Această săptămână marchează trei ani de la masacrul comis de Hamas din 7 octombrie 2023, în care aproximativ 1.200 de persoane, majoritatea civili israelieni, au fost ucise și 251 luate ostatice. Au urmat doi ani de război devastator purtat de Forțele de Apărare ale Israelului (IDF) în Gaza, despre care o comisie de anchetă a ONU, experți de renume și organizații importante pentru drepturile omului au concluzionat că a constituit genocid. O mare parte a fâșiei este în ruine și peste 74.000 de palestinieni sunt morți, iar alte mii se crede că sunt îngropați sub dărâmături.
Acum un an, săptămâna aceasta, un armistițiu impus de SUA a fost în sfârșit adoptat de ambele părți – deși în principal pe hârtie. În timp ce atacurile majore ale IDF au încetat, atacurile israeliene în Gaza au continuat, pe lângă violența nestăpânită a coloniștilor evrei din Cisiordania, scrie profesorul Eyal Mayroz de la Universitatea din Sydney, specialist în studii legate de pace și conflict.
Interesul internațional pentru Fâșia Gaza a scăzut. În timp ce conflictul dintre SUA, Israel și Iran a început să preia primajul în titlurile ziarelor, promisiunile anterioare ale numeroaselor țări de a sprijini progresul procesului de pace s-au dovedit din nou neîndeplinite, chiar fără conținut.
Citește șiMarco Rubio în Grecia, scandalul cu ambasadoara SUA Kimberly Guilfoyle
În prezent, Israelul se îndreaptă spre alegeri parlamentare, marcate de o polarizare intensă, programate pentru 27 octombrie, iar rezultatele ar putea influența întreaga regiune. În cazul în care un guvern mai puțin extremist este ales, atenția internațională asupra Gazei și Cisiordaniei va rămâne, împreună cu presiunea pe care aceasta a generat-o.
Ce a adus planul de pace și ce a lăsat.
Prima fază a planului în 20 de puncte al președintelui american Donald Trump pentru Gaza a reușit în mare măsură. Ostaticii israelieni rămași în viață s-au întors acasă în schimbul a aproape 2.000 de prizonieri și deținuți palestinieni, iar rămășițele ostaticilor decedați au fost returnate în lunile următoare. Sute de mii de locuitori strămutați din Gaza s-au mutat înapoi în nord. Forțele israeliene s-au retras la o „linie galbenă”, iar Consiliul de Securitate al ONU a aprobat planul și un „Consiliu pentru Pace” prezidat de SUA.
Cu toate acestea, așteptările lumii ca „toate armele să tacă” au fost curând spulberate. La un an după semnarea armistițiului, pe 9 octombrie 2025, Ministerul Sănătății din Gaza, ale cărui cifre sunt utilizate de ONU, raporta că aproape 1.400 de locuitori din Gaza au fost uciși. Ajutoarele au rămas restricționate, reconstrucția semnificativă nu a început încă, iar o nouă iarnă se apropie pentru familiile care locuiesc în corturi și clădiri avariate.
Trump a lăsat în urmă faza a doua a planului său, deoarece nu a existat o implicare internațională susținută, iar rezultatul a fost o stagnare majoră. Hamas nu a renunțat la armamentul său. O Forță Internațională de Stabilizare, menită să asigure securitatea în Gaza, nu a fost încă pusă în funcțiune, chiar dacă un comandant american a fost numit în ianuarie. În plus, comitetul palestinian tehnocrat, destinat să preia conducerea Gaza, nu a preluat controlul pe teren.
În săptămâna precedentă, Consiliul pentru Pace a prezentat un program de șase luni, cu un buget de 2,45 miliarde de dolari, menit să inițieze reconstrucția, însă aceasta reprezintă doar o mică parte din cei 71,4 miliarde de dolari necesari pentru recuperare în decenii.
Totul se bazează pe predarea armelor de către Hamas. Israelul nu va autoriza reconstrucția până când dezarmarea nu va fi completă, iar Hamas nu se va dezarma în conformitate cu termenii planului. Reforma Autorității Palestiniene, nepopulară la nivel intern, a avansat lent. Guvernul de dreapta al Israelului, aflat de luni de zile în campanie electorală, dispune de stimulente puternice pentru a sabota progresul.
Recunoașterea Palestinei de către peste 150 de state nu a schimbat realitatea de pe teren. Presiunea internațională care a contribuit la realizarea armistițiului s-a dovedit mult mai greu de susținut de când s-au încheiat cele mai grave violențe.
Interesul a scăzut, însă nu a dispărut.
Atenția mass-media și a publicului asupra atrocităților comise la distanță este notoriu de scurtă durată. Aceasta atinge apogeul odată cu violența extremă și se diminuează rapid odată ce violența devine cronică sau odată ce o altă criză începe să domine știrile.
Gaza a urmat o parte din acest scenariu. Pe măsură ce bombardamentele cu victime în masă au cedat locul atacurilor aproape zilnice de „intensitate mai mică”, titlurile au dispărut. Războiul SUA/Israel cu Iranul, care a început la sfârșitul lunii februarie, a absorbit o mare parte din atenția limitată a lumii. Ucraina și, în scurte perioade, Libanul, au concurat pentru ceea ce a mai rămas.
Majoritatea consideră că problemele externe sunt mult mai puțin semnificative decât nevoile interne – asistența medicală, locurile de muncă și costul vieții – iar perturbarea din Strâmtoarea Ormuz a ajuns direct în buzunarele oamenilor prin creșterea prețului combustibilului. În ceea ce privește Gaza, pentru majoritatea, nu a făcut-o niciodată.
În ciuda faptului că în anul precedent se observă o scădere a interesului pentru Gaza, ceea ce se remarcă este că o parte a atenției a rămas constantă. În timp ce publicul larg a schimbat în mare măsură perspectiva, elitele (legislatori, oficiali, comentatori) și un grup restrâns, dar foarte implicat, de cetățeni internaționali preocupați nu au urmat aceeași tendință.
Aceștia din urmă s-au sprijinit pe o mișcare de solidaritate palestiniană, dezvoltată de-a lungul decadelor, convertind indignarea într-o campanie susținută la nivel mondial – însă o parte a retoricii și a tacticilor lor a intensificat polarizarea, atât la nivel intern, cât și în Israel.
Între timp, Sudanul, pe care ONU l-a descris drept cea mai mare criză umanitară din lume, arată reversul medaliei. Fără o campanie globală echivalentă în spatele său, acesta se străduiește să atragă atenția lumii.
Nevidibilitatea unei crize și hipervizibilitatea celeilalte reprezintă două fețe ale aceleiași probleme: atrocitățile care stimulează opinia publică depind mai puțin de severitatea lor și mai mult de cine reușește să fie suficient de organizat pentru a ne atrage atenția.
Situația se agravează progresiv în Cisiordania.
Campania globală, deși a devenit mai limitată, a găsit recent o nouă sursă de nemulțumire: violența coloniștilor din Cisiordania.
Națiunile Unite au raportat o medie de șase atacuri efectuate de coloniști asupra palestinienilor pe zi până în iunie a acestui an, un ritm mai rapid decât în orice alt an înregistrat vreodată. Până în iulie, infracțiunile legate de atacurile coloniștilor au depășit totalul pentru întregul an 2025. Mii de palestinieni au fost de asemenea strămutați pe măsură ce expansiunea așezărilor s-a accelerat.
Unele guverne europene interziseseră deja comerțul cu coloniile; altele, precum Regatul Unit, au descoperit mai recent că nu își mai permit să ignore criza. În septembrie, Londra a anunțat interdicția, secretarul de Externe Ed Miliband acuzând „teroriștii coloniști” de epurare etnică.
Chiar dacă Uniunea Europeană reprezintă cel mai important partener de comerț al Israelului și Regatul Unit constituie un alt partener semnificativ, efectul financiar al acestor măsuri va rămâne modest, întrucât așezările produc exporturi de o cantitate redusă. În esență, relevanța lor constă în domeniul politic.
Mai mult, dacă presiunea europeană are ca scop parțial să influențeze alegătorii Israel înainte de alegeri, nu se știe cu precizie cât de eficace va fi. Presiunea externă aplicată înainte de alegeri are tendința de a consolida baza loială a unui lider, iar indignarea globală față de Gaza a consolidat deja o mentalitate de asediu printre mulți evrei israelieni.
Presiunea externă reală, totuși, trebuie să se manifeste după alegeri.
Washington reprezintă punctul central pentru progresul negocierilor de pace, deoarece orice guvern israelian depinde în mare măsură de sprijinul Statelor Unite. Factorul cheie pentru Israel este restabilirea relațiilor cu Arabia Saudită, ceea ce ar implica și o reconectare cu o porțiune majoră a lumii arabe și musulmane. Totuși, această recompensă este condiționată de Riadul, care a legat-o de un traseu credibil către statul palestinian.
Un alt element va exercita o influență și mai accentuată și este deseori subestimat: dorința profundă a publicului israelian de a experimenta un sentiment de securitate.
Spulberată pe 7 octombrie, această nevoie contribuie la înțelegerea modului în care a evoluat conflictul din Gaza, însă nu oferă scuze – la fel cum nici o nemulțumire, indiferent de originea ei, nu ar putea legitima masacrul civililor de către Hamas.
În prezent, va influența modul în care votează Israelienii – și ceea ce orice nou guvern
Provocarea cea mai dificilă: nuanțele de gri
Pentru a obține un avans major în Gaza și Cisiordania, ar trebui ca guvernul israelian să fie dispus să organizeze alegeri dificile. Ele, programate pentru 27 octombrie, vor constitui un test decisiv. Sondajele indică faptul că partidul Yashar, condus de Gadi Eisenkot, ar putea deveni cel mai puternic bloc din Knesset, însă ar putea întâmpina obstacole în constituirea unei coaliții guvernamentale fără sprijinul partidelor arabo-israeliene, o posibilitate pe care Eisenkot a refuzat să o accepte.
O schimbare de guvern ar avea importanță. Aceasta ar putea introduce un efort concret pentru a controla violența coloniștilor, o abordare mai colaborativă a inițiativelor Consiliului pentru Pace din Gaza și o investigație de stat asupra atacurilor din 7 octombrie.
Cu toate acestea, este mai puțin probabil ca această evoluție să provoace o transformare radicală a politicii privind ocuparea ilegală a teritoriilor palestiniene de către Israel. Eisenkot a respins posibilitatea unui stat palestinian în viitorul previzibil, iar orice coaliție pe care o va conduce ar cu siguranță să includă parteneri de dreapta.
Acest fenomen constituie un paradox. În mod obișnuit, comunitatea internațională se mobilizează cu cea mai mare ușurință în fața acțiunilor și actorilor evident ticăloși. Coaliția actuală condusă de Benjamin Netanyahu, în care se regăsesc miniștri de extremă dreapta precum Itamar Ben‑Gvir și Bezalel Smotrich, a simplificat exercitarea presiunilor internaționale.
Un guvern de centru-dreapta, cu o voce moderată, ar face mult mai dificilă susținerea situației. Guvernele care nu ar putea ignora conduita Israelului sub conducerea lui Netanyahu ar putea reduce presiunea. Unele canale de mass-media ar putea trata victoria obținută de Eisenkot ca pe un pas spre o rezoluție, iar cetățenii îngrijorați s-ar putea confrunta cu dificultăți în a menține atenția oamenilor concentrată asupra unei ocupații care continuă mai discret.
Atunci când interesul constant se bazează pe evenimente de excepție, momentele intermediare, mai puțin agitate, devin punctele în care reglementările se opresc și încălcările persistă. Anul trecut indică faptul că singura reacție de indignare nu poate impune o forță reală în aceste intervale.
trei ani de la 7 octombrie, armamentul din Gaza a devenit mai subtil, însă nu a dispărut complet. În anul ce urmează, se pune întrebarea dacă comunitatea internațională va menține atenția.
COMENTARII / 0