La 11 septembrie 1941, într-o sală plină de oameni din Des Moines, Iowa, celebrul pilot Charles Lindbergh, figura centrală a comitetului America First, a ținut un discurs care va fi amintit ca un exemplu de strategie mioapă. Marea Britanie era deja grav afectată de bombardamentele Luftwaffe, iar Franța fusese deja învinsă. În fața poporului american, Lindbergh a prezentat un mesaj alarmant: Marea Britanie era deja înfrântă, Germania Nazistă de neatârnat, iar Statele Unite trebuiau să se împace cu o nouă ordine mondială. Potrivit lui Lindbergh, intervenția în război nu numai că era zadarnică, ci și un efort risipitor pentru America. Acest discurs defetist a fost prezentat publicului drept o abordare „pragmatică” și „realistă”.
În perioadele critice pentru umanitate, este de mare importanță ca la conducerea unor state cheie să se afle lideri înțelepți. În acele vremuri dificile, Statele Unite erau conduse de la Casa Albă de către Franklin Delano Roosevelt, în timp ce Regatul Unit era condus de la Londra de Winston Churchill. Acestora li s-a părut evident un principiu istoric fundamental: faptul că o poziție de slabă îi atrage pe cei agresivi și că nu ar trebui să li se acorde liderilor dictatoriali teritorii sau avantaje strategice drept preț al unei păci fragile și iluzorii.
Astăzi, la mai bine de opt decenii de când s-a încheiat, trecutul încă refuză să fie uitat. Istoria se reîntoarce, nu neapărat sub forma unei comedii, ci mai degrabă ca un ecou funest. Într-un interviu recent acordat emisiunii podcast The Economist Insider conduse de Zanny Minton Beddoes, Tucker Carlson, un promotor al izolării SUA și al colaborării cu forțele care subminează ordinea globală, a reînviat, cu o acuratețe înspăimântătoare, argumentele izolaționiste ale perioadei anilor ’30.
Citește și15 state din SUA dau în judecată autoritatea aviatică pentru regulile privind livrările cu drone
O presupusă evaluare a configurației actuale de putere pe scena internațională este prezentată de Carlson, care proclamă declinul hegemoniei americane, precum și caracterul inevitabil al succeselor înregistrate de Rusia și China, susținând, în același timp, abandonarea urgentă a structurii globale de securitate.
Trebuie să demontăm pas cu pas acest discurs, deoarece el constituie nucleul unei ideologii periculoase care pătrunde din ce în ce mai mult în rândul claselor politice și intelectuale de pe ambele maluri ale Atlanticului, și nu este doar opinia unui simplu comentator.
Ideologia respectivă a cristalizat deja o anumită percepție în rândul acestor elite.
Visul unui Taiwan izolat se confruntă cu o realitate dură: predarea controlului într-o lume multipolară.
O nouă ordine mondială se conturează, unde secolul XXI pare să aibă deja cheile în posesia altor puteri.
În acest context, abandonarea Taiwanului ar putea avea implicații majore și ar putea fi considerată o mișcare strategică cu consecințe pe termen lung.
Statele Unite se află într-un punct în care nu sunt în măsură să ofere protecție Taiwanului, după cum a afirmat Carlson, sugerând că Washingtonul a epuizat resursele necesare pentru a face acest lucru. Această concluzie conduce la ideea că capitala americană ar trebui să cedeze o parte din influența sa Beijingului. Pe suprafață, o astfel de decizie de retragere pare rezonabilă pentru un public care a fost martor la efectele debilitante ale anilor de intervenții externe. În esență, însă, această decizie constituie o capitulare geopolitică de proporții majore.
O cedare a Taiwanului către China nu ar conduce la o distribuire echitabilă a puterii într-o lume caracterizată prin multiple centre de putere, ci ar oferi Beijingului o poziție dominantă absolută în regiunea Indo-Pacifică. Mai mult decât o simplă insulă, Taiwanul reprezintă un punct strategic cheie, denumit de strategi Primul Lanț de Insule. În cazul în care Taiwanul ar fi capturat, Marea Chinei de Sud s-ar transforma efectiv într-un teritoriu chinezesc, permițând Armatei de Eliberare a Poporului să-și proiecteze puterea militară direct către Guam, Japonia și Hawaii. De asemenea, având în vedere că Taiwanul este responsabil pentru producția a peste 90% din semiconductorii avansați la nivel global, controlul asupra insulei ar oferi o pârghie semnificativă asupra viitorului tehnologiei la nivel mondial, de la inteligența artificială la tehnologia militară de ultimă generație. În plus, Taiwanul servește ca un exemplu de democrație și societate deschisă, constituind o ancoră esențială în perioadele de incertitudine. Prin exportul de democrație, progres, bunăstare și modele de protecție a drepturilor omului, Taiwanul a câștigat o recunoaștere internațională exponențială, în special după invazia Rusiei în Ucraina la scară largă. Prin urmare, securitatea Taiwanului este o problemă de interes global și nu se limitează doar la sfera regională.
Declarația că Statele Unite nu sunt în măsură să apere Taiwanul are implicații semnificative, transmitând un mesaj alarmant Japoniei, Coreei de Sud și Filipinelor: angajamentele de securitate oferite de SUA sunt lipsite de valoare. Acest lucru ar putea declanșa o accelerare a dezvoltării armelor nucleare în regiunea Asiei și o destabilizare imediată a sistemului de alianțe care a menținut pacea în regiune după cel de-al Doilea Război Mondial. Potrivit lui Carlson, această abordare reprezintă o adaptare la realitate; totuși, în esență, aceasta constituie
o invitație la schimbări violente ale ordinii mondiale
.
O anumită atitudine de desconsiderare față de Europa a fost manifestată, ceea ce a dus la oferirea unui cec în alb către Moscova.
În arena europeană, strategia lui Carlson se dovedește la fel de sceptică și dezastruoasă.
„Europa nu va câștiga un război cu Rusia”
,
susține el, și îi numește pe liderii europeni „mincinoși”,
prin care Carlson practic face ecoul mesajelor propagandistice ale Kremlinului.
Abandonul este soluția pe care o avansează, chiar dacă într-o formă voalat.
Fără îndoială, Europa a ieșit relativ târziu din starea de inactivitate strategică în care se afla.
Politica de a se baza masiv pe importurile de gaze naturale din Rusia și resursele financiare insuficiente alocate pentru apărare au reprezentat erori strategice majore.
În prezent, însă, concluzia că Europa nu este capabilă să facă față unei Rusii care a fost nevoită să-și transforme economia pentru a susține efortul de război din Ucraina, este o distorsionare a raportului de forțe existent.
Capacitățile economice și industriale combinate ale Uniunii Europene depășesc cu mult cele ale Rusiei.
Ceea ce este încă insuficient este unitatea completă a deciziilor politice în cadrul UE.
În acest context, se manifestă efectele dăunătoare ale retoricii de tip „America First” promovată de personalități precum Carlson. Atunci când o persoană cu o influență globală susține că există la Washington indivizi care „au o aversiune profundă față de Europa”, obiectivul nu este acela de a educa publicul, ci mai degrabă de a destabiliza singura alianță în măsură să contracareze tendințele revizioniste autoritare: legătura transatlantică.
Interesele cui sunt servite de o Europă dezbinată și lipsită de protecția americană? Fără îndoială, administrația de la Moscova. Pentru Vladimir Putin, scenariul cel mai nefastează nu este prezența unui tanc Abrams în zona de conflict, ci unitatea de nezdruncinat a lumii democratice.
O lume multipolară în dilemă: chestiuni de moralitate și regimuri autoritare
sunt dezbătute într-un context geopolitic complex.
În discursurile sale, Carlson se referă adesea la ideea unei „lumi multipolare” ca la un eveniment firesc și de neevitat, o forță istorică irezistibilă în fața căreia sistemele democratice nu au de ales decât să se supună. Teoria relațiilor internaționale definește multipolaritatea ca fiind un sistem caracterizat prin prezența mai multor actori cu putere relativ similară. În realitate însă, acest termen a devenit un fel de cod pentru cererea de legitimare a zonelor de influență ale Beijingului, Moscovei și Teheranului.
Concepția despre lume promovată de Xi Jinping și Vladimir Putin se caracterizează prin inexistența unor norme universale, a drepturilor omului și a oricăror repercusiuni pentru agresiunile îndreptate împotriva statelor mai puțin puternice. O astfel de lume ar reprezenta o revenire la perioada secolului al XIX-lea, în care marile puteri decideau soarta micilor națiuni prin negocieri informale, în ambianțe obscure.
Conflictul pe care îl trăim astăzi reflectă mai mult decât o simplă reașezare a balanței de putere… este coliziunea dintre două paradigme de civilizație
,
și anume, pe de o parte, modelul societăților deschise, fundamentat pe statul de drept, consimțământ și libertate; iar pe de altă parte, modelul autocratic, bazat pe coerciție, cenzură și forță brută.
Abandonul Statelor Unite, prezentat sub o mască de așa-zis realism, va da naștere nu unui echilibru stabil de putere, ci unui vid de putere la nivel geopolitic.
În special în sfera politică, vidul este un fenomen extrem de nefaste. În scenariul în care Washingtonul își abandonează poziția de garant al stabilității la nivel global, acest vid nu va fi suplinit de eforturi diplomatice și soluții raționale, ci mai degrabă de regimuri represive, șantaj și dictatură, inclusiv prin arme nucleare.
Reacția dinspre est se caracterizează printr-o abordare fără complezență, bazată pe consolidarea capacităților de reziliență.
În contextul României, situată pe Flancul Estic al NATO, această discuție depășește cadrul teoretic al unui eveniment monden la Washington, fiind o chestiune de securitate națională cu implicații directe.
Ecourile sindromului Lindbergh răsună în afirmațiile unor figuri marcante, precum Tucker Carlson, oferind o lecție dublă pe care trebuie să o înțelegem.
Înainte de toate, este esențial să acceptăm fără echivoc faptul că protecția noastră începe de la nivel intern.
Consolidarea substanțială a puterii de apărare europene, sprijinirea financiară a industriei locale de armament și creșterea rezistenței societale în fața tacticilor de război hibride sunt acum imperative.
Pentru a evita dependența excesivă de alți parteneri strategici și pentru a continua să fie un partener vital, Europa trebuie să-și dezvolte capacitatea de a gestiona conflictele în mod autonom.
Acest demers nu își propune să reducă legăturile transatlantice, ci mai degrabă să confirme rolul indispensabil al Europei în fața noilor provocări globale, inclusiv amenințarea chineză, după cum Carlson lasă să se înțeleagă indirect într-o declarație.
În continuare, este imperativ să combatem cu fermitate discursurile dezaboniste, indiferent dacă acestea emană de la adepții extremei drepte izolacioniste sau de la cei ai stângii pacifiste și naive. Conflictul din Ucraina a arătat că este posibilă înfrângerea Rusiei, că ideea de invincibilitate a armatei ruse a fost distrusă în regiunea Donbas și că determinarea unui popor liber surclasează calculele strategice ale forțelor blindate.
În cazul în care conducătorii lumii libere din deceniul al patrulea al secolului trecut ar fi dat ascultare vocilor care pledau pentru acceptarea „realității actuale” create de Germania Nazistă, configurația geografică a planetei noastre ar fi fost astăzi complet diferită, fiind concepută de regimuri autoritare. Se reface un moment crucial similar în istorie. Trebuie să rămânem vigilenți și să nu ne lăsăm copleșiți de oboseală, de frică sau de promisiunile înșelătoare ale unui sistem multipolar. Ceea ce este realmente necesar lumii noastre nu este o nouă perioadă de izolare a Statelor Unite sau un nou acord de la München, ci mai degrabă o claritate morală oferită de lideri capabili să înțeleagă că valorile libertății nu sunt negociabile, ci trebuie apărate. Acest lucru trebuie să fie dus până la capăt.
COMENTARII / 0