Avionul Antonov An-24 cu care Larisa Savițkaia călătorea pe data de 24 august 1981 s-a ciocnit de un bombardier strategic Tupolev Tu-16K la 5.220 de metri altitudine și s-a dezintegrat în aer. Femeia de 20 de ani, care se întorcea din luna de miere, a fost singura supraviețuitoare, însă în loc să devină faimoasă, ea a rămas doar un martor nedorit al unui dezastru aerian pe care autoritățile sovietice au făcut tot posibilul să îl ascundă. Savițkaia a aflat adevărul despre accidentul aviatic abia după ce Uniunea Sovietică s-a prăbușit, potrivit El Pais, în timp ce povestea ei a fost dezvăluită public 20 de ani mai târziu.
Savițkaia a căzut într-un orificiu timp de opt minute în cadrul unei secțiuni de avion desprinse după impactul cu bombardierul sovietic deasupra regiunii Amur. Ulterior, femeia rănită sever a reușit să supraviețuiască trei zile în pădure până când a fost localizată de echipele de salvare.
Autoritățile sovietice au dorit să oprească divulgarea povestirii sale extraordinare, iar detaliile incidentului au rămas ascunse. În același timp, au apărut numeroase filme și documentare referitoare la accidentul aviatic din 1981.
„Ei nu mi-au spus nimic. Au vorbit doar cu mama mea și i-au spus: ‘Uită ce s-a întâmplat’”, a spus Savițkaia pentru El Pais. „Mama mea a semnat niște documente. Timp de 10 ani, nu am știut ce s-a întâmplat. Nici numărul de pasageri care au murit, nici orice altă parte a poveștii.”
Savițkaia a declarat că, odată cu trecerea timpului, a reușit să depășească suferința generată de acest eveniment.
„Acum sunt bine, sunt o persoană fericită.”
Autoritățile sovietice au pus eforturi pentru a disimula erorile devastatoare comise de membrii armatei aeriene.
În anul 1985, a apărut prima publicație referitoare la catastrofa aeriană, iar responsabilitatea a fost atribuită piloților celor două zboruri. Erorile grave ale forțelor aeriene sovietice au ieșit la lumină doar în 1990s, când cercetarea a fost deșifrată.
Tu-16K a avut un plan de rute care s-a intersectat cu traseul avionului de pasageri An-24. Piloții militari nu au primit nicio notificare privind această suprapunere, iar controlorii de trafic aerian de la baza de unde a decolat bombardierul nu utilizau radar pentru a urmări aeronava.
În condiții de vizibilitate clară, bombardierul a lovit avionul de pasageri în timp ce se afla în ascensiune. În total, 37 de persoane au pierdut viața: 31 dintre cei 32 de pasageri de pe bordul An-24 și cei 6 membri ai echipajului Tu-16K.
Tendința de a păstra secretul în legătură cu incidentele care expun greșelile făcute de armata rusă a rămas prezentă până în zilele noastre. În 2019, spre exemplu, în timp ce experții și autoritățile orașului Arhanghelsk au scos în evidență nivelul ridicat al radiației, guvernul de la Moscova a dezvăluit abia patru zile mai târziu că a avut loc o explozie într-un laborator unde erau testate noi arme cu propulsie nucleară.
Conform declarației lui Savițkaia, s-au înregistrat numeroase incidente similare cu cel din 1981, rezultând din lipsa de coordonare dintre controlorii de trafic aerian civil și cei militari.
Singura supraviețuitoare a dezastrului a primit, de la Aeroflot, o sumă de doar 75 de ruble (aproximativ 20 de dolari) ca indemn. În plus, ea a fost acordată încă 150 de ruble în legătură cu decesul soțului ei, Vladimir.
„În acel moment, am știut că soțul meu a murit”
În momentul în care Savițkaia și partenerul ei se urcau în avion, în Komsomolsk pe Amur, în partea de est a Uniunii Sovietice, zborul era cu jumătate de locuri libere. Pentru a se simți mai confortabil, au decis să ocupe scaunele situate în spatele aeronavei.
Un personal de bord a sugerat că să se mute în locuri mai apropiate de intrare, însă cei doi au refuzat și au schimbat pozițiile cu alți pasageri care au acceptat să ocupe locurile din față.
În momentul incidentului, Savițkaia a observat cum scaunul, destinat să o susțină, s-a desprins de carcasa aeronavei.
„M-am trezit pe culoar”
Coliziunea cu bombardierul a deteriorat aripile avionului comercial și a lăsat o secțiune a fuzelajului în stare de rușine. Secțiunea în care se afla Savițkaia a început să se încline, însă nu s-a răsturnat.
Femeia a reușit să se întoarcă pe locul ei și și-a pus din nou centura de siguranță. Vladimir se afla pe scaunul de lângă ea. „În acel moment, am știut că soțul meu a murit. Avea sânge pe cap, pe costumul său…”
Avionul a continuat să se dezintegreze în timp ce se prăbușea spre sol. Depresurizarea cabinei a dus la o scădere a temperaturii din interior până la -30 de grade Celsius.
Savițkaia a păstrat starea de conștiență pe tot parcursul prăbușirii aeronavei. Ea a observat ultimele momente ale vieții a mai multor pasageri.
„Oamenii urlau”
În timpul dezastrului, Savițkaia a evocat un film care relata un alt incident aviatic în care a existat doar o singură supraviețuitoare.
Savițkaia a reținut cât mai bine scaunul, în timp ce acesta se desprindea încet de la podea. În acel moment, ea a evocat imagini dintr-un film urmărit cu soțul său la mulți ani în urmă, în care personajul principal reușea să se salveze prin același gest pe care l-a realizat și ea.
Filmul la care se face referire de către Savițkaia, intitulat Miracolele încă se întâmplă (1975), se bazează pe relatarea Juliane Koepcke, singura supraviețuitoare a incidentului LANSA 508, care a prăbușit în timpul unei furtuni în 1971.
La 17 ani, Koepcke a căzut cu un avion în jungla amazoniană din Peru și a reușit să supraviețuiască singură timp de 11 zile în acea zonă.
După ce a aterizat violent pe sol, Savițkaia s-a trezit în interiorul pădurii. În urma impactului, s-au constatat fracturi la brațe, la coaste și la mai multe puncte ale coloanei vertebrale. De asemenea, dinții ei erau sparți.
Zăpada, care se răspândea în tot jurul ei, transforma pădurea într-un peisaj de vis – sub care se aflau și trupul soțului ei, deja decedat.
„Nu știam unde să mă îndreptam. Eram înconjurată de arbori. Era foarte rece și ploua intens. Am dorit să adorm, însă nu reușeam din cauza durerii”, și-a amintit Savițkaia, care a ales să aștepte echipele de salvatori.
Savițkaia s-a acoperit cu câteva pături găsite între resturile avionului și a folosit plastic pentru a se proteja de țânțari. Pentru a-și potolească setea, ea a băut dintr-o băltoacă.
At momentul în care un elicopter zburase deasupra ei, Savițkaia a încercat să capteze atenția, însă niciun ajutor nu a sosit – personalul a considerat-o ca fiind un grup de geologi activi în zonă.
„Sunt lucruri pe care nu le uiți niciodată”
La treia zi, Savițkaia a renunțat la speranța de a fi găsită și a părăsit locul căderii. Nu a reușit să se îndepărteze semnificativ înainte de intervenția salvatorilor. În memoria ei, următoarea etapă a fost trezirea în spital.
În urma incidentului, Savițkaia a fost obligată să nu dezvăluie niciun detaliu și nu a primit niciun sprijin psihologic.
„Conceptul acela nu exista”, a explicat ea.
„Cine te poate ajuta în acest gen de situație? Mama și
„Sunt lucruri pe care nu le uiți niciodată”, a spus Savițkaia. „Indiferent de cât de mult am încercat, accidentul aviatic va rămâne mereu cu mine.”
Savițkaia nu a colaborat vreodată ca psiholog cu alte persoane afectate de accidente, însă experiența sa în stresul posttraumatic i-a permis să ofere sprijin veteranilor din Războiul afgano-sovietic (1979-89).
„Ei au o stare mentală similară”, a spus Savițkaia. „Înțelegând faptul că nu eram singura, că mai mulți oameni au supraviețuit unor lucruri asemănătoare, m-a ajutat.”
Savițkaia a reușit să își reia viața după accident. Când se uită în jurul ei acum, ea vede „un soț iubitor, un loc de muncă, un fiu și o nepoată”. În plus, accidentul nu i-a declanșat frica de zbor: „Trăsnetul nu lovește de două ori în același loc – acea frază mi se aplică mie.”
COMENTARII / 0