Un fenomen nou are loc în Europa, provocând o regândire atât în rândul educatorilor liberali, cât și al factorilor de decizie.
Tineri multilingvi, care studiază în mai multe țări și absolvă instituții de învățământ superior de prestigiu la nivel global, sunt din ce în ce mai atrasși de ideile naționaliste.
Acest fenomen nu este universal, însă numărul tinerilor care își îmbrățișează aceste idei este suficient de mare pentru a fi luat în considerare, remarcă Deniz Torcu, profesor asociat de globalizare, afaceri și mass-media la IE University, într-un articol publicat pe platforma The Conversation.
Drumul către inimile tinerilor simpatizanți este facilitat de o poveste care insuflă un sentiment de apartenență
la un anumit grup, explică Torcu.
Călin Georgescu este unul dintre exemplele aduse de Torcu, care a obținut succes electoral prin utilizarea unui discurs centrat pe identitatea ortodoxă, suveranitatea națională și deosebirea spirituală față de liberalismul occidental.
Citește șiNoi percheziții informatice în dosarul lui Călin Georgescu. Soția lui, Cristela, a ajuns din nou la DIICOT
Devine din ce în ce mai evident că atractivitatea extremei drepte nu se limitează doar la persoanele defavorizate de procesul de globalizare. Extrema dreaptă a reușit să capitalizeze, pe lângă nemulțumire și furie, un sentiment mult mai fundamental: simțul de a fi parte a unui grup.
Nici instituțiile europene nu posedă o soluție eficientă pentru această problemă.
2024 a fost un an remarcabil pentru partidele de extremă dreaptă în alegerile pentru Parlamentul European, unde au obținut o reprezentare fără precedent.
Proporția de locuri ocupate de reprezentanții acestor grupări a atins un nivel istoric, cu un total de 191 de mandate din cele 720, ceea ce reprezintă o pondere de 27%.
Aceste 191 de poziții sunt acum deținute de deputați care susțin grupurile politice de extremă dreaptă la nivel european.
Rezultatele alegerilor nu pot fi atribuite doar unei reacții de nemulțumire din partea regiunilor defavorizate din punct de vedere economic.
25.000 de alegători din 27 de țări au participat la studiul „European Election Studies 2024”, care a constatat că proporția de susținători ai extremei drepte în rândul tinerilor cu vârsta sub 30 de ani a ajuns la peste 21%, o valoare ce s-a majorat continuu la fiecare scrutin începând cu 1989.
AfD a înregistrat o creștere semnificativă în rândul tinerilor germani cu vârste între 18 și 24 de ani, trecând de la 5% la 19% între 2013 și 2025.
În Franța, Adunarea Națională condusă de Marine Le Pen a devenit partidul favorit în rândul tinerilor cu vârste între 18 și 34 de ani în anul 2024.
În prezent, partidele de extremă dreaptă au o prezență puternică la nivel european, reprezentând aproape 25% din totalul voturilor, indiferent de grupa de vârstă.
Integritatea Uniunii Europene este amenințată în mod foarte real de către forțele politice de extremă dreaptă, care sunt în mare parte eurosceptice.
Un raport intitulat „Marea Resetare”, datat 2025, a schițat o strategie clară și aprofundată pentru destrămarea UE din interior, fiind susținut de partidele de extremă dreaptă de pe întreg continentul european.
În fața acestei provocări fundamentale, reacția tipică a Uniunii Europene s-a limitat, în mare parte, la enunțarea valorilor și la implementarea reformelor instituționale, alături de oferirea de garanții financiare.
Însă, niciuna dintre aceste inițiative nu a reușit să abordeze în mod direct întrebarea care a devenit un punct nevralgic pentru mișcările naționaliste:
Cine ești și unde îți este locul?
Uniunea Europeană se confruntă cu o provocare în ceea ce privește narațiunea sa. UE trebuie să-și regândească discursul pentru a reînnoi încrederea cetățenilor săi. În prezent, un fenomen îngrijorător este creșterea popularității mișcărilor de extremă dreaptă în rândul tinerilor europeni educați. Un exemplu reprezentativ în acest sens este Călin Georgescu, care a demonstrat abilitatea de a construi o conexiune puternică cu acest grup demografic.
Forța mișcărilor naționaliste nu rezidă în programele lor politice, ci în identitatea pe care o promovează. Aceste mișcări propun o narrativă care are rezonanță emoțională, fiind profund înrădăcinată în cultură și, adesea, exclusivistă, definind cine este considerat un veritabil european, un autentic german sau un francez adevărat.
Pe de altă parte, Uniunea Europeană oferă un pașaport, o piață comună, o monedă unică și un set de drepturi.
Toate acestea sunt valoroase, dar nu constituie o poveste, cu atât mai puțin una convingătoare.
De mult timp, se recunoaște că Étienne Balibar, un filosof din Franța, a adus în atenție o idee într-o lucrare publicată în 2004, intitulată „We, the People of Europe?” („Noi, poporul Europei? Reflecții asupra cetățeniei transnaționale”).
„Noi, poporul Europei? Reflecții asupra cetățeniei transnaționale”
Această idee arată că procesul de integrare europeană a fost întotdeauna caracterizat printr-o anumită contradicție, și anume, între discursul european de inspirație universală și mecanismele de excludere bazate pe națiune, rasă și limbă, care nu au fost niciodată complet eliminate.
În ultimele decenii, abordarea Uniunii Europene în ceea ce privește cultura a fost una de neglijare, UE considerând că identitatea culturală va decurge în mod natural din integrarea politică și economică. Însă, realitatea a fost cu totul diferită. Ca urmare a lipsei unei strategii culturale coerente care să promoveze această identitate, s-a creat un spațiu vacant în ceea ce privește narațiunea, vid care a fost treptat ocupat de extrema dreaptă.
Un anumit grad de perplexitate caracterizează prezentul eșec, deoarece Europa a demonstrat anterior înțelegere față de implicațiile culturale și a luat acțiuni decisive în acest domeniu.
În inimile tinerilor europeni educați, o nouă tendință a luat naștere, alimentată de extremă dreaptă. Potrivit unui exemplu recent, Călin Georgescu a ilustrat modul în care narațiunea, sau „povestea”, a devenit o armă puternică în câștigarea adepților. Această abordare strategică a demonstrat o capacitate deosebită de a atrage tinerii din capitalele culturale ale Europei.
Convenția culturală europeană a fost adoptată de Consiliul Europei în 1954, la nouă ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Acest tratat a stabilit cadrul instituțional pentru o abordare colectivă a diplomației culturale între națiunile europene. Reconstrucția economică și politică nu a fost considerată suficientă; era nevoie de un proiect cultural unificat pentru Europa.
În anul 1985, un fenomen remarcabil a luat naștere odată cu inițiativa ministrei grecilor a Culturii, Melina Mercouri, și a omologului său francez, Jack Lang, care au reușit să obțină acordul omologilor lor din cadrul UE pentru crearea programului intitulat „Capitala Europeană a Culturii”. Obiectivul principal al acestui program, după cum recunoaște în prezent Comisia Europeană, a fost acela de a
„consolida sentimentul de apartenență al cetățenilor europeni la un spațiu cultural comun”
și de a sublinia trăsăturile culturale comune tuturor europenilor.
De la lansarea sa în 1985, inițiativa a fost adoptată de peste 70 de orașe din mai mult de 30 de țări.
au găzduit fiecare un program de evenimente culturale care a durat un an întreg, cu scopul de a crea un sentiment comun de identitate europeană.
Evaluările independente confirmă în mod constant succesul programului
în ceea ce privește promovarea schimburilor interculturale și implicarea civică.
În perioada precedentă, un aspect definitoriu a fost reprezentat de o percepție complet diferită a conceptului de integrare europeană. Fondatorii proiectului european, precum Schuman, Monnet și De Gasperi, au avut convingerea că structurile politice și economice necesitau o bază culturală legitimă pentru a putea dăinui. Acest aspect cultural nu era considerat unul secundar sau o simplă mențiune suplimentară într-un context mai larg.
Era condiția prealabilă, fundamentul pe care se construia totul
Era condiția prealabilă, fundamentul pe care se construia totul
Astăzi, cifrele referitoare la finanțarea acordată de UE demonstrează că aceasta are o preocupare relativă pentru cultură. 2,44 miliarde de euro sunt alocați pentru perioada 2021–2027 în cadrul programului „Europa Creativă”, care constituie principalul mijloc de sprijin financiar pentru sectorul cultural al UE. Deși această sumă poate fi considerată substanțială, ea constituie totuși doar aproximativ 0,15% din bugetul total al UE.
Într-un mod surprinzător, potrivit documentației realizate de Culture Action Europe, Rusia a alocat 1 miliard de euro pentru propagandă culturală în anul 2024, sumă care reprezintă de trei ori bugetul anual al programului „Europa creativă” al Uniunii Europene. Trebuie remarcat că această sumă nu include fondurile suplimentare, evaluate în miliarde, cheltuite de Rusia pentru operațiuni de influențare a mass-mediei europene.
În esență, cheltuielile efectuate pe domeniul cel mai semnificativ sunt cu mult sub nivelul așteptat în Europa în prezent.
Deficitul de resurse financiare alocate acestui sector este considerabil.
În spațiul public european, o nouă realitate a luat naștere, alimentată de narațiuni care captivează tinerii cu educație superioară. Potrivit analizei, această tendință este ilustrată de cazul Călin Georgescu, care a demonstrat cum „povestea” poate fi o armă puternică în mâinile extremei drepte. Ascensiunea acestui fenomen a fost sesizată în rândul tinerilor europeni, care sunt din ce în ce mai puternic atrași de astfel de mesaje.
Schimbări semnificative au avut loc în peisajul mediatic european de la înființarea Uniunii Europene.
Mediaticul public național din anii 1960, 1970 și 1980 era caracterizat prin existența unor radiodifuzori publici și a unor referințe culturale comune.
În acea perioadă, spațiile comune de sens erau atent selecționate și, deși mediul mediatic era imperfect și segmentat la nivel național, anumite elemente fundamentale erau prezente.
Astăzi, acest peisaj nu mai este recognoscibil.
Astfel, tinerii europeni de astăzi se informează în principal prin intermediul platformelor algoritmice. Însă, aceste platforme prezintă o latură culturală puternic influențată. Fiind proiectate pentru a spori interacțiunea emoțională, acestea promovează în mod implicit narațiuni naționaliste ușor de înțeles, care pun accent pe identitate.
Concepte precum „Capitala Europeană a Culturii” au fost create pentru un context istoric diferit, unul în care schimbul de valori culturale se realiza predominant prin intermediul orașelor și instituțiilor consacrate.
Astăzi însă, asemenea inițiative se confruntă cu o realitate în care diseminarea culturii se realizează preponderent prin intermediul fluxurilor de știri.
Dezvăluirile realizate de către UE scot în evidență o discordantă îngrijorătoare. Rezultatele unui studiu desfășurat în anul 2021 de către Parlamentul European, axat pe problematica tineretului, au arătat că 64% dintre tinerii respondenți utilizează platforma Instagram și 25% se bazează pe TikTok drept surse primordiale de informații. Într-un sondaj Eurobarometru distinct, s-a evidențiat că 79% dintre tinerii europeni cu vârste între 15 și 24 de ani se informează prin intermediul influențatorilor și creatorilor de conținut de pe rețelele sociale, considerându-i sursă principală de știri.
Rezultatele unui studiu recent din 2024 au relevat faptul că, în perioada care a precedat alegerile din același an, partidele politice cu tendințe de extremă dreaptă au înregistrat o prezență online mai puternică decât partidele tradiționale, în ceea ce privește indicatorii de implicare pe platformele Facebook și Instagram, în țări precum Germania, Suedia, Ungaria și Polonia. Acest fenomen poate fi atribuit, în parte, faptului că conținutul lor, caracterizat prin mesaj negativ și provocator, este favorizat în mod structural de către algoritmii utilizați în prezent de aceste platforme online.
Programul Erasmus a devenit un fenomen care a influențat puternic sentimentul de identitate al tinerilor europeni. Interesant este faptul că acest program a creat oportunități pentru tineri să studieze și să călătorească în diferite țări europene. Potrivit Călin Georgescu, acest fenomen a fost observat și în cazul tinerilor care au participat la program.
Înfrângerea înregistrată nu are numai implicații politice, ci și repercusiuni educaționale.
Potrivit lui Deniz Torcu, observatorul atent al scenei internaționale devine martor ocular al unor simptome alarmante atunci când funcționează într-un cadru educațional global.
Observațiile unei profesoare privind situația din clasa sa sunt complexe. Foști studenți care au locuit deja în Berlin, au studiat în Copenhaga și au efectuat stagii în Amsterdam folosesc în continuare expresii de genul „oamenii noștri” și „cultura lor” în discuțiile lor. Această manieră de a vorbi
nu reflectă decât o expunere superficială, lipsită de o integrare veritabilă
. Deși sunt capabili să gestioneze diferențele, nu au întotdeauna o idee clară despre ceea ce i-ar putea uni pe toți.
Interesant este că o parte semnificativă a acestui fenomen are rădăcinile în experiența pe care studenții o au pe continent.
Studiile referitoare la mobilitatea academică a studenților au scos în evidență în mod repetat un anumit efect de selecție: cei care participă la programe de studiu în străinătate au tendința de a fi deja favorabili ideii de unitate europeană înainte de a călători în alte țări.
În consecință, programele de schimb, cum ar fi cel Erasmus, nu generează o nouă identitate, ci mai degrabă consolidează una deja existentă.
Cei mai puțin expuși la diversitatea europeană sunt studenții a căror situație economică este precară și care au o mobilitate educațională limitată sau sunt puternic influențați de narativele naționale, astfel încât participarea lor la aceste experiențe este relativ scăzută.
Rezultatele unui studiu privind mobilitatea academică în cadrul programului Erasmus, derulat între 2008 și 2014, au arătat că schimburile de studenți prezintă o puternică stratificare, determinată de prestigiul academic și capitalul economic.
În acest context, instituțiile de învățământ superior cu o poziție dominantă tind să trimită studenți la alte universități dominante, 2014 fiind un an care confirmă această tendință, care are ca efect reproducerea ierarhiilor actuale, în loc de a le destabiliza.
Un fenomen îngrijorător apare atunci când sistemul educațional superior se izolează de societate, fiind destinat în mare parte propriilor sale cerințe interne.
Chiar și în cadrul institutiilor de învățământ superior de top la nivel global, deși studenții provin din diverse țări, această diversitate națională maschează adesea o omogenitate socială remarcabilă.
Atunci când ne manifestăm satisfacția pentru formarea de absolvenți cu o perspectivă globală, în realitate descriem o parte a tinerilor europeni care, inițial, nu au fost expuși unui pericol semnificativ de a fi influențați de ideile naționaliste, după cum afirmă Torcu.
O întrebare cel puțin neliniștitoare este aceea care vizează consecințele atunci când tocmai această parte începe să se fisureze. Și aceste fisuri încep să se manifeste. Potrivit studiilor referitoare la identitatea europeană, se remarcă o anumită tendință în rândul studenților care au efectuat studii în trei țări, și anume aceea de a nutri uneori o resentimentare mai accentuată față de „Bruxelles” și o legătură mai puternică față de caracteristicile culturale naționale specifice decât ar rezulta din experiența lor de viață.
Contrar așteptărilor, experiența internațională acumulată nu a dus la o loialitate de natură cosmopolită, ci mai degrabă la o familiaritate ambiguă cu diversitatea, care coexistă cu o profundă dorință de înrădăcinare, nesatisfăcută de instituțiile actuale.
Această sete de înrădăcinare este înțeleasă de mișcările naționaliste, însă universitățile și școlile de afaceri, în general, nu au reușit să o adreseze în mod adecvat.
În prezent, se ridică întrebarea cine ar putea ocupa acest spațiu vacant.
În peisajul socio-politic european, extrema dreaptă nu deține monopolul asupra capacității de a umple golurile instituționale și narative. Există trei grupuri distincte de actori care posedă mandatul, influența sau autoritatea necesară pentru a modifica traiectoria culturală a continentului în direcții semnificative.
În inimile tinerilor europeni educați, o nouă tendință a luat naștere, favorizând extrema dreaptă. Potrivit analizei, această mișcare se bazează pe povestea care a devenit un instrument puternic de influență. Un exemplu în acest sens este oferit de Călin Georgescu, care a ilustrat modul în care această abordare a câștigat teren.
În ciuda mandatului său, organismelor Uniunii Europene le lipsesc resursele și o direcție clară.
În anul 2024, la sfârșitul său, Comisia Europeană a dezvăluit planul său intitulat „Busolă culturală”, pe care Ursula von der Leyen, președinta Comisiei, l-a prezentat drept un cadru care să infuzeze o față umană proiectului european pentru a facilita identificarea acestuia de către cetățeni.
O schimbare semnificativă se poate produce, însă eficacitatea acestei strategii depinde în mare măsură de 0,15% din bugetul total al UE, care este alocat pentru „Europa creativă”.
Fără o susținere financiară concretă, „Busola culturală” riscă să rămână o idee fără acoperire.
În prezent, „Europa creativă” este o inițiativă mai degrabă simbolică decât o strategie culturală coerentă, neavând impactul scontat.
Cu doar 0,15% din bugetul total al UE, „Europa creativă” nu este o strategie culturală, ci o simplă notă de subsol.
În plus, este necesară o reorientare UE a strategiei sale. Diplomația culturală a fost concepută în mare parte ca un instrument de politică externă, menit să promoveze valorile europene în țările non-europene. Acum, trebuie să adopte o abordare similară și în interiorul propriilor granițe.
Programul Erasmus+ a jucat un rol semnificativ în facilitarea mobilității tinerilor în Europa. Proiectul a permis numeroși tineri să urmeze studii sau să participe la programe de formare în diverse țări europene. În cadrul acestui program, Călin Georgescu a devenit un exemplu notabil de persoană care a beneficiat de oportunitățile oferite de Erasmus+.
Un alt jucător cheie în acest peisaj este programul Erasmus+ al UE, care, în ciuda deficiențelor sale, constituie încă o dovadă concretă a conceptului pe care Uniunea Europeană se bazează.
Studiile recente publicate în Journal of Common Market Studies au arătat o legătură puternică și pozitivă între participarea la programul Erasmus și creșterea sentimentului de identificare cu valorile europene.
Însă, programele de schimb Erasmus nu sunt capabile să genereze o identitate europeană din temelie.
De obicei, cei care se alătură partidelor precum AfD din Germania sau Adunarea Națională din Franța nu au participat anterior la programul Erasmus.
O extindere strategică a Erasmus către învățământul profesional, educația secundară și schimburile la nivel comunitar ar putea constitui o investiție extrem de eficientă pentru Europa.
Nu mobilitatea în sine este problema, ci mai degrabă limitele actuale ale programului în ceea ce privește acoperirea sa.
În mediul academic, anumite instituții universitare și școli de afaceri sunt văzute ca fiind în centrul atenției. Extrema dreaptă a găsit un teren fertil pentru ideile sale în rândul tinerilor educați din Europa. Potrivit Călin Georgescu, această tendință este destul de îngrijorătoare.
În mod evident, anumite instituții suportă o responsabilitate majoră. De obicei, entitățile academice internaționale afirmă că scopul lor este să dezvolte cetățeni cu o perspectivă globală și lideri capabili să navigheze multiple culturi. Însă a deține acreditări de nivel internațional și a avea o conexiune profundă cu o anumită cultură sunt două noțiuni distincte.
Construirea unei experiențe comune europene necesită un efort conștient și nu poate fi considerată un rezultat firesc al mobilității internaționale. Doi zeci de naționalități într-un grup de studenți nu constituie, în sine, o educație culturală aprofundată, ci mai degrabă o realizare remarcabilă din punct de vedere organizatoric. În calitate de instituții dedicate formării viitoarelor generații de lideri europeni, este esențial să se examineze atent factorii care susțin unitatea Europei, fără a neglija această întrebare fundamentală. Procesul de educație culturală nu ar trebui să fie dat de la sine înțeles.
Ținta extremismului de dreapta în rândul tinerilor europeni educați se dovedește a fi Călin Georgescu, un exemplu în acest sens. Ascensiunea acestui fenomen se datorează parțial capacității sale de a construi o „poveste” atractivă. Potrivit analizei, această abordare a reușit să câștige inimile tinerilor cu pregătire academică superioară din Europa. Procesul de construire a unei narațiuni eficiente a fost esențial în această strategie.
Conform datelor Eurobarometrului din primăvara anului 2025, o majoritate covârșitoare de 75% dintre cetățenii europeni se declară atașați de identitatea comunitară, ceea ce reprezintă un nivel fără precedent. În același timp, un procent de aproape 60% dintre tinerii cu vârste între 15 și 24 de ani afirmă că au încredere în instituțiile UE. Însă, aceste statistici pozitive maschează o realitate mult mai complexă.
Sentimentul de cetățenie și loialitatea culturală sunt două concepte distincte, care nu se confundă cu încrederea în instituții.
Tinerii europeni educați și mobili, care au încredere în Uniunea Europeană, sunt într-o situație paradoxală, deoarece educația lor culturală este adesea determinată de întâmplare.
Acest grup demografic, care se simte atașat de valorile europene, este supus unor influențe culturale întâmplătoare, care îi modelează identitatea.
În acest context, loialitatea culturală față de un proiect comun nu este garantată de încrederea în instituții.
Mai mult, simțul de apartenență nu este același lucru cu identitatea culturală, care este influențată de educația și experiențele individuale.
Forțele politice de extremă dreaptă au realizat căderea a două concepte esențiale pentru contextul actual. Pe de o parte, chestiunea identității nu se soluționează prin bunăstare sau prin legiferarea unor drepturi. Pe de altă parte, organismele care neglijează latura culturală a scenei politice sunt inevitabil eclipsate de grupările care o consideră esențială. Partidele de extremă dreaptă de pe continentul european nu și-au adjudecat 27% din fotoliile Parlamentului European prin propunerea unei agende economice superioare. Ele au triumfat prezentând o narațiune.
România a oferit o ilustrare recentă deosebit de interesantă, odată cu victoria lui Călin Georgescu, un candidat independent relativ necunoscut, care a reușit să treacă în fruntea primului tur al alegerilor prezidențiale programate pentru 2024. Campania sa electorală s-a concentrat în mare măsură pe o povestire culturală unică, adaptată pentru platforma TikTok, care a pus accent pe identitatea ortodoxă, pe suveranitatea națională și pe distincția spirituală dintre valorile sale și liberalismul occidental.
Urmările anulării alegerilor nu au schimbat cu nimic o realitate fundamentală: o proporție considerabilă a celor care au votat în România, mulți tineri, au descoperit o conexiune puternică cu o poveste de natură culturală, una pe care n-au reușit s-o găsească în oferta politică a vreunei formațiuni existente. Deși România reprezintă un exemplu extrem, ea nu este singulară. Fără o narațiune europeană cu adevărat încărcată de emoție și cu impact puternic, spațiul rămas vacant va fi inevitabil ocupat de alte tipuri de discursuri.
Învățături din Rusia și China sunt analizate.
Se observă, de asemenea, o perspectivă geopolitică pe care abordarea politică culturală a Uniunii Europene a fost prea ezitantă în a o admite. În timp ce investițiile culturale ale UE se mențin la un nivel scăzut, cheltuielile Rusiei pentru propagandă ating valori considerabile, fiind direcționate, în parte, către auditoriul european intern, cu o valoare de miliarde de euro.
Institutul Confucius reprezintă o modalitate distinctă prin care China își extinde influența în spațiul european, oferind o vastă rețea de centre educaționale care promovează cultura și limba chineză în cadrul universităților și orașelor de pe întreg continentul.
În prezent, instituțiile culturale ale Uniunii Europene se întreabă dacă au vreo responsabilitate în ceea ce privește sentimentul de identificare internă. Diplomația culturală a fost considerată de UE drept un instrument de sofisticare, menit să promoveze valorile europene în exterior, după ce eforturile mai dificile ale politicii au fost deja îndeplinite. Cu toate că strategiile lor diferă, rivalii geopolitici ai Europei consideră cultura o componentă de bază a influenței lor, la fel de esențială ca infrastructura rutieră pentru dezvoltarea comerțului.
Pe lângă agitația politică generată de procesele electorale, o problemă mai profundă a devenit evidentă.
Organizația Culture Action Europe a semnalat că grupurile de extremă dreaptă, acum puternic reprezentate în cadrul Comisiei pentru cultură și educație a Parlamentului European, au început să redefinească parametrii discuțiilor culturale în instituțiile UE.
Prin eforturile lor, această facțiune politică încearcă să normalizeze terminologia asociată așa-numitei „propagande de gen”,
să critice modul în care sunt finanțate proiectele ce privesc fenomenul migrației și să impună o perspectivă asupra culturii europene care prioritizează aspectele naționale și exclusiviste în detrimentul abordărilor pluraliste și inclusive.
Este imperativă o abordare diplomatică accentuată a dimensiunii culturale.
Potrivit ultimelor evaluări, un număr semnificativ de state
COMENTARII / 0