Ieșirea din „Capcana Ormuz”: soluția care a salvat lumea de crizele petrolului

Occidentul se confruntă cu o provocare majoră pentru a evita „Capcana Ormuz” impusă de Iran, o criză care va continua să afecteze economia globală în perioada următoare. Pentru a depăși această situație, Occidentul ar trebui să se inspire din experiența acumulată în ultimii 70 de ani. Potrivit unei analize publicate în Foreign Policy, în situațiile în care țările din Orientul Mijlociu au încercat să exercite presiuni asupra statelor occidentale prin blocarea punctelor strategice de-a lungul rutelor principale de transport al petrolului, ingineria a demonstrat o eficiență superioară diplomației.

Nu este clar dacă această abordare va da rezultate și de această dată.

În trecut, de fiecare dată când o țară din regiune a recurs la blocarea unor puncte cheie pentru a exercita presiuni asupra statelor occidentale, soluțiile inginerești au fost mai eficiente decât eforturile diplomatice.

Citește șiUE trimite aproape 3 miliarde de euro în Ucraina, cheltuieli cheie

Occidentul se confruntă cu o problemă majoră în ceea ce privește securitatea energetică, una care nu a mai fost observată de la conflictele arabo-israeliene din deceniile al cincilea, al șaselea și al șaptelea.
Doar în situații extrem de improbabile, fie regimul din Teheran se va destrama, fie se va găsi o soluție diplomatică promptă pentru criza din regiunea Golfului Persic, această problemă va putea fi soluționată.

Țările occidentale și companii petroliere au recurs, în repetate rânduri, la soluții alternative atunci când căi navigabile au fost blocate sau conducte au fost supuse la acte de sabotaj de către un adversar. Astfel, au fost construite petroliere de dimensiuni mai mari ori noi conducte pentru a ocoli problemele apărute.

Astăzi, Occidentul și partenerii săi ar putea recurge la aceeași strategie prin dezvoltarea de noi rute energetice către Marea Mediterană, facilitând astfel conexiunea între importatorii europeni și rezervele de petrol din Golful Persic care sunt momentan blocate, cu scopul de a neutraliza avantajul cheie de care dispune Iranul în urma crizei generate de închiderea Strâmtorii Ormuz.

O posibilă abordare inițială ar include reactivarea conductei care traversează Irakul și Turcia, precum și crearea unui coridor energetic arab care să conecteze zăcămintele de petrol din Golful Persic cu regiunea de coastă a Mării Mediterane, după cum afirmă John V. Bowlus, fondator și director al companiei de consultanță Energy Straits.

Rezolvarea crizelor prin abordări inginerești ingenioase și strategii rationale a fost o soluție eficientă. Ingeniozitatea inginerească și rațiunea strategică au jucat un rol crucial în rezolvarea acestor crize.

În anul 1956, după ce președintele egiptean Gamal Abdel Nasser a blocat Canalul Suez și Siria a sabordat conductele aflate sub controlul Iraq Petroleum Company, ca o reacție la operațiunile militare lansate de Israel, Marea Britanie și Franța, Statele Unite și ceilalți producători de petrol din regiunea vestică, în special Venezuela, au redirecționat fluxurile de petrol către Europa.

Comerțul cu petrol a cunoscut o evoluție semnificativă odată ce companiile petroliere anglo-americane au demarat achiziționarea unor vase petroliere de dimensiuni mai mari. Această decizie a transformat ruta care traversează Capul Bunei Speranțe într-o opțiune comercială viabilă pentru prima dată în întreaga istorie a acestui sector.

SUA, Marea Britanie și numeroase state din regiunea Orientului Mijlociu au purtat discuții privind edificarea a șase conducte, printre care și un proiect de transportare a petrolului din Iran și Kuweit prin Irak și către un terminal situat în Turcia.

Simultan, a fost edificată o infrastructură de transport Eilat – Marea Mediterană de către Israel, legătură care ulterior s-a transformat în celebra conductă Eilat-Ashkelon.

După retragerea forțelor israeliene din Peninsula Sinai și redeschiderea Canalului Suez în martie 1957, proiectul inițial a fost abandonat, însă soluțiile inginerești și rationale strategice care au fundamentat aceste planuri nu au fost date uitării.

Egiptul a recurs din nou la blocarea Canalului Suez după un deceniu, de această dată prin scufundarea a 15 vase comerciale, pe fondul unui embargo petrolier impus de alte state arabe Israelului și partenerilor săi.

Într-o nouă evoluție, producătorii de petrol non-arabi au demonstrat o capacitate de producție considerabilă, suficientă pentru a acoperi pierderea de cantitate, ceea ce a dus la ridicarea embargoului în luna septembrie.

Strategic stocurile de petrol, itinerare alternative și vase petroliere cu capacitate sporită pot fi soluții eficiente.

1956 marchează începutul unei noi ere în transportul de petrol, odată cu introducerea unor vase uriașe pentru transportul țițeiului de către companiile petroliere și țările producătoare de petrol. Aceste vase aveau o capacitate de aproximativ 2 milioane de barili, însă schimbările majore s-au produs după 1967, când tranziția către acest nou tip de transport a accelerat considerabil.

Transportul petrolului a fost securizat de aceste nave mari împotriva riscului de naționalizare, făcând ruta care înconjoară Africa o opțiune viabilă din punct de vedere economic și garantând aprovizionarea continuă a Europei, chiar și în perioadele în care utilizarea Canalului Suez a fost imposibilă.

În urma crizei petroliere din 1973, când statele arabe au impus un embargo împotriva națiunilor care sprijineau Israelul în războiul de Yom Kippur, s-a înregistrat o schimbare semnificativă.

Embargoul

a avut drept rezultat instituirea unor rezerve strategice și dezvoltarea unor nave petrolier mai mari, cu o capacitate de stocare de 3 milioane de barili.

Extinderea infrastructurii a jucat un rol crucial, odată cu finalizarea conductei Kirkuk-Ceyhan între Irak și Turcia în 1976, precum și intrarea în funcțiune a conductei Suez-Mediterana (Sumed) de către Egipt în 1977.

În perioada conflictului dintre Iran și Irak, care a durat 1980-88, atacurile iraniene asupra infrastructurii de export irakiene și operațiunile militare conjugate împotriva navelor petroliere din regiune au transformat tranzitul prin Strâmtoarea Ormuz într-o opțiune periculoasă pentru prima dată.

Iranului a adresat noi amenințări, determinând Emiratele Arabe Unite să dezvolte conducta ADNOC până în Fujairah, proiect care a ajuns la finalitate în 2012. Anterior, ca măsură de precauție, Arabia Saudită a dus la bun sfârșit conducta care traversează teritoriul de la est la vest, facilitând astfel transportul țițeiului către Yanbu, un important port situat pe coasta .

Strategicitatea infrastructurii reprezintă o formă de descurajare extrem de rezilientă infrastructura fiind capabilă să ofere o stabilitate de durată.

Descurajarea strategică poate fi menținută în mod eficient printr-o abordare fundamentală: infrastructura reprezintă o formă de descurajare extrem de rezilientă.

Strategia de a priva Iranul de avantajul său cheie ar putea fi realizată prin sprijinul Washingtonului pentru dezvoltarea conductei Kirkuk-Ceyhan, care ar facilita transportul țițeiului din sudul Irakului și a petrolului din nord-estul Siriei.
Bowlus propune, de asemenea, crearea unui coridor energetic trans-arab care să conecteze direct producția de petrol și gaze din Golful Persic la Mediterana, o abordare care reînvie conducta trans-arabă din perioada Războiului Rece.

Turcia a înaintat două inițiative de durată: construirea unei conducte care traversează Marea Caspică pentru transportul gazelor naturale din Turkmenistan către Europa, trecând prin Azerbaidjan. De asemenea, a fost propus un coridor energetic care să unească Turcia de Qatar, cu o rută care să traverseze Arabia Saudită, Iordania și Siria.

Reînființarea unei anumite rute de transport ar putea fi realizată cu relative ușurință prin reactivarea conductei Kirkuk-Ceyhan, care ar avea capacitatea de a 1,6 milioane de barili de petrol zilnic, fără a fi nevoie să traverseze Strâmtoarea Ormuz.
Acest proiect ar putea ajunge la finalizare într-un interval de timp relativ scurt, estimat la 12-18 luni.

Învățătura acumulată pe parcursul a șapte decenii arată că inginerii și investitorii sunt capabili să rezolve crizele de tranzit cu mai multă rapiditate decât intervențiile militare și acțiunile diplomatice.

Statele Unite, împreună cu partenerii săi, ar putea considera investițiile în inițiative alternative la Strâmtoarea Ormuz ca o pârghie geoeconomică puternică de prevenire a acțiunilor ostile, Teheran fiind astfel avertizat că capacitatea sa de a exercita presiuni asupra economiei mondiale poate fi sistematic diminuată.