Dincolo de ironia aparentă a vechii expresii „fie să trăim vremuri interesante”, realitatea ultimelor decenii arată că direcția în care au evoluat economia mondială și societatea în ansamblu ar fi fost greu, dacă nu chiar imposibil, de anticipat. Și trăim vremuri interesante, într-adevăr.
Globalizarea a influențat în mod decisiv comerțul internațional pe termen îndelungat. Nivelul de interdependență obținut prin liberalizarea schimburilor, scăderea costurilor de transport și comunicații, extinderea lanțurilor globale de valoare și integrarea unor economii emergente de mari dimensiuni a fost fără precedent.
Producția s-a dispersat pe plan global, traversând țări și continente, în timp ce companiile au mobilizat capital, forță de muncă, materii prime, tehnologie și abilități provenind din aproape orice zonă a planetei.
Citește șiCum au ajuns sute de cetățeni peruani să lupte pentru Rusia în Ucraina. Guvernul de la Lima cere explicații
Fenomenul pe care îl observăm în prezent nu sugerează neapărat că globalizării ar fi abandonată, ci mai degrabă indică un efort de a transforma modelul de dezvoltare pe care l-a susținut. Globalizarea nu se estompează; în realitate, regulile, stimulentele și raporturile de putere care au facilitat-o sunt în curs de renegociere.
În paradigma majoră a ultimelor decenii, eficiența economică s-a afirmat ca factorul decisiv în determinarea locului de producție. Întrebându‑se
„unde poate fi realizată o anumită etapă a producției mai bine, mai rapid sau la un cost mai redus?”
distanțele geografice și granițele naționale nu mai joacă un rol economic major.
Globalizarea se situează între avantaje incontestabile și frontiere contestate.
Bilanțul globalizării nu poate fi condensat într-o singură concluzie. Accesul la cunoaștere s-a extins, iar tehnologiile și bunele practici s-au răspândit rapid între statele economice. În ansamblu, globalizarea a generat câștiguri considerabile prin intensificarea comerțului și extinderea piețelor, precum și prin accelerarea fluxului de tehnologii și capital.
În altă latură a argumentației se află distribuția inegală a acestor câștiguri. Nu toate țările, regiunile, sectoarele și categoriile sociale au beneficiat în aceeași măsură.
În anumite economii dezvoltate, mutarea unor activități de producție sub principiul eficienței a cauzat pierderi masive de locuri de muncă și a stârnit nemulțumiri sociale, alimentate de sentimentul că avantajele economice se distribuie inegal.
În dezbaterile publice, disparitățile interne au fost puse în prim-plan, subliniind vulnerabilitatea unor comunități și evocând sentimentul neliniștitor legat de diminuarea sau chiar pierderea controlului asupra unor capacități strategice.
Prin urmare, problema reală nu constă în lipsa prosperității generate de globalizare, ci în disparitatea distribuției avantajelor și în impactul disproporționat al costurilor. Astfel, diferența devine crucială – creșterea bunăstării la nivel mondial poate să se însoțească cu pierderi considerabile pentru anumite grupuri, sectoare sau zone.
Aceste pierderi concentrate, pe măsură ce s-au acumulat, au câștigat o influență politică mult mai puternică decât beneficiile dispersate ale consumatorilor și ale economiei în general.
Fragmentarea: eșec al globalizării sau consecință a succesului ei?
fragmentarea economică reprezintă contrarul globalizării, iar, în mod paradoxal, poate fi și una dintre consecințele evoluției sale. Prin accelerarea creșterii economiilor emergente, integrarea economică a remodelat relațiile de forță în sfera economică.
Economiile situate în poziții periferice în lanțurile globale de valoare s-au transformat în figuri de prim rang în sfera industrială, tehnologică și geopolitică.
Astfel, tensiunile prezente pot fi interpretate și ca o reacție la modificarea distribuției puterii economice generate de globalizare. Interdependența dintre economii a fost considerată mult timp ca un avantaj concret al globalizare, însă acum este percepută în același timp ca o vulnerabilitate.
Schimbarea de percepție devine factorul activator al unei reconfigurări a valorilor economice legate de securitate, reziliență și autonomie strategică.
În prezent, eficiența economică măsurată prin costului minim nu mai reprezintă singurul reper al deciziilor financiare; aceasta este completată de criterii legate de siguranța aprovizionării, controlul tehnologiilor critice, securitatea energetică și proximitatea geopolitică a partenerilor.
În această situație, regionalizarea, friend‑shoring‑ul, near‑shoring‑ul și politicile industriale nu constituie neapărat un pas spre autarhie, ci ar putea semnala o realocare de la o globalizare orientată în primul rând pe eficiență la o globalizare în care atenția asupra rezilienței economice dobândește o importanță comparabilă.
De la economia globală la economia blocurilor
Noua paradigmă a economiei globale pare să se bazeze pe o structură mai discontinua, construită în jurul unor grupuri economice și geopolitice. Marile puteri par să domine politica economică internațională, dacă examinăm elemente evidente precum concurența între acestea, politicile de susținere a industriilor strategice, limitările exportului unor tehnologii specifice și reintroducerea tarifelor comerciale.
cost, asociat criteriului esențial al eficienței, este implicat în schimbare. Lanțurile de aprovizionare construite exclusiv în interiorul blocurilor politice pot fi mai sigure în anumite circumstanțe, însă rareori sunt cele mai eficiente din punct de vedere al costurilor.
Duplicarea capacităților de producție, limitarea accesului la furnizori competitivi concomitent cu reducerea dimensiunii piețelor pot afecta productivitatea. Cu alte cuvinte, reziliența poate presupune o primă de asigurare economică.
Prin urmare, prefer să evit etichetarea perioadei prezente ca „sfârșitul globalizării”; ar fi mai adecvat să ne referim la sfârșitul unei forme de globalizare.
În această nouă realitate, războaiele comerciale exercită o influență semnificativă. Tarifele pot oferi protecție temporară anumitor sectoare, pot altera stimulentele de investiție și pot servi ca instrument de negociere; pot exercita presiune asupra partenerilor de afaceri pentru renegocierea acordurilor sau pentru corectarea dezechilibrelor considerate excesive. Totuși, aceste taxe aduc și un dezavantaj – pot ridica costurile și pot afecta industri
Într-o economie extrem de interconectată, se face greu să se identifice cine câștigă și cine pierde într-un conflict comercial. Un bun importat poate fi, în același timp, un rival pentru o producție locală și, totodată, un material esențial pentru o altă producție locală.
Protejarea dintâi poate reduce competitivitatea de-a doua. Prin urmare, impactul tarifelor trebuie examinat pe întregul lanț de valoare, nu exclusiv în sectorul direct protejat.
În plus, războiul comercial poate genera consecințe care depășesc domeniul comercial, iar escaladarea continuă riscă să transforme o dispută comercială într-un proces mai larg de fragmentare economică.
Spre exemplu, SUA a inițiat o măsură de a majoriza taxele pe importuri, generând schimbări opuse în fluxurile comerciale și afectând direct modul în care investitorii percep activele financiare din Statele Unite.
Războiul comercial, declanșat de adoptarea tarifelor comerciale, poate fi examinat și din perspectiva teoriei jocurilor: Dilema Tarifara.
Conflictul comercial poate fi interpretat ca un joc non-cooperativ, generând echilibre suboptime și provocând pierderi pentru toate părțile implicate. Chiar și SUA ar putea avea de pierdut, din cauza interdependenței economice globale.
Specialiștii în economie analizează în principal acest tip de scenariu prin prisma devierii PIB real față de modelul de bază. Această deviere fluctuează considerabil în funcție de modul în care economiile afectate de tarife răspund – adoptă sau nu măsuri de retorsiune.
Totuși, efectele sociale, indiferent de orizontul temporal, nu pot fi ignorate sau subestimate în fața analizei economice. Națiunile și statele nu s-au format și nu operează exclusiv pe baza principiilor care reglementează corporațiile performante.
McKibbin, Noland și Shuetrim (2025) au realizat, pe baza un model de tip G-Cube, o serie de estimări cu privire la efectele tarifelor introduse de administrația SUA, fiind investigate proiecții contrafactuale pentru China, SUA și state europene membre G20, asupra cărora impactul direct este semnificativ, precum și grupat pentru celelalte țări europene.
Aceste date indică faptul că SUA ar fi, în final, mai puțin afectată decât țările europene, însă ar suferi în continuare un impact semnificativ mai mare decât China.
Sursa: McKibbin, Noland și Shuetrim (2025). Nota: CHN = China; DEU = Germania; FRA = Franța; ITA = Italia; USA = Statele Unite ale Americii; EUR = restul statelor UE în afara celor menționate explicit.
Proiecțiile menționate anterior se aliniază cu scenariul în care nu se prezintă efecte de retorsiune. În scenariul II, se va lua în calcul și efectele retorsiune.
Estimarea schimbării PIB-ului real în raport cu scenariul de referință, incluzând efecte de retragere
În rândul țărilor din eșantionul restul UE, impactul observat se reflectă atât în runda I, cât și, în special, în runda II. În scenariul în care toate statele adoptă măsuri de retorsiune, așa cum se poate vedea în graficul de mai sus, China, principalul competitor al SUA, se dovedește a fi cel mai puțin afectată.
Din simulările menționate anterior, am evaluat relația strategică comercială dintre USA și Restul UE (toate statele UE excluzând cele menționate în mod explicit)
Începând cu simulările anterioare, am stabilit matricea de rezultate posibile pentru scenariile ipotetice prezentate, Liberalizare și Protecționism.
Mai jos apare matricea numită payoff pentru jocul non-cooperativ analizat, subliniind că pierderile menționate sunt permanente:
PIB real este prezentat în matrice, unde se evidențiază modificările comparativ cu nivelul pe care l-ar fi atins la 2030 dacă nu ar fi existat intervenții tarifare.
În baza datelor prezentate în cifrelor din matrice, dacă condițiile vor menține regimul de liber schimb așa cum a existat până în prezent, niciunul dintre participanți nu va înregistra pierderi.
În situația în care un jucător decide să impună tarife comerciale, iar celălalt nu adoptă măsuri similare, menținând regimul de schimburi caracterizat prin liberalizare, pierderile în PIB real vor fi de 0.046 % pentru SUA și de 0.28 % pentru restul UE. Dacă, în schimb, ambii participanți optează pentru tarife comerciale (regim protecționist), pierderile se vor apropia de dublarea valorii inițiale.
Din analiza matricei de payoff a acestui joc non-cooperativ, se deduce clar că cea mai eficientă strategie este ca ambii participanți să păstreze un regim de liber schimb.
Din punct de vedere strict al impactului asupra PIB real, nici SUA, nici UE nu au un stimulent economic pentru a renunța la liberalizare. Matricea prezentată mai sus indică că o abatere unilaterală de la liberalizare generează același set de pierderi macroeconomice, indiferent cine inițiază această abatere, însă SUA rezistă mai bine, indiferent de măsurile impuse.
Caracteristica jocului prezentat reflectă dominația și rezistența SUA în cadrul matricei. Astfel, indiferent de tipul de regim protecționist analizat, cheltuielile relative asumate de hegemon sunt considerabil mai mici decât cele suportate de partener.
În scenariul descris, SUA nu este lipsită de protecționism, însă diferența în pierderi îi conferă o rezistență sporită la escaladare. Într-un model în care payoff-urile se bazează exclusiv pe PIB real, comerțul liber reprezintă echilibrul Nash.
Totuși, odată ce hegemonul renunță unilateral la acest echilibru, tranziția spre protecționism produce costuri puternic asimetrice.
Dat fiind regimul democratic și politica economică asumată de administrația sa, SUA sunt subiectul unei imposibile trinități:• dolarul pe post de hegemon în cadrul sistemului monetar internațional și al schimburilor comerciale• menținerea nivelului ridicat al salariilor pe piața muncii din SUA• realizarea unui excedent comercialPrin abordarea unei politicii protecționiste SUA poate realiza maxim două din cele trei obiective menționate. Totuși, o abordare bazată pe cooperare cu Europa, chiar dacă renegociată și pe baze diferite de cele din trecut (incluzând un acord bilateral de eliminare reciprocă a taxelor), ar putea conduce la atingerea de către SUA a tuturor celor trei obiective.
În noua realitate însă, informația se propagă cu o viteză amețitoare.
Se observă o diferență esențială între faza curentă și perioadele istorice caracterizate prin protecționism. Tehnologia a schimbat profund ritmul de răspândire a informațiilor și al cunoașterii. Inteligența artificială, digitalizarea, comunicațiile globale și mobilitatea capitalului intelectual fac izolarea totală a economiilor mult mai dificilă.
Se pot impune obstacole vamale asupra mărfurilor și se pot stabili limitări privind anumite investiții sau tehnologii sensibile.
Însă, controlul asupra fluxului de idei, informație și cunoaștere este mult mai greu de realizat. De aceea, despărțirea piețelor nu garantează o fragmentare proporțională a cunoașterii. În același timp, globul poate fi mai fragmentat din punct de vedere geopolitic și, în același timp, mai interconectat informațional.
Aceasta este una dintre contradicțiile definitorii ale epocii actuale: statele încearcă să recâștige controlul asupra unor fluxuri economice într-un moment în care tehnologia reduce continuu capacitatea de a controla fluxurile de informație.
Tarifele comerciale nu reprezintă doar expresii ale protecționismului; ele pot fi văzute și ca instrumente de negociere. Un stat poate recurge la amenințarea cu tarife sau la introducerea acestora pentru a obține un acces mai favorabil pe alte piețe, pentru a modifica anumite practici comerciale sau pentru a renegocia distribuția beneficiilor în relațiile economice existente.
Dacă această perspectivă este validă, tensiunile comerciale curente nu indică neapărat un conflict între un „vechi model al globalizării” și un „nou model al fragmentării”, ci ar putea fi o fază de renegociere a globalizării, prin reformularea regulilor de comerț și prin includerea unor criterii neglijate în perioada de vârf a expansiunii globale. Riscul este însă ca acest instrument de negociere să se transforme într-o stare permanentă.
Dacă tarifele declanșează represalii repetate, iar criteriul geopolitic reușește să preia supremația asupra criteriului economic, procesul de reconfigurare ar putea evolua într-o fragmentare autentică, generând pierderi de eficiență și bunăstare pentru toate blocurile implicate.
Calea către globalizare renegociată
Marea întrebare a prezentului nu este dacă globalizarea va continua în forma pe care am cunoscut-o, ci în fapt ce o va înlocui; va fi o economie mondială fragmentată în blocuri relativ închise sau o nouă arhitectură a globalizării, în care deschiderea comercială coexistă cu preocupările pentru securitate și reziliență?
Succesul globalizării a schimbat, totuși, modul în care puterea economică este distribuită și a generat noi puncte slabe, într-o reorganizare provocată de efortul de a se adapta la o lume în evoluție. Provocarea reală constă în a preveni ca această renegociere să devină un joc cu sumă negativă.
Nu trebuie să devină o lume mai rezilientă într‑o lume mai săracă, iar securitatea economică nu trebuie confundată cu izolarea. Scopul realist nu constă în întoarcerea la o economie fără interdependențe, lucru care ar fi aproape imposibil în era digitală, ci în construirea unui model nou, echilibrat și mai durabil.
În esență, disputa de astăzi nu se referă la înlocuirea modelului globalizării cu unul de deglobalizării, ci la transformarea principiilor care îl structurează – trecând de la o abordare aproape exclusiv orientată spre eficiență la una care integrează, alături de eficiență, reziliența, securitatea și diminuarea disparităților.
O abordare bazată pe cooperare și renegociere va determina transformarea globalizării. În schimb, o gestionare predominantă, axată pe conflicte economice și comerciale, ar putea transforma această schimbare într-o fragmentare costisitoare a economiei mondiale, efecte pe care nimeni nu le dorește.
COMENTARII / 0