Executivul național pregătește o inițiativă de reglementare a statutului muncitorilor străini care se află în situație de imigrare ilegală în România, însă anumite categorii de persoane sunt excluse de la această oportunitate. Printre cei defavorizați se numără străinii care au deja o decizie de expulzare. Diverse organizații care promovează drepturile omului critică această abordare restrictivă, în timp ce experți independenți susțin că strategia României se axează predominant pe aplicarea mecanismelor de control polițienesc, neglijând protecția drepturilor imigranților.
Numeroase articole publicate atât în România, cât și în străinătate au adus în atenție problema birocratică care a afectat dreptul de ședere al multor străini în România, uneori din cauza angajatorilor care nu au respectat procedurile legale.
„Poliția este adesea singura autoritate de imigrare”
Citește șiFlavio Bolsonaro în fața lui Lula da Silva la primul tur al Braziliei
În prezent, Parlamentul examinează o propunere legislativă guvernamentală care vizează modificarea procesului de recrutare și plasare a forței de muncă străine.
În conformitate cu reglementările actuale, tuturor celor implicați li s-a acordat un interval de zece zile calendaristice pentru a elabora și înainta propuneri de modificare a noii legi. Unele dintre acestea, care au primit o notificare din partea organelor competente, au fost incluse într-un tabel recapitulativ pentru a fi făcute publice.
În cadrul unor dezbateri publice organizate pe 15 și 16 ianuarie, au avut loc patru sesiuni distincte de discuții. Acestea au reunit diverse grupuri de interes, printre care agenții de plasare și federații reprezentative, dar și angajatori și federații reprezentative. De asemenea, au participat ONG-uri și avocați, precum și reprezentanți ai sindicatelor.
Organizația Centrul pentru Resurse Juridice (CRJ), care se dedică protecției drepturilor omului, a propus un amendament cheie care vizează mecanismul de regularizare prevăzut în proiectul de lege. Acest mecanism permite străinilor care au intrat în România cu o viză de muncă și care, ulterior, și-au pierdut dreptul de ședere să solicite o prelungire a acestui drept în scopul continuării activității lucrative, odată ce noua lege va intra în vigoare.
Organizațiile neguvernamentale au adus în atenție o distincție ireală făcută în rândul imigranților care nu au respectat regulile, și anume aceea că Poliția este unica autoritate competentă în materie de imigrare.
În prezent, o condiție esențială pentru a putea beneficia de acest program este ca solicitantul să nu fi făcut obiectul unei decizii de returnare emise anterior de către autorități. CRJ a propus abolirea acestei distincții dintre imigranții care au o decizie de returnare și cei care se află într-o situație de ședere ilegală fără o astfel de decizie, considerând că un asemenea criteriu este lipsit de justificare logică.
Nu este corect să se facă această diferențiere
, a argumentat CRJ, susținând că această abordare este arbitrară.
Organizația consideră că prezența unei hotărâri de returnare „nu constituie o amenințare pentru ordinea publică ori securitatea națională și nici nu demonstrează o abatere mai gravă a individului, fiind fundamentată în întregime pe calendarul intervenției organelor administrative”, fără să implice alte aspecte decât momentul în care autoritățile au luat măsuri.
Decizia de a respinge propunerea a fost luată pe motiv că programul de regularizare are un caracter cu totul excepțional, fiind condiționat de contextul juridic specific al cetățenilor străini; o soluție alternativă ar impune o reevaluare aprofundată a strategiei de repatriere și a nivelurilor de risc asociate, ceea ce depășește scopul acestei inițiative legislative.
În perioada în care inițiativa legislativă traversează procesul de legiferare, Poliția de Imigrări efectuează verificări continue pentru identificarea persoanelor aflate în situație de imigrare ilegală. În doar două zile, pe 10 și 11 martie, au fost identificate 40 de persoane străine aflate în ședere ilegală, dintre care 3 au fost înlăturate de pe teritoriul UE, 1 a fost supus arestării, iar celorlalți li s-a aplicat fie o decizie de repatriere, fie, conform spuselor autorităților, au primit îndrumări pentru reglementarea statutului lor de ședere.
În legătură cu ultimele reglementări, anumite grupuri de imigranți sunt exceptate de la măsurile de returnare, în situații specifice. De exemplu, aceste excepții includ imigranții care sunt membri de familie ai cetățenilor români sau străini cu drept de ședere în România. De asemenea, cei care beneficiază de protecție subsidiară sau de statutul de refugiat în țară sunt exceptați. În plus, imigranții care au depus cereri de azil și așteaptă soluționarea procedurii, precum și cei care au statut de tolerat, nu sunt supuși măsurilor de returnare. Potrivit avocatului specializat,
„Majoritatea asiaticilor care vin în România cu vize de muncă și își pierd ulterior dreptul de ședere nu intră în aceste categorii”
, a explicat acesta pentru HotNews.
Numerose publicații românești și internaționale au adus în atenție faptul că sosirea lucrătorilor străini în România, în baza unor vize de muncă, se încheie adesea cu expirarea dreptului de rezidență, din cauza unor impedimente de natură birocratică sau a lipsei de independență față de angajatorii lor, Patronatul Importatorilor de Forță de Muncă fiind una dintre entitățile care au semnalat această problemă.
Declarațiile oficiale ale reprezentanților statului au fost analizate în contextul noilor reglementări. Detaliile furnizate de către instituțiile publice au ridicat numeroase întrebări legate de impactul asupra populației. Nu au existat explicații clare până în prezent.
În urma unei solicitări din partea HotNews, atât Cancelaria Primului Ministru, cât și Ministerul Muncii au fost rugate să ofere clarificări privind motivele pentru care aproximativ 30–40% dintre străinii care au primit drept de muncă au ales să părăsească România, cifră făcută publică de către secretarul de stat Ciprian Văcaru.
Într-o analiză contradictorie, Cancelaria recunoaște că nu dispune de o infrastructură de autorizare și supraveghere robustă și consideră că procentele menționate anterior sunt simple presupuneri. Întrebat despre aceeași problemă, Ministerul Muncii evită să discute despre factorii determinanți și se limitează la prezentarea unor date statistice referitoare la numărul de contingente și vize de muncă, pentru a concluziona că rata efectivă de retenție este și mai mică decât cea raportată oficial, și anume în jurul a 50%, sub nivelul estimat anterior.
Într-un context lipsit de mecanisme de reglementare și monitorizare, procedura de obținere a vizelor de lungă ședere pentru angajare în muncă devine vulnerabilă la exploatare, favorizând forme de migrație ilegală secundară, inclusiv prin
utilizarea unor contracte sau oferte de muncă aparent conforme, dar care nu se materializează în raporturi de muncă efective
, arată răspunsul trimis de Cancelarie către HotNews.
Într-o declarație, Ministerul Muncii a oferit un răspuns mai puțin clar:
„În dezbaterile publice organizate de Cancelaria Prim-ministrului cu privire la proiectul de Ordonanță de urgență ce vizează înregistrarea și obligațiile angajatorilor străinilor, precum și autorizarea și funcționarea agențiilor de plasare a străinilor pe piața muncii din România, s-a menționat că, în ultimii 10 ani, numărul de lucrători străini admiși pe piața muncii din România a cunoscut o creștere considerabilă, de la 5.500 de persoane în 2015 și 2016, la 20.000 – 50.000 în perioada 2019 – 2021, pentru a ajunge la 100.000 în intervalul 2022–2025.”
Potrivit datelor prezentate de minister, pentru 2026 a fost stabilit un număr de 90.000 de angajați străini care urmează să fie integrați, în condițiile în care România a înregistrat o creștere semnificativă a numărului de vize de muncă eliberate, de la 28.587 în 2021 la aproximativ 60.000 pe an în ultimii patru ani. În perioada 2022–2025, numărul de lucrători străini înregistrați a crescut cu cel mult 25.000 de persoane în fiecare an, ceea ce sugerează o rată de retenție sub 50%, a răspuns ministerul la întrebarea formulată de HotNews.
Se pare că autoritățile române consideră că o decizie de returnare reprezintă o modalitate de a se dezvinovăți. Această abordare a fost criticată, fiind considerată o formă de abandonare a responsabilităților.
Deciziile de returnare sunt văzute de Georgiana Bădescu de la Centrul pentru Resurse Juridice ca o modalitate prin care statul se spală pe mâini de responsabilitățile sale.
În opinia ei, autoritățile aleg această soluție pentru că este mai rapidă decât investigarea circumstanțelor care au dus la intrarea în ședere ilegală
nu este o afirmație directă, însă Georgiana Bădescu consideră că această abordare este una facilă. În acest context, Georgiana Bădescu consideră că deciziile de returnare reprezintă o soluție comodă pentru autorități.
Se semnalează o problemă gravă în ceea ce privește accesul restricționat al migranților la un proces just, având în vedere că unica posibilitate de a contesta o decizie de returnare este prin acțiunea în justiție.
Procesul echitabil implică, potrivit lui Bădescu, o înțelegere profundă a deciziei de returnare și a rațiunilor care o susțin, precum și cunoașterea mijloacelor de apărare disponibile și a condițiilor în care acestea pot fi accesate, fără ca accesul la ele să fie condiționat exclusiv de situația financiară a celui în cauză.
În termen de zece zile de la pronunțarea deciziei, cetățenii străini au posibilitatea de a formula o contestație, fie cu sprijinul unui avocat, fie cu cel al unui jurist. Potrivit lui Bădescu, costurile pentru astfel de servicii juridice pot fi considerabile, ajungând chiar la 5.000 de lei net.
Onorariile pentru astfel de spețe pot ajunge la 5.000 de lei net
Într-o situație de vulnerabilitate extremă, costurile și timpul necesare pentru găsirea unui avocat reprezintă o barieră aproape de netrecut pentru un migrant.
Potrivit lui Ovidiu Voicu, director executiv al Centrului pentru Inovare Publică, abordarea rigidă a statului față de migranții în situație de ședere ilegală poate fi explicată prin filosofia polițienească a României. Acesta subliniază că această mentalitate este reflectată și în ordonanța de urgență recentă, afirmând:
„Noi suntem un stat polițienesc. Și asta e filosofia statului român în chestiuni legate de migrație dintotdeauna. O vedem reflectată și în acest document (n.r.- ordonanța de urgență).”
În numeroase țări europene, responsabilitățile sunt distribuite în mod diferit, astfel încât organul de control al imigrației se concentrează în special asupra procesului de intrare pe teritoriul național. Ulterior, persoana respectivă este transferată sistemelor de protecție socială și celor de muncă, care sunt responsabile cu asigurarea respectării drepturilor și obligațiilor sale.
Potrivit lui Voicu, nu există niciun obstacol juridic care să împiedice integrarea în programul de regularizare a persoanelor care au deja o decizie de returnare. Voicu subliniază că această decizie depinde exclusiv de voința politică. „Ține de voință politică”, afirmă el.
Autoritățile au afirmat:
„Dacă statul consideră că este oportun să îi integreze pe acești oameni, o face. Dacă consideră că nu este oportun, ci preferabil să îi țină în zona asta gri, atunci nu o face.”
Fenomenul cunoscut sub denumirea de „pantouflage” reprezintă practic o realitate. Acesta este un termen care se referă la o situație specifică.
„Poliția e singura autoritate de imigrare”
este o afirmație relevantă. Această idee este esențială pentru înţelegerea anumitor aspecte legate de imigrare și de rolul poliției în acest proces.
În urma demersului Asociației Centrul pentru Inovare Publică, au fost propuse patru modificări la proiectul de ordonanță, însă Voicu a menționat că nu a primit niciun răspuns de la autorități. Printre acestea se numără și o propunere de reglementare mai stringentă a fenomenului de pantouflage, care presupune trecerea
„dintr-o funcție publică într-o companie din domeniul gestionat anterior în calitate de funcționar”
, conform spuselor lui Voicu.
„pantouflage”
presupune trecerea dintr-o funcție publică într-o companie din domeniul gestionat în calitate de funcționar anterior, fenomen pentru care s-a propus o reglementare mai stringentă.
În mod concret, propunerea înaintată de asociație vizează impunerea unei perioade de cinci ani în care anumite funcții de conducere în cadrul companiilor respective să fie interzise, cu scopul de a preveni eventualele conflicte de interese și riscurile de corupție.
Un amendament a fost propus ca urmare a unei situații deja cunoscute, în care multe firme de recrutare a forței de muncă sunt conduse de persoane care au lucrat anterior la IGI/MAI sau la Poliția de Frontieră. Deși legea actuală nu interzicea acest tip de tranziție, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (în care România aspiră să adere) a avertizat cu privire la posibile riscuri de integritate publică, corupție și conflict de interese în astfel de situații.
Ancheta efectuată de DIICOT în anul 2024 a scos la iveală faptul că rețelele de trafic de migranți, care au operat prin intermediul a șapte firme și au fost orchestrate de către foști membri ai Ministerului Afacerilor Interne (MAI), demonstrează că legăturile neoficiale existente în sistem pot conduce la apariția unor situații de crimă organizată.
Nu sunt informații suplimentare disponibile
a fost șters și înlocuit cu următorul paragraf:
Rezultatele anchetei DIICOT din 2024 au arătat că o rețea de trafic de migranți, alcătuită din șapte firme, și coordonată de foști oficiali MAI, a funcționat cu ajutorul unor legături informale, favorizând crima organizată.
În legătură cu chestiunea pantouflage și a sfaturilor oferite de Centrul pentru Inovare Publică, răspunsul Ministerului Muncii s-a limitat la o prezentare generală a proiectului de Ordonanță de Urgență a Guvernului și a comitetului responsabil cu elaborarea acestuia, evitând în esență să abordeze conflictele de interese.
În răspunsul său, Cancelaria nu a oferit un punct de vedere clar cu privire la recomandarea privind reglementarea mai strictă a pantouflage‑ului, atunci când a fost întrebată în mod direct de către HotNews. În schimb, a declarat că numărul mare de amendamente a fost unul dintre motivele pentru care nu au fost evaluate separat, ci mai degrabă clasificate în funcție de subiecte comune.
În România, reglementările sunt mai stricte în comparație cu alte țări europene. România are o lege mai severă. Acest aspect ridică îngrijorări în rândul populației.
Programele de regularizare a statutului migranților au fost implementate în numeroase țări europene, printre care Franța, Spania și Italia, potrivit cercetătorului Anatolie Coșciug. Conform datelor disponibile, un raport elaborat de Consiliul Europei a contabilizat peste 20 de programe de acest fel, desfășurate în perioada 1981-2007, care au avut ca scop integrarea a aproape patru milioane de persoane.
În ciuda faptului că normele europene prevăd posibilitatea de a anula sau suspenda o decizie de expulzare în cazul în care un stat membru decide să acorde o autorizație de ședere unui migrant în situație ilegală (ceea ce include și cadrul unui program de regularizare), autoritățile din România optează, în situația noii ordonanțe, pentru a nu face uz de această opțiune.
În România, excedarea perioadei de ședere permise este sancționată mai aspru decât în numeroase alte țări, unde aceasta este considerată o neregulă administrativă minoră, similară unei amenzi de parcare.
„Noi suntem mai catolici decât Papa când vine vorba de implementarea și aplicarea cerințelor de migrație”
arată că această abordare nu este una obișnuită la nivel internațional, ci mai degrabă o particularitate a politicilor locale.
În opinia lui Coșciug, alături de alte țări est-europene, România impune un regim de mobilitate foarte restrictiv, caracterizat printr-o rată relativ mare de returnări și o aplicare strictă a legilor europene în materie de imigrație.
Se consideră că o moștenire instituțională din era comunistă, marcată de restricții drastice privind libertatea de mișcare, a lăsat o amprentă semnificativă, controlul asupra fluxului de persoane fiind atunci o chestiune de maximă importanță pentru stat.
În România, fenomenul migrației este privit în general ca o simplă trecere a persoanelor. Țara noastră este considerată mai mult un punct de tranzit pentru fluxurile migratorii.
Perioada care a urmat anului 1990, caracterizată printr-o imigrație aproape inexistentă, a contribuit la percepția că fluxul migrator actual este unul de tranzitare a României, diminuând astfel interesul politic pentru crearea unui sistem de integrare eficient.
În numeroase țări europene, mecanismele de protecție a lucrătorilor străini care nu au o ședere legală sunt mai eficiente, accentul fiind pus pe sancționarea angajatorilor care abuzează de angajați, și nu pe pedepsirea persoanelor vulnerabile.
În cazul Spaniei, instanțele acordă lucrătorilor dreptul la salariu, indiferent de statutul lor de ședere pe teritoriul țării. Angajatorii sunt susceptibili de a fi obligați la plata integrală a remunerațiilor restante, inclusiv atunci când munca prestată nu a fost declarată.
În anumite situații, mecanismul „arraigo laboral” poate fi aplicat, permițând unui individ care a acumulat o experiență de muncă relevantă pe teritoriul național și poate furniza dovezi ale unor practici de exploatare sau ale muncii nedeclarate să obțină o autorizație de rezidență. În paralel, angajatorul poate fi supus unor penalități financiare și altor repercusiuni.
Instrumente de acest fel schimbă accentul de la expulzarea imigrantului care se află într-o situație de ședere ilegală, la persoanele responsabile care exploatează vulnerabilitatea acestuia.
În diverse situații, migranții care se află într-o situație ilegală pot obține un statut de toleranță. Coșciug oferă drept exemplu statutul de tolerat care poate fi acordat în mai multe circumstanțe.
„În multe țări, tolerarea este o instituție în sine; Germania și Franța sunt exemple foarte bune”
, afirmă el.
În anumite țări, se poate acorda statutul de toleranță, spre exemplu, părinților unui copil înscris în sistemul educațional, victimelor unor accidente suferite la locul de muncă sau persoanelor care au realizat fapte excepționale, cum ar fi salvarea unei vieți omenești.
„La noi, asemenea posibilități lipsesc”
, remarcă Coșciug.
În România, statutul de tolerat poate fi solicitat de un migrant în anumite circumstanțe, și anume: dacă a fost victimă a traficului de persoane, situație în care poate obține acest statut chiar și pe perioada anchetei; dacă este căsătorit cu o persoană care are drept de ședere legală în țară; sau dacă întoarcerea în țara de origine i-ar pune viața în pericol. Pentru a parcurge aceste proceduri, migrantul are nevoie, în general, de sprijinul unui avocat, după cum afirmă juriștii cu experiență în domeniu care au fost consultați de HotNews.
Italia a implementat în 2020 un program numit „emersione”, care a acordat facilități angajatorilor din sectoarele agricol și casnic pentru a raporta situațiile de muncă nedeclarate cu persoane aflate în situație ilegală, permițându-le astfel acestor lucrători să obțină o șansă unică de a primi un permis de ședere.
Potrivit lui Coșciug, sistemul migrației în România se caracterizează printr-o abordare extrem de rudimentară, modalități și procese extrem de simple, care nu reflectă diversitatea existentă în ceea ce privește posibilitățile de intrare sau reintrare în ședere legală.
„avem cele mai de bază, simpliste modalități și procese, când, de fapt, există o diversitate foarte mare de modalități de a intra (sau reintra) în ședere legală”
În prezent, România utilizează doar o fracțiune din aceste soluții, prioritizând verificările și repatrirea în detrimentul mecanismelor care ar facilita integrarea lucrătorilor în afara sferei de incertitudine generată de sistemul actual.
COMENTARII / 0