Mancăr sau supraviețuire: Care e scopul mâncării?

Aristotel a ridicat o întrebare fundamentală cu privire la rațiunea de a fi a vieții, care a devenit ulterior un reper statistic cheie pentru economiști, într-o evoluție neintenționată.

Într-o ordine a lucrurilor, scopul existenței noastre a fost subiectul unei întrebări formulate de Aristotel. Fără intenție, această întrebare a fost ulterior cuantificată de economiști ca un reper statistic.

În anul 2024, România înregistrează o pondere de 23,1% a cheltuielilor pentru alimente și băuturi nealcoolice în bugetul total al gospodăriilor, poziționând-o pe primul loc în cadrul Uniunii Europene. Spre comparație, media la nivelul UE se situează la 13,2%, ceea ce înseamnă că un român alocă aproape de două ori mai mult decât media unui european pentru aceleași produse.

Citește șiGuvernul prelungește termenul CAEN: noua dată-limită pentru firme

În acest moment, adevărata intrigă a poveștii începe să se desfășoare.

În fiecare joi dimineață, jurnalistul Dan Popa trimite un newsletter intitulat „Economix”. Pentru a primi acest newsletter, te poți abona aici:

În realitate, motivul nu are legătură cu costurile alimentare ridicate din România. România deține poziția celei mai ieftine țări din Uniunea Europeană atunci când vine vorba despre prețurile alimentelor. Un coș alimentar obișnuit are un preț de 74,6 euro la noi, în timp ce media la nivelul UE este de 100 euro, ceea ce înseamnă cu 25,4% mai puțin decât media europeană.

În cadrul Uniunii Europene, cheltuielile pentru hrană reprezintă o proporție semnificativă din bugetul nostru, în ciuda faptului că prețurile alimentelor sunt printre cele mai mici. Care este explicația acestei situații?

Legea lui Engel, enunțată în 1857 de către Ernst Engel, un statistician prusac, oferă o explicație pertinentă. Potrivit acestei legi, nu costul alimentelor stabilește proporția lor în bugetul unei persoane, ci mai degrabă nivelul veniturilor. O creștere similară a prețurilor la alimente are repercusiuni mult mai severe în cazul în care veniturile sunt mai mici. În esență, alimentele sunt ieftine în valoare absolută, însă scumpe în raport cu veniturile noastre.

Proporțiile cheltuielilor familiale sunt ilustrate de faptul că suma alocată pentru educație este echivalentă cu costul a două cafele zilnice. În contrast, cheltuielile pentru hrană sunt de 53 de ori mai mari.

Acest lucru reflectă o realitate profundă despre natura umană.

Cheltuielile românilor pentru alimente și băuturi nealcoolice depășesc cu 10 puncte procentuale media Uniunii Europene, o situație care perdurează de mulți ani.

Este evident că există o legătură directă între nivelul veniturilor și abordarea cheltuielilor. În țările cu venituri mici, problema hranei constituie o prioritate de bază, deoarece resursele financiare limitate impun o concentrare pe necesitățile fundamentale. Cheltuielile pentru hrană reprezintă o pondere semnificativă în bugetele acestor țări, ceea ce reflectă starea de sărăcie relativă în care se află. Această situație persistă chiar și în condițiile unei creșteri economice, măsurate prin PIB, și a unor salarii nominale în creștere.

Ascunsă în cifrele statistice uzuale, o altă consecință importantă este accentuarea inegalității în societate. Impactul major al creșterii inflației alimentare se resimte mai puternic în cazul gospodăriilor care alocă 23% din cheltuielile lor pentru hrană, comparativ cu cele care cheltuiesc doar 11% pentru aceeasi categorie. Astfel, același nivel de creștere a prețurilor are repercusiuni diferite, în funcție de coeficientul Engel. Acest fenomen conduce la o redistribuire regresivă și tăcută a resurselor, fără să existe vreo decizie politică oficială în acest sens.

Întrebarea pusă în titlu are un răspuns.

În realitate, întrebarea din titlu are o bază empirică, departe de a fi o reflexie filosofică. Pentru o proporție considerabilă a populației din România, răspunsul este că actul de a mânca reprezintă mai degrabă o necesitate vitală decât o sursă de plăcere sau o expresie a culturii.