport cu anumite persoane din cercul său.
În data de 28 noiembrie 1974, procedura s-a încheiat, iar Nichita a fost oficial
luat în lucru
.
Fieful de la Uniunea Scriitorilor: sume, avantaje și concurență
Una dintre cele mai impresionante componente ale dosarului nu se concentrează pe activitatea politică a lui Nichita Stănescu, ci pe banii.
La data de 23 octombrie 1975, Securitatea a înregistrat într-o notă o conversație între un informator și Sânziana Pop, identificată în document ca fiind membră a comitetului de fonduri al Uniunii Scriitorilor. Această poziție îi permitea să acceseze detalii despre modul în care se evalua cererile de împrumut și despre modul în care se alocau resursele Fondului Literar.
Potrivit notei, Sânziana Pop se declara „foarte tulburată” şi „mâhnită” de modul în care erau gestionate fondurile şi de felul în care erau soluţionate cererile scriitorilor.
„Nu ştiu când am să izbucnesc. La conferinţa pe ţară n-am să tac. Tu ştii că Nichita ia câte 5000 de la Fulga (vicepreş. U. Scriitorilor) în fiecare lună, dintre care jumătate ajutor de boală, deşi mai are 4500 de lei leafă de red. şef adj. la România literară? Nici nu trece pe la comitet.”
Securitate a înregistrat afirmația în cadrul discuției. Din materialul disponibil nu se constată că această situație financiară a fost verificată ulterior prin documente contabile.
Investigatorii din Securităţii au considerat că informația avea o relevanță suficientă pentru a fi arhivată în dosar. În aceeași conversație, se menționează și Fănuş Neagu.
„I s-a creat un adevărat fief personal din această Asociaţie de Bucureşti a scriitorilor unde ia leafă 6000 fără să facă nimic şi o duce de râpă.”
În desfășurarea dialogului, se menționează și Nicolae Breban. Se aduce în atenție datoria pe care aceasta ar fi existat la fond.
„Nu, are peste 250 de mii, oricum, el este campionul. Apoi Nichita, Ştefan Bănulescu şi alţii.”
Nemulțumirea își găsește rădăcina în diferența de tratament acordat scriitorilor.
„Îmi exprim mirarea pentru faptul că, de şase luni, ceilalţi membri ai uniunii află că nu mai există bani la fondul de 2% – pentru ăştia există.”
În cadrul aceleiași conversații, a fost prezentat un exemplu privind modul în care se acordau împrumuturile. Sânziana Pop afirmă că datele i s-au ajuns prin intermediul lui Victor Bârlădeanu.
„Acum două săptămâni, ducându-se la fond unde i se aprobase 500 de lei, l-a văzut pe Marin Sorescu intrând la Fulga cu o cerere în mână şi ridicând 5.000 de lei de la ghişeul fondului.”
Într-o singură notă apar astfel Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Nicolae Breban, Ştefan Bănulescu, Marin Sorescu şi Victor Bârlădeanu. Conflictul financiar devine o hartă a lumii literare.Securitatea notează şi că Nichita Stănescu şi Fănuş Neagu „sunt luaţi prin DUI (dosar de urmărire informativă – n.r.)” şi propune ca informaţiile să fie exploatate „în copie la materialele ce-i privesc”.
La final, instrucţiunea adresată informatorului este clară: „Informatorul este instruit să îi urmărească în continuare”.
Episodul arată cum se alimentau dosarele: un conflict de breaslă devenea informaţie pentru Securitate, o plângere privind un împrumut putea fi folosită pentru a urmări relaţiile dintre scriitori, iar rivalităţile financiare furnizau aparatului de supraveghere informaţii despre taberele şi alianţele din lumea literară.
Uniunea Scriitorilor se situează în zona dintre instituție și putere informală.
În culisele acestor narațiuni se dezvăluie o Uniune a Scriitorilor ce nu se limita la o simplă organizație profesională. Pentru autorii din acea perioadă, posibilitatea de a accesa Fondul Literar, de a obține împrumuturi, de a ocupa posturi în reviste, de a efectua deplasări în afara zonei sau de a primi sprijin din partea conducerii avea un impact semnificativ.
Din aceasta se explică și puterea disputelor. În cazul lui Nichita, avantajele menționate de Sânziana Pop coincid cu poziția sa de poet de renume. El era, în același timp, atât beneficiarul prestigiului, cât și ținta nemulțumirilor.
Securitatea deținea informații despre el provenind din diverse surse: atât din monitorizarea activității sale în scopul identificării posibilelor manifestări politice, cât și din interiorul mediului literar, unde era subiect de critici legate de bani, funcții sau relații.
În dosarul Socrate, cele două planuri se întâlneau.
Incidentul Suedia subliniază o diplomație culturală complicată, cu pașapoarte implicate și o delegație în plină desintegrare.
Toamna anului 1975 marchează unul dintre cele mai vii capitole ale dosarului. Pe 23 octombrie, în redacţia Luceafărul, s-a desfășurat o conversație în care Sânziana Pop se prezenta într-o stare de mare neliniște.
Tematica principală este plecarea iminentă a unui grup de scriitori către Suedia: Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc, Gabriela Melinescu, Nichita Stănescu și Marin Preda.
„Nu ştiu ce să mai înţeleg şi cine i-a lăsat să plece. Nouă ni se recomandă la şedinţele de partid să nu facem prea mare prietenie cu Breban, iar acum ne sfidează cu paşaportul în buzunar.”
În aceeași relatare se prezintă, de asemenea, suspiciuni privind legăturile scriitorilor cu străini.
„Se ştia că orice contact cu străinii nu este văzut cu ochii cei mai buni, în vreme cu ei stau cu Kogelberg la Gabriela Melinescu acasă şi
Sânziana Pop se întreabă de ce Breban ar fi inițiat „săptămâni româneşti” în Suedia, având în vedere că, conform documentelor, el a făcut declarații critice despre România.
Mă miră că a iniţiat săptămâni româneşti în Suedia, fiindcă a declarat că noi suntem un popor cu mentalitate şi stil de viaţă tribale. Care este explicaţia acestor contradicţii, dacă li se dă voie să păstreze legături cu astfel de oameni?
Paul Anghel şi resentimentul faţă de cei care pleacă
În aceeași seară, Sânziana Pop a avut o discuție cu Paul Anghel despre plecare. Răspunsul său a fost înregistrat în document și scoate în evidență o altă cauză a nemulțumirii: diferența dintre scriitorii care lucrau în condiții dificile și cei care acum dispuneau de posibilitatea de a se deplasa în afara zonei.
„Eu am făcut foame cu Cupşa în Bulgaria pentru a scrie despre războiul de independenţă”, spune Paul Anghel.
Apoi îl atacă pe Alexandru Ivasiuc: „Dl Ivasiuc care face în România literară apologia imperiilor ce «taie rădăcinile» specificului naţional şi creează astfel de cultură merge pe banii Uniunii să se distreze în Suedia.”
Despre Breban spune: „Dl Breban a fost şi a arătat ce poate face în străinătate. A-i da drumul încă o dată înseamnă că nu ne-am săturat de nebunia lui.”
În final, el concluzionează:
„Dar în sfârşit, îi priveşte pe cei din Uniune.”
Cuvintele au o semnificație esențială nu doar în ceea ce privește afirmațiile referitoare la Ivasiuc sau Breban, ci și în modul în care modelează percepția unei profesii în care relocarea în străinătate se considera un privilegiu și putea genera tensiuni.
Marin Preda se opune consumului de „ciorba”.
În data de 24 octombrie, Sânziana Pop s-a prezentat la sediul Uniunii Scriitorilor și a dialogat cu secretarul, Radu Cârneci. Ea l-a întrebat despre călătoria sa în Suedia. Cârneci a încercat să explice rolul instituției în organizarea deplasării:
„Tot ce ştiu e că Uniunea nu are niciun amestec aici. Nu Uniunea i‑a propus, nu ea le‑a făcut formele. Se pare că au nu ştiu ce aprobări.”
Ulterior, se face apariția lui Marin Preda.
Preda, ascultând de compania cu care pleacă, a întârziat plecarea cu cinci zile.
Motivul se exprimă printr-o replică memorabilă:
„Monşer, nu vreau să fiu în ciorba asta.”
Replica indică, în doar câteva cuvinte, cât de slabă era percepția legăturii cu restul grupului.
În conversație se menționează și Nichita.
„L-am întrebat de Nichita.”
Răspunsul lui Radu Cârneci: „Nichita nu mai pleacă, s-a îmbătat şi şi-a rupt mâna.”
Acesta reprezintă unul dintre momentele în care problema alcoolului se intersectează direct cu activitatea publică a poetului și se aliniază cu profilul prezentat în alte documente ale dosarului: un scriitor al cărui nemulțumire este amplificată de consumul de alcool și al cărui stil de viață este caracterizat ca dezorganizat.
Pașaportul lui Breban a fost retrasa.
26 octombrie, știrea a ajuns și la publicația Contemporanul. Georg Radu Chirovici îi transmite interlocutoarei:
„Lui Breban i s-a retras paşaportul sâmbătă seara.”
Mai târziu, el adaugă: „Înseamnă că există totuşi o raţiune.”
Grigore Arbore răspunde într-un mod comparabil:
„Domnule, eu înţeleg rostul să nu mai plece. N‑am înţeles de ce li s-a dat întâi.”
Documentul indică că măsura a generat
„o satisfacție clară”
.
În cazul lui Ivasiuc, Chirovici spune că acum a fost primit „cu entuziasm” la Contemporanul, după ce amânase „mereu, pe diferite motive, toate invitaţiile făcute”.
Episodul Suedia se transformă astfel într-o mică replică a scenei culturale românești din acea perioadă: autori care se îndoiesc unii de alții, călătorii care generează nemulțumiri, pașapoarte retrase, legături cu străini considerate cu prudență și o autoritate ce încearcă să clarifice cine a dat acordul și cine nu pentru plecare.
Nichita ocupă poziția centrală în rândul tuturor, iar conform documentului, nu mai are posibilitatea de a pleca nici măcar.
Portretul degradării: „Nu mai poate scrie nici două rânduri cu legătură între ele”
În aceași fază, documentele din Securităţii au început să contureze un portret din ce în ce mai intunecat al poetului.
La 4 iulie 1975, legătura oficială „SM”, director la Editura Albatros, relatează despre întâlnirile sale cu Nichita Stănescu. „În ultima perioadă, l-a întâlnit de mai multe ori constatând la susnumitul o stare de degradare fizică şi morală accentuată. Principala cauză e că consumă băuturi alcoolice.”
Nichita, conform sursei, a declarat că nu poate renunța la alcool.
„În dimineţile menţionate, Nichita Stănescu a afirmat că nu poate renunţa la băutură şi, deşi consumă cantităţi mici, se ameţeşte repede.” Poetul „se plânge că nu mai poate scrie nici două rânduri cu legătură între ele. Îi tremură mâinile şi nu ştie cum să procedeze pentru a-şi ameliora starea sănătăţii.”
Fotografia se diferențiază drastic de portretul oficial, în care poetul rămâne încă una dintre cele mai mari valori ale literaturii române.
Viața fără ordine
În documentul de închidere a dosarului, întocmit în ianuarie 1976, Securitatea avea în plan să asocieze explicit problemele de sănătate cu „viaţa dezorganizată”.
„Prin viaţa dezorganizată, s-a îmbolnăvit grav şi a făcut un atac de cord și a fost internat mai mult timp în spital.”
În concluzia finală a Securităţii, viața privată a poetului nu se reducea la un simplu element de profil, ci devenea justificarea pentru schimbarea comportamentului său. După boală, conform documentelor, Nichita ar fi devenit mai cumpătat.
„Din materialele obţinute, rezultă că are o stare sufletească mult îmbunătăţită, iar nemulţumirile din trecut nu au mai reapărut. Datorită stării sănătăţii a început să aibă o viaţă personală mai cumpătată.” Aceasta era, în ochii Securităţii, una dintre explicaţiile pentru care urmărirea îşi pierdea utilitatea.
Poetul, care se afla pe stradă, aștepta.
Documentul din 4 iulie 1975 coboară apoi într-o zonă şi mai intimă.
SM este conștient că NS trăiește în concubinaj cu o pictoriță care deține locuința în apropiere de Hristo Botev. Conform notei, pictorița era proprietara proprietății.
De la un anumit moment i-a preluat cheia locuinței (cea în cauză este proprietara), iar apoi a fost nevoit să aștepte ore întregi la intrarea blocului.
În acest document nu se prezintă probe suplimentare; în schimb, se înregistrează informațiile pe care directorul Editurii Albatros declară că le deține.
Impresia persistă: poet renumit monitorizat de Securitate și promovat de presa literară ca o adevărată comoară, aștepta ore întregi în fața blocului până când partenera lui îi deschidea ușa.
Detaliul spune ceva şi despre felul în care funcţiona supravegherea – Securitatea nu se limita la întâlniri politice sau la contacte externe. Intimitatea, pur şi simplu, nu exista.
Socrate și conexiunile externe: Akzente, Oskar Pastior și legăturile din RFG și Austria
Una dintre principalele suspiciuni care justificaseră deschiderea dosarului fusese preocuparea lui Nichita pentru relaţiile cu cetăţenii străini. În dosar există o secţiune consistentă despre scriitorii români care aveau contacte în Occident.
„Sunt o serie de scriitori care au relaţii cu străinătatea făcute fie în urma contactelor oficiale cu diverşi reprezentanţi străini, fie din proprie iniţiativă. NS, Petre Stoica, Ion Drăgănoiu au relaţii cu cetăţeni ai RFG (şi cetăţeni din RFG sau austrieci de origine românească, Oskar Pastior, Peyfuss).”
În aceeași notă se detaliază legătura dintre Petre Stoica și Manfred Steinkuhler, reprezentant cultural al Republicii Federale Germaniei din București.
„Petre Stoica îl cunoaşte îndeaproape pe Manfred Steinkuhler, ataşat cultural al RFG în Bucureşti cu care se întâlneşte la Athene Palace sau la locuinţa lui MS din bd. Dacia.”
Securitatea afirmă că Petre Stoica dispunea de „oarecare acoperire pentru că este redactor la Secolul XX” (colecţia de carte Secolul XX).
În situația lui Nichita, atenția se îndreaptă către publicația Akzente, care se publică în München și este administrată de Hans Bender.
„Menţionăm că legătura oficială se face prin Oskar Pastior, care locuieşte în 1 Berlin West 31, Zähringer Strasse 14, plecat din România după ce a luat premiul U. Scriitorilor.”
În ochii Securității, drumul acesta avea o relevanță suficientă pentru a fi înregistrat cu adresa și informații privind plecarea lui Pastior din România.
Mai departe se face referire la editorul austriac Peyfuss.
„Peyfuss, editor austriac, frecventează cu ocazia venirii sale în România şi pe Nina Cassian, A.E. Baconsky, M. Popa, St. Augustin Doinaş, Virgil Tănase, Paul Goma, N. Breban.”
Numele au relevanță, deoarece ilustrează amploarea rețelei monitorizate de Securitate.
În aceeași hartă se regăsiseră poeți, prozatori, editori și intelectuali cu poziții variate, dintre care unii erau deja subiectul atenției autorităților.
Legăturile externe, dintre literatură și suspiciune
În primul rând, pentru un scriitor, apariția într-o publicație occidentală reprezenta doar un act de valoare literară. În schimb, pentru Securitate, acest eveniment putea dobând
În cazul lui Nichita, această problemă dobândea importanță sporită, pentru că, încă din 1974, Securitatea îl suspecta că căuta
„posibilitatea de afirmare în exterior”
.
Conform documentelor, această declarație se dovedea reală: numele lui Nichita se răspândea cu adevărat în cercurile literare ale țărilor occidentale. Lucrările sale erau programate să iasă în Suedia, Anglia și Franţa. În final, se preconiza și apariția temei despre premiul Nobel.
Paradoxul se va face clar: Securitatea îl urmărea cu suspiciune, iar Nichita a ajuns să devină unul dintre cele mai semnificative simboluri culturale pe care România le putea expune în afara frontierei.
„Scriitorii sunt astăzi lipsiţi de nerv”: frica şi „blazarea”
Dosarul nu urmăreşte doar ceea ce făcea Nichita. Într-o altă notă, informatorul „George” transmite o opinie atribuită poetului despre situaţia scriitorilor şi despre succesiunea la conducerea Uniunii Scriitorilor. Nichita considera că „scriitorii sunt astăzi lipsiţi de nerv”, nu se oprea însă la constatare.
„Măsurile represive luate împotriva scriitorilor îi timorează şi le impun o poziție de blazare”.
Documentul menționează că acea poziție a fost
remarcată şi la recentele adunări de partid de alegeri
.
Este una dintre cele mai directe observaţii atribuite lui Nichita privind efectele represiunii asupra breslei: poetul descria o lume în care scriitorii nu mai aveau
„nerv”
, nu pentru că ar fi devenit convinşi de ideologia oficială, ci pentru că presiunea îi făcea să se retragă, să se protejeze şi să evite confruntarea.
Această afirmație clarifică, într-o oarecare măsură, și ceea ce se găsește în alte secțiuni ale dosarului: conflicte manifestate prin informatori, nemulțumiri exprimate în grupuri restrânse, frustări legate de privilegii și deplasări, precum și atenția constantă la posibilele declarații în funcție de interlocutor.
Securitatea urmărea nu doar declara
COMENTARII / 0