Astronomii analizează acum sisteme planetare turbulente unde au loc coliziuni violente între planete, utilizând telescopul spațial James Webb (JWST) al NASA. Studiul ar putea oferi indicii despre impactul ipotetic dintre Pământ și un corp ceresc de mărimea lui Marte, Theia, care ar fi dus la formarea Lunii în urmă cu miliarde de ani, scriu cei de la Space.com.
Sistemele planetare în stadiu tânăr se caracterizează prin violență extremă, având stele înconjurate de discuri protoplanetare, alcătuite din gaz și praf. În aceste zone, particule mici, denumite planetesimale, se lovește și se combină, generând astfel planete noi.
Cu toate acestea, telescopul spațial Spitzer al NASA, retras din uz, a identificat o categorie aparte de discuri protoplanetare, mai violente decât cele obișnuite: discurile extreme. Acestea conțin cantități neobișnuit de mari de praf cald, situat în apropierea stelei tinere, într-o zonă comparabilă cu cea în care se află planetele stâncoase din Sistemul Solar.
Citește șiJensen Huang se pregătește să reia conducerea Nvidia
Având în vedere că aceste discuri se regăsesc foarte rar, analiza lor constituie o provocare majoră. Specialiștii estimează că numai 1% din stele posedă astfel de structuri. Mai mult, ei susțin că Soarele nostru ar fi fost unul dintre ele.
Un grup de oameni de știință a analizat, cu ajutorul telescopului James Webb, 21 de discuri extreme. Acest demers a inclus date din arhivele Spitzer pentru patru dintre ele și observații noi pentru alte 16, dintre care 12 au fost studiate pentru prima dată. „Este pentru prima dată când acumulăm suficiente date pentru a înțelege cu adevărat această subclasă pe care o numim discuri extreme”, a declarat Kate Su de la Space Science Institute din Boulder, Colorado.
„Înainte de JWST, aveam informații limitate. Știam că sunt ciudate și foarte diferite de discurile clasice reci, precum Vega și Fomalhaut. Acum, cu mai multe date, putem identifica ce reprezintă aceste discuri pentru formarea și evoluția planetelor”, a completat aceasta.
Cercetătorii au descoperit trei trăsături comune ale discurilor extreme: particule de praf de dimensiuni mai mici decât cele observate în discurile protoplanetare obișnuite, o densitate crescută de praf cald și oscilații neregulate ale luminozității. Pentru a determina originea acestor fenomene, grupul a examinat compoziția minerală a discurilor și le-a împărțit în două tipuri: bogate în siliciu și sărace în siliciu.
Această clasificare a oferit indicii despre tipurile de coliziuni care au loc în aceste regiuni și despre modul în care sunt produse resturile rezultate. „Să putem observa emisiile infraroșii și caracteristicile lor impresionante cu JWST, ceea ce ne-a permis să le identificăm compozițiile, a fost cel mai interesant lucru pentru mine”, a spus Agnes Kóspál de la Observatorul Konkoly din Budapesta, Ungaria.
„Nu există altă metodă de a studia direct acești embrioni planetari, deoarece sunt prea mici”, a completat acesta.
Studii indică că materialele siliceuze abundente apar ca rezultat al unor impacturi de intensitate ridicată între corpuri de dimensiunea planetei Marte, unde majoritatea materiei este transformată în vapori. În contrast, cele cu conținut scăzut de siliciu se generează prin evenimente cu putere redusă, cum ar fi coliziunile dintre obiecte de dimensiunea Luna.
Din totalul discurilor extreme examinate, o treime se dovedește a fi bogată în siliciu, iar acestea apar exclusiv în apropierea stelelor cu vârsta sub 300 de milioane de ani. În schimb, discurile sărace în siliciu au fost detectate în jurul stelelor de diferite etape de viață și de obicei manifestă o variabilitate a luminozității mai pronunțată.
Cercetătorii susțin că această variabilitate rezulte din evoluția rapidă a resturilor proaspete, cauzată de noi coliziuni sau de schimbări ale orbitelor corpurilor din sistem.
Aceste constatări pot fi utilizate și în contextul sistemului nostru solar pentru a clarifica modul în care s-a dezvoltat în cei 4,6 miliarde de ani de existență. Modelele indică faptul că corpurile solide, cum ar fi Pământul, s-au format în primele câteva sute de milioane de ani de la apariția sistemului solar.
Această constatare se aliniază cu etapele de timp ale discurilor extrem de siliceuze detectate și cu perioada aproximativă a apariției Lunii, în jurul a 100 de milioane de ani de la nașterea Soarelui.
Se consideră că Sistemul Solar a trecut printr-o etapă de disc foarte sărac în siliciu în timpul așa-numitului „Bombardament Târziu Intens”. În acea perioadă, coliziunile ar fi cauzat migrarea uriașilor gazoși, precum Jupiter sau Saturn, spre pozițiile lor de astăzi.
„Formarea planetelor stâncoase și evoluția planetelor gigantice fac parte din povestea mai amplă a formării Sistemului Solar. Este o poveste unitară”, a subliniat Su. „Cercetările noastre asupra discurilor extreme ne ajută să putem completa imaginea de ansamblu a ceea ce înțelegem în prezent”.
COMENTARII / 0