Lumea după Trump: trei scenarii – Războiul Rece 2.0, imperii sau anarhie

China și Rusia, în calitate de state cu tendințe revizioniste, au făcut eforturi considerabile pentru a eroda ordinea globală instituită de Statele Unite după cel de-al Doilea Război Mondial. În prezent, chiar și America pare să fie angajată într-un conflict cu vechiul sistem.
Viitorul apropiat va aduce schimbări semnificative, iar lumea va arăta foarte diferit peste zece ani. Însă, ceea ce rămâne incert este rezultatul acestui interregn care marchează tranziția de la lumea veche la cea nouă, descris de filozoful italian Antonio Gramsci drept „vremea monștrilor”.
O analiză publicată de Foreign Policy prezintă trei posibile scenarii pentru lumea post-Trump.

O lume divizată în două tabere adverse, similară cu perioada Războiului Rece, însă de această dată sub conducerea Washington și Beijing, reprezintă o posibilitate.
O altă ipoteză include constituirea unor „imperii” multiple, unde state influente își aroagă sfere de influență regionale distincte.
În plus, o a treia posibilitate se referă la o lume bazată pe „ajutor propriu”, unde acțiunile Statelor Unite capătă caracteristici agresive, precipitând întreg sistemul într-un haos anarhic.

În prezent, tabloul este unul extrem de instabil, ceea ce face ca oricare dintre posibilele evoluții viitoare să pară plauzibilă. Toate aceste scenarii posibile sunt susținute de către politica externă a unei superputeri aflate în conflict. Rezultatul final va conduce, probabil, la o lume și mai divizată și mai violentă decât cea actuală, chiar și în scenariul cel mai favorabil.

Citește șiGermania cere Slovaciei solidaritate sporită sancţiunilor Rusiei

Epoca de hegemonie a Statelor Unite se află pe punctul de a lua sfârșit, odată cu SUA fiind principalul arhitect al ordinii mondiale actuale, care a luat naștere după încheierea Războiului Rece. Această ordine este acum asediată de entități externe, printre care China și Rusia, care o consideră un obstacol major în calea proiectelor lor de expansiune și o văd ca o amenințare directă la adresa regimurilor autoritare pe care le conduc.

Forțele destabilizatoare își îndreaptă eforturile spre eurasiatic pentru a destabiliza balanța puterii și a submina regulile fundamentale ale comunității internaționale, printre care libertatea de navigație și interdicția de a ocupa teritorii prin mijloace violente.

Schimbările în ordinea mondială au fost alimentate de modul în care China a valorificat statutul său de putere economică globală pentru a-și consolida capacitățile militare și industriale, pe care acum le folosește în încercarea de a eroda poziția dominantă a SUA pe scena geopolitică. Între timp, Washingtonul dă impresia de a fi oarecum obosit, poate chiar dezamăgit în mod definitiv, de propria sa construcție.

Statele Unite continuă să dețină o poziție dominantă la nivel global, iar instituții fundamentale ale configurației actuale a lumii, cum ar fi parteneriatele strategice ale Americii și Grupul celor Șapte (G7), rămân nealterate. Cu toate acestea, viitorul acestui sistem pare a fi învăluit într-o atmosferă de incertitudine. Care sunt consecințele inevitabile ale dezintegrării sale?

Se conturează o lume dominată de două tabere rivale, într-o perioadă ce amintește de Războiul Rece clasic, însă cu noi caracteristici.

Timp de aproape un deceniu, s-a prezumat că planeta se va scinda în două tabere, iar aspirația spre o lume interconectată se va încheia într-o confruntare acerbă între două grupuri adverse.
Noua ordine mondială părea să se contureze în jurul acestei diviziuni.
Însă, odată cu schimbările politice recente, această perspectivă a devenit din ce în ce mai incertă.

China ar fi liderul unei grupări care ar cuprinde națiuni cu regimuri autocratice de pe continentul eurasiatic, precum și anumite țări din periferia globală. Acest viitor al relațiilor internaționale ar fi caracterizat printr-o nouă ordine mondială, care ar avea ecouri ale vechiului Război Rece.

Însă, nu s-ar înregistra o reluare fidelă a epocii respective, deoarece Beijingul dispune de oportunități economice superioare pentru a câștiga sprijinul altor națiuni, datorită interconexiunilor sale internaționale, spre deosebire de Moscova în perioada respectivă.

În urma acestui scenariu, economia globală ar suferi o fragmentare tot mai accentuată, sancțiunile economice și controlul lanțurilor de aprovizionare fiind din ce în ce mai frecvent utilizate ca instrumente de presiune.

• Ucraina,
• Taiwan,
• Marea Chinei de Sud,

sunt considerate regiuni deosebit de vulnerabile, situate la granița de separație dintre două lumi distincte.

O lume dominată de Trump, unde puterile majore impun regulile și micile națiuni se resimt la consecințe, prezintă mai multe similarități cu viziunea lui Xi și Putin decât cu cea pe care o preferă o parte semnificativă a partenerilor Americii.

Cetățenii europeni se tem că vor fi prinși într-o situație în care trei entități puternice și avide de putere, și anume China, Rusia și SUA, îi vor înconjura. În cazul în care acest scenariu se va materializa, nu va fi vorba despre o nouă perioadă de confruntare similară Războiului Rece, deoarece nu va mai exista o alianță a țărilor cu sistem democratic care să se opună blocului autocratic.

Succesorii lui Trump ar putea reînnoi pactul lumii libere dacă și-ar uni eforturile pentru un obiectiv comun, renunțând la interesele individuale. În acest caz, efortul colectiv ar putea atinge cote mult mai înalte, iar responsabilitățile ar putea fi distribuite în mod echitabil și echilibrat.

În acest scenariu viitor, democrațiile ar avea parte de un cadru de evoluție marcat în continuare de crize și conflicte, însă considerat cel mai favorabil pentru toate sistemele democratice.
O lume divizată în două blocuri rivale este considerată o perspectivă mai bună decât un sistem global dominat de China sau unul și mai puternic dezunificat.
Ordinea mondială ar fi astfel mai sigură pentru democrații.

O nouă ordine mondială se conturează în jurul a trei puteri dominante, care par să intre într-o perioadă de expansiune imperială. Această nouă configurație a scenei internaționale ar putea marca începutul unei erei a dominanței pentru aceste state. Astfel, lumea ar putea evolua către o perioadă în care trei mari puteri vor avea un rol decisiv în modelarea echilibrului global.

În cel de-al doilea scenariu posibil, ordinea mondială post-americană se dezintegrează în multiple regiuni mai mici și distincte.
SUA se retrag treptat din misiunile lor desfășurate peste ocean, moment în care China își extinde considerabil dominația asupra regiunilor Asia de Sud-Est și Asia de Nord-Est, în timp ce Rusia își întărește, într-o manieră agresivă, influența în spațiul fostei URSS și în anumite zone din Europa de Est.

În contextul unei lumi puternic divizate, jocul puterilor majore nu reprezintă singurul factor decisiv.
India ar căuta să-și consolideze poziția dominantă în Asia de Sud și Oceanul Indian, în timp ce Turcia și-ar propune să-și extindă raza de influență în regiunea fostului imperiu otoman, situat la granița dintre Europa, Orientul Mijlociu și Africa.
Pe de altă parte, Israelul, Arabia Saudită și alți actori importanți din regiune ar purta o luptă acerbă pentru a obține supremația în zona strategică din jurul Mării Roșii, care face legătura între Golful Persic și Cornul Africii.

O perioadă de Pax Americana s-ar încheia, făcând loc unei noi configurații geopolitice, caracterizată prin multiplicitatea puterilor dominante.
Aceste entități dominante nu sunt neapărat obligate să se manifeste prin control militar complet sau prin ocupare fizică extinsă, așa cum a fost cazul în Europa sub regimul nazist.

— Hegemonia poate fi exprimată în multiple moduri.

Diversele forme ale hegemoniei sunt astfel subliniate.

În cazul unei lumi lipsite de o ordine internațională coerentă, normele și valorile promovate de fiecare lider regional ar prevala în interiorul propriei sfere de influență.
Conducătorii regionali ar impune reguli și standarde de comportament specifice în zonele lor de influență.
În același timp, statele aflate sub influența lor ar fi supuse unor presiuni considerabile.

Nu se va mai vorbi despre o ordine mondială unitară

, ci despre diverse entități geopolitice relativ autonome.
În cadrul acestor construcții politice regionale, schimbările de putere ar putea surveni rapid, în urma unor presiuni externe.
Conducătorii care nu se aliniază la interesele liderilor regionali ar putea fi înlăturați de la putere cu sprijinul statelor clientelare.

Într-un viitor dominat de puteri imperiale, prezența militară europeană și asiatică în America Latină va fi inexistentă, iar parteneriatele strategice ale Washingtonului cu națiunile dincolo de Oceanul Atlantic și Pacific se vor destrăma sau vor continua doar ca o simplă formalitate – o serie de Doctrine Monroe reînviate și adaptate în diverse regiuni ale globului.

O lume reconfigurată este posibil să apară în urma discuțiilor purtate de Xi, Trump și Putin, care ar putea duce la o înțelegere tacită de împărțire a influenței globale.
Această împărțire a sferelor de influență nu are neapărat nevoie să fie formalizată, putând evolua în timp și într-un mod nesistematic.

Nu este clar cum se va concretiza această împărțire

, însă unii analiști consideră că acest scenariu este posibil.
În acest context, putem observa că Xi, Trump și Putin sunt actorii cheie care ar putea modela echilibrul de putere la nivel global.

În cazul în care Washingtonul va decide să-și concentreze eforturile asupra dominanței într-o anumită regiune, reiterând ideea exprimată în repetate rânduri de Trump, și anume că America și-a pierdut interesul pentru evenimentele care au loc peste ocean, consecința ar putea fi o lume structurată în multiple sfere de influență.

Deși se așteaptă ca Trump să aibă o abordare distinctă, el manifestă interes pentru negocieri de pace între națiuni aflate la mari distanțe unul de celălalt și a inițiat conflicte militare complexe în regiunea Orientului Mijlociu.

Într-un scenariu teoretic, o lume fără Donald Trump nu ar înregistra neapărat un conflict între China și SUA pentru Taiwan, deoarece interesul Washingtonului pentru regiunea Pacificului de Vest ar putea să scadă, însă această situație nu garantează automat pacea în regiune.

Puterea nu se acordă, ci se câștigă prin confruntări violente. Regimurile autocrate cu ambiți tind să utilizeze forța, inclusiv prin comiterea de acte de genocid, în teritoriile pe care le controlează, în vreme ce statele mai mici dispun de alternative la supunerea fatală în fața dominării.

În prezent, Ucraina conduce o luptă acerbă pentru a-și păstra independența față de Rusia, în timp ce Japonia ar putea adopta o strategie similară pentru a nu fi înglobată în sfera de influență a Chinei, inclusiv posibilitatea de a-și crea propriile capabilități nucleare.

În acest scenariu, fisurile dintre națiuni se vor accentua, ducând la o lume în care fiecare stat acționează izolat.

Nu există niciun mecanism de reglementare

care să prevină sau să sancționeze acțiunile agresive, iar țările vor fi libere să urmeze propriile interese fără niciun control. Acest tablou sumbru este descris ca abisul anarhiei, unde statele sunt forțate să se descurajeze singure în fața pericolelor externe.

În cazul unei evoluții nefaste, un scenariu catastrofal ar putea lua naștere, unul în care Statele Unite ar putea încerca să-și extindă domeniul de influență prin mijloace coercitive și intervenții militare, acaparând resurse esențiale de la statele mai puțin puternice.
Acest scenariu alternativ ar putea conduce la o lume dominată de haos și lipsită de stabilitate.

Țările aflate în sfera de influență a Washingtonului ar putea fi supuse unor presiuni financiare crescânde, sub formă de cereri de tribut din ce în ce mai mari.
Intervenția Washingtonului în treburile interne ale Europei și ale altor regiuni ar putea deveni o practică curentă, cu scopul de a sprijini mișcările populiste iliberale.

Nu se specifică vreo declarație directă

Se vehiculează ideea că Washingtonul ar tinde să-și consolideze influența, inclusiv prin sprijinirea unor curente politice populiste și iliberale.
Astfel de acțiuni ar putea duce la reconfigurarea relațiilor internaționale și la schimbări în echilibrul de putere la nivel global.

În acest scenariu, Statele Unite își redefinesc poziția la nivel global, transformând-o într-un instrument de putere. Cele trei mari puteri se caracterizează prin ambițiile revizioniste și o sete de putere fără precedent. În același timp, națiunile mai mici, în special cele situate de-a lungul zonelor de conflict din Eurasia, se confruntă cu amenințări pe multiple fronturi.

Țările s-ar afla într-o situație de isolement, fiind practic lipsite de sprijin extern. Fără o putere dominantă care să mențină echilibrul și să apere suveranitatea statelor mai mici, agresiunile teritoriale și chiar și dispariția unor state ar deveni mult mai frecvente.

Într-un viitor apropiat, conflictul din Ucraina poate fi văzut ca un preludiu la un nou echilibru mondial, mai degrabă decât o simplă relicvă a trecutului.
Înarmarea accelerată va deveni o strategie cheie pentru numeroase țări, care vor opta inclusiv pentru capabilități nucleare pentru a-și consolida pozițiile și a-și asigura existența într-o lume din ce în ce mai incertă.

Deși pare un scenariu apocaliptic, istoria ne arată că nu este o situație fără precedent. La începutul secolului trecut, când hegemonia britanică a încetat să mai existe, nu a fost imediat înlocuită de o nouă ordine mondială, ci mai degrabă a fost urmată de zeci de ani de haos și instabilitate.

Cu mult timp înainte, mai exact cu câteva secole înainte de emergența Imperiului Britanic, un sistem european caracterizat prin prezența mai multor puteri dominante – care constituia nucleul sistemului internațional în perioada respectivă – a cunoscut o perioadă de devastare profundă, marcată de război și de excesele puterii.

O perspectivă comună, și anume că lumea este în mod natural stabilă și că violența fără control este o anomalie, este de fapt o moștenire a unei lungi perioade de liniște relativă sub hegemonia Statelor Unite. Însă, odată ce această hegemonie se încheie sau devine una prădătoare, este posibil ca situația să se deterioreze rapid, reîntoarcându-se la haosul din trecut.

Acum un deceniu, un nou conflict înghețat era considerat cel mai nefast scenariu posibil, însă astăzi reprezintă, probabil, cea mai puțin nefastă alternativă. Zece ani au trecut de atunci. Perspectivele s-au schimbat considerabil.

O perioadă de haos prelungit nu ar dura indefinit, deoarece în cele din urmă s-ar impune o nouă ordine, caracterizată prin reguli distincte.
Tranziția către o nouă eră a necesitat anterior o criză financiară la scară globală și două conflicte mondiale pentru a marca sfârșitul unei epoci și începutul alteia, după cum se observă în trecerea de la Pax Britannica la Pax Americana.

În pofida posibilității unei noi stabilități globale, este posibil ca drumul către aceasta să fi implicat costuri semnificative, precum renunțarea la realizările epocii postbelice, care au fost, fără îndoială, remarcabile.

Acum un deceniu, perspectiva unui nou conflict înghețat era considerată cel mai nefast scenariu. Trump a schimbat însă această percepție, iar astăzi un nou Război Rece pare a fi cea mai puțin nefastă opțiune. Politica externă imprevizibilă a administrației Trump a făcut ca toate cele trei scenarii posibile să pară la fel de credibile.

Dezvoltările din următorii ani, precum și viitoarele procese electorale din SUA, vor avea un impact semnificativ asupra consolidării acestor tendințe, care ulterior vor fi din ce în ce mai greu de schimbat odată cu trecerea timpului.

Ordinea globală existentă până acum se află în faza terminală. Întrebarea esențială care va primi un răspuns în următorii zece ani este dacă Washingtonul va opta pentru crearea unei noi ordini mondiale, chiar dacă va fi imperfectă, sau va contribui la transformarea incertitudinii actuale într-un scenariu și mai sumbru.