Statele Unite și Iran au ajuns la o fază în care mecanismele care până acum amortizau impactul asupra piețelor energetice încep să se slăbească. Atacurile asupra rutelor alternative de export, inclusiv conductă Est‑Vest din Arabia Saudită și infrastructura din jurul Mării Roșii, amplifică riscul unor noi întreruperi în aprovizionare și pot determina o creștere semnificativă a prețurilor la petrol. În această situație, o analiză publicată de Foreign Affairs susține că Washingtonul trebuie să revină la dialog și să caute un acord ce să pună capăt ostilităților și să asigure protecția principalelor căi energetice ale regiunii.
Timp de șase luni, războiul cu Iranul a fost perturbator, dar gestionabil. Strâmtoarea Ormuz a fost în mare parte închisă traficului maritim, blocând o rută de tranzit pentru aproximativ 20% din comerțul mondial cu gaz natural lichefiat și o proporție și mai mare din comerțul cu petrol. Prețurile au crescut, iar multe părți ale lumii s-au confruntat cu penurii de petrol și gaze, dar țările au găsit modalități de a contribui la stabilizarea pieței energetice globale. Atât Statele Unite, cât și Iranul s-au abținut de la atacuri excesiv de distructive asupra infrastructurii energetice vitale din regiunea Golfului. Părea că Washingtonul și Teheranul ar putea prelungi actualul impas, schimbând ocazional lovituri aeriene și atacuri asupra unor petroliere și instalații energetice izolate, fără a conduce lumea către o calamitate economică.
Conflictul a ajuns să afecteze sectoare esențiale ale rețelei energetice regionale, inclusiv traseele care asigurau compensarea blocajului din Strâmtoarea Ormuz. În septembrie, la mijlocul lunii, Strâmtoarea Bab el Mandeb, un punct de strangulare maritimă de-a lungul rutei Mării Roșii și principala alternativă la transportul de petrol și gaze prin Strâmtoarea Ormuz, a fost sub controlul houthiților, o organizație cu sediul în Yemen, aliniată cu Iranul. În același timp, o dronă lansată de o militană afiliată Iranului, activă din Irak, a lovit conducta Est‑Vest din Arabia Saudită, canalul prin care regatul redirecționase o porțiune semnificativă din exporturile sale de petrol. Atacul a cauzat o oprire temporară a conductei.
Citește șiZelenski afirmă că Ucraina este pregătită pentru un armistițiu maritim și denunță „nebunia” lui Putin
Consecința a fost un salt al prețului petrolului de la 70 dolari pe baril, înregistrat în luna august, la 110 dolari pe baril în luna septembrie. În absența unor noi atacuri asupra infrastructurii energetice din regiune, o serie de întreruperi suplimentare ar putea împinge prețurile la 150 sau chiar 200 dolari pe baril. O intensificare a conflictului dintre Arabia Saudită și houthiți, care a devenit un pericol real odată cu atacurile asupra orașelor Riyadh și Yanbu săptămâna trecută, ar amplifica presiunea ascendentă asupra prețurilor. Dacă se materializează, o criză energetică care ar trage lumea în recesiune nu este departe.
Washingtonul trebuie să găsească acum o cale de ieșire din această situație insuportabilă. O jumătate de an de atacuri militare și măsuri de coerciție economică alternante nu au forțat Teheranul și partenerii săi să facă concesii și nu există niciun motiv să ne așteptăm ca aceste strategii – cu atât mai puțin amenințarea de a „anihila” Iranul, așa cum a făcut președintele SUA, Donald Trump, în discursul său de marți de la ONU – să-i determine să-și schimbe comportamentul astăzi. Nici Statele Unite și aliații săi nu ar putea proteja la nesfârșit infrastructura energetică și transporturile sub amenințarea atacurilor din partea Iranului și a altor actori ostili.
O alternativă mai puțin distructivă constă în recăpătarea dialogului diplomatic. Statele Unite trebuie să aspire la un compromis
Reducerea impactului de șoc
La începutul războiului, mulți economiști și analiști se temeau că închiderea efectivă a Strâmtorii Ormuz ar provoca o criză energetică acută și o recesiune economică, sau chiar mai rău. Îngrijorările lor erau întemeiate. Înainte de începerea conflictului, aproape 20 de milioane de barili de țiței și produse rafinate treceau zilnic prin strâmtoare, alături de aproape o cincime din gazul natural lichefiat comercializat la nivel mondial. Până în august, exporturile de energie se situau la aproximativ jumătate din nivelul dinainte de război. În unele zile, mai puțin de zece nave traversau strâmtoarea – mult mai puține decât în timp de pace, când între 130 și 150 de nave comerciale efectuau traversarea în fiecare zi.
Cu toate acestea, sistemul energetic global s-a dovedit remarcabil de capabil să se adapteze la ceea ce Agenția Internațională pentru Energie (AIE) a numit „cel mai grav șoc al aprovizionării cu petrol din istorie”. Prețurile petrolului au crescut de la puțin peste 70 de dolari pe baril înainte de război la peste 125 de dolari în aprilie, dar apoi au scăzut din nou la niveluri cuprinse între 80 și 90 de dolari, unde au rămas până în această lună.
Un element care a contribuit la menținerea stabilității moderate a prețurilor a fost creșterea producției de petrol din afara zonei Golfului. Statele Unite, Argentina, Brazilia, Canada și Guyana au generat în total aproximativ 1,4 milioane de barili pe zi. Această producție a suplimentat doar o porțiune redusă a deficitului din Golful Persic, însă fiecare baril a avut impact pe o piață tot mai limitată.
Utilizarea stocurilor a contribuit și ea. În luna martie, cele 32 de țări membre ale AIE au permis eliberarea a 400 de milioane de barili din rezervele de urgență, cea mai mare reducere coordonată din istoria agenției și peste dublu față de recordul anterior de aproape 183 de milioane de barili eliberate în 2022, în contextul războiului din Ucraina. În plus, comercianții și rafinăriile au folosit stocurile comerciale pentru a suplimenta o parte din lipsa petrolului din Golful Mexic și pentru a asigura continuarea producției de combustibil de către rafinării.
Cererea a scăzut, de asemenea, în special în Asia. O parte din această scădere a fost determinată de reacția consumatorilor la prețurile ridicate. China, cel mai mare importator de țiței din lume, a efectuat, de asemenea, o ajustare amplă și coordonată, care a dus la scăderea importurilor sale pe cale maritimă de la peste 11 milioane de barili pe zi înainte de război la puțin peste șapte milioane în luna august. Beijingul a apelat la rezervele sale de petrol de 1,4 miliarde de barili, rafinăriile chineze au redus cantitatea de țiței prelucrată, iar guvernul a impus restricții asupra exporturilor de combustibil pentru a păstra mai multă benzină și motorină pe piața internă. China a jucat din ce în ce mai mult rolul pe care analistul energetic Javier Blas l-a numit „importator de echilibru”: retrăgându-se de pe piață atunci când prețurile au crescut, a eliberat barili pentru alți cumpărători și a contribuit la prevenirea unor creșteri de prețuri și mai accentuate.
După impactul inițial al conflictului, producătorii din Golful Persic au găsit modalități de a evita Strâmtoarea Ormuz și de a-și exporta o parte din petrol. Emiratele Arabe Unite au exploatat o conductă ce leagă câmpurile petroliere interne de Fujairah, un oraș situat de cealaltă parte a strâmtorii. Arabia Saudită s-a sprijinit pe conducta sa Est‑Vest, care transportă țiței din câmpurile din estul țării către portul Yanbu de pe Marea Roșie. În majoritatea perioadelor războiului, această conductă a transportat între 4-5 milioane de barili pe zi, devenind astfel cea mai importantă rută alternativă de export.
În cele din urmă, reținerea manifestată de părțile beligerante a menținut nivelul perturbărilor pe piețele energetice mult mai scăzut decât ar fi putut fi. Au mai avut loc totuși câteva incidente semnificative. În luna martie, Israelul a atacat zăcământul de gaze South Pars din Iran, după care Iranul a lansat atacuri asupra rafinăriei Ras Laffan din Qatar, punând în imposibilitate de funcționare aproximativ 17% din capacitatea de export a gazului natural lichefiat a Qatarului. Ar putea dura ani de zile până când instalația va redeveni pe deplin funcțională. Însă aceste atacuri s-au dovedit a fi excepții. Deși peste 80 de instalații energetice din întreaga regiune au fost lovite – inclusiv portul Ras Tanura din Arabia Saudită, rafinăria Sitra din Bahrain, mai multe rafinării din Kuweit, precum și complexul de gaze Habshan și instalațiile de export din Fujairah din Emiratele Arabe Unite – cea mai mare parte a infrastructurii regiunii a rămas intactă și operațională.
Acest lucru nu a fost o întâmplare. Iranul, Israelul și Statele Unite au evitat în mare măsură atacurile susținute asupra celor mai mari câmpuri petroliere, instalații de prelucrare, conducte și terminale de export din regiune, deoarece toate părțile aveau motive să se abțină. Având în vedere dificultatea de a se apăra împotriva dronelor, rachetelor și bombelor, atacurile la scară largă asupra infrastructurii critice ar fi avut probabil succes și ar fi atras represalii similare, lăsând pe toată lumea într-o situație mai proastă. Washingtonul, sub presiunea guvernelor arabe îngrijorate care se temeau de o astfel de escaladare, s-a abținut de la a lansa genul de atacuri masive asupra instalațiilor petroliere și de gaze ale Iranului cu care Trump a amenințat în repetate rânduri și a făcut presiuni asupra Israelului să dea dovadă de aceeași reținere.
Teheranul a decis să nu lanseze atacuri asupra infrastructurii energetice vulnerabile a vecinilor săi, conștient fiind că propriile sale rețele petroliere și de gaze, ultima sursă de energie care susținea economia iraniană, ar fi suferit același destin. Această poziție a reprezentat un echivalent energetic al doctrinei distrugerii reciproce asigurate, care, în timpul Războiului Rece, a adus stabilitate în impasul nuclear dintre SUA și Uniunea Sovietică.
sistemele de control se prăbușesc.
Astăzi, mecanismele ce au menținut sub control perturbarea
Producția de petrol și gaze din afara Golfului va continua să crească, dar într-un ritm lent. Creșteri suplimentare ale ofertei ar necesita foraje suplimentare și investiții în noi conducte și alte infrastructuri, a căror dezvoltare ar dura ani de zile. Între timp, cea mai mare parte a capacității de producție de rezervă imediat disponibile la nivel mondial se află în Golful Persic, însă, în viitorul previzibil, exportatorii din această regiune nu vor avea acces la rutele de export. Este puțin probabil ca un alt producător important de petrol, Rusia, să contribuie cu mult. Țara a suspendat exporturile majorității produselor rafinate, iar propria sa infrastructură energetică a fost ținta unor atacuri în cadrul războiului cu Ucraina.
Este posibilă și o reducere suplimentară a cererii, dar numai cu un cost economic din ce în ce mai mare. China și alte țări importatoare au luat deja măsuri de economisire a combustibilului, au redus activitatea rafinăriilor, au recurs la surse alternative de energie, au eliberat rezerve și au absorbit creșterea prețurilor. O reducere și mai semnificativă a consumului de petrol și gaze ar duce probabil la închiderea fabricilor, la perturbări în transporturi și la o scădere a activității economice generale.
Cel mai alarmant aspect este faptul că rutele alternative pe care țările din Golful Persic le utilizau pentru exportul petrolului au devenit acum țintă a atacurilor. În săptămâna trecută, drone lansate din Irak de către o miliție pro-iraniană au lovit conductă Est‑Vest din Arabiei Saudite, iar Riad a fost obligat să o închidă, eliminând de pe piață miliuni de barili de petrol zilnic – aproximativ patru la sută din oferta mondială. Restabilirea completă a fluxului ar putea necesita câteva zile sau chiar săptămâni întregi. Deși deteriorările pot fi remediate rapid, conductă rămâne vulnerabilă la noi atacuri.
Mai mult, gruparea Houthi și-a consolidat poziția în jurul Mării Roșii. Până la jumătatea lunii septembrie, aceștia controlau cea mai mare parte a litoralului vestic al Yemenului, inclusiv orașul portuar Mokha, situat strategic, precum și insulele din și din jurul strâmtorii Bab el Mandeb. Grupul declarase în iulie un blocaj al transportului maritim saudit; acum îl poate impune amenințând navele cu drone, rachete și arme cu rază scurtă de acțiune. Nici Strâmtoarea Bab el Mandeb, nici Strâmtoarea Ormuz nu mai sunt sigure pentru petroliere, în special pentru cele care transportă petrol saudit.
Fără mijloacele necesare pentru a compensa o altă pierdere semnificativă a aprovizionării, cea mai recentă escaladare a războiului – și orice escaladare viitoare – riscă să provoace o criză energetică cu consecințe de anvergură. Penuria de motorină, care alimentează transportul rutier, agricultura, construcțiile, industria și o mare parte din transportul maritim global, se va răspândi rapid în întreaga economie. Reducerea aprovizionării cu gaz natural lichefiat va exercita presiune asupra piețelor de energie electrică și încălzire, mai ales pe măsură ce Europa se apropie de iarnă cu stocuri insuficiente de gaz. Penuria de îngrășăminte va crește costurile agricole și va pune în pericol recoltele viitoare. Trei sferturi din populația mondială trăiește în țări care depind de importurile de energie. Cu cât aceste țări rămân mai mult timp fără aprovizionarea esențială cu energie, cu atât economiile lor se apropie mai mult de o criză.
Povara nu va fi distribuită în mod egal. Țările mai bogate pot depăși ofertele celor mai sărace pentru aprovizionările limitate. Deja, multe țări dependente de importuri se confruntă cu penurii, presiune fiscală și, în unele cazuri, cu o alegere dificilă între reducerea subvențiilor pentru combustibili și riscul unor tulburări sociale sau menținerea acestora și slăbirea și mai mare a finanțelor publice. Băncile centrale de pretutindeni se confruntă cu o inflație ridicată ca urmare a costurilor mai mari ale energiei, dar o nouă majorare a ratelor dobânzilor ar împiedica creșterea economică, în special în economiile care se luptă deja să facă față penuriei de combustibil – penurie care alimentează în prezent protestele publice din Guatemala, Indonezia, Filipine, Portugalia și multe alte țări. Mai ales dacă atacurile asupra infrastructurii energetice se vor intensifica, temerea inițială că acest război regional ar putea genera instabilitate globală ar putea deveni în cele din urmă realitate.
Se reîncepe dialogul la masa de negociere.
Pentru a evita o criză economică pe scară largă, Statele Unite trebuie să-și regândească strategia. De aproape șapte luni, Washingtonul lansează atacuri asupra țintelor militare și a infrastructurii industriale și exercită presiuni economice asupra Teheranului prin sancțiuni și un blocaj naval. Cu toate acestea, regimul iranian nu dă semne că s-ar prăbuși sau că ar capitula. Guvernul său, dominat de veterani înverșunați ai Gărzii Revoluționare Islamice și în mare parte indiferent față de suferința populației iraniene, pare hotărât să continue lupta. Și există motive întemeiate să credem că poate face acest lucru, bazându-se pe asistența Rusiei și a Chinei, pe un flux redus de vânzări de petrol și gaze, precum și pe veniturile puse deoparte la începutul războiului, când administrația Trump a luat decizia greșită de a ridica unele sancțiuni. Pentru Statele Unite și partenerii săi, între timp, costurile economice și militare ale războiului devin inacceptabile. Prin urmare, este momentul să se exploreze din nou calea diplomației.
Washingtonul nu trebuie să se concentreze exclusiv pe reactivarea unui memorandum de înțelegere negociat cu Teheranul în iunie. Acest acord nu impunea restricții asupra grupurilor afiliate Iranului care astăzi perturbează infrastructura energetică și nu reducea nici capacitatea Iranului de a produce rachete și drone. În plus, acordul era în avantajul Iranului, acordând Teheranului avantaje economice semnificative, printre care accesul la un fond de reconstrucție de
Indiferent de punctul de plecare, eforturile diplomatice reînnoite ar trebui să vizeze un armistițiu care să se extindă la atacurile asupra infrastructurii energetice din partea tuturor părților și a afiliaților acestora: Statele Unite, partenerii săi arabi și Israelul, precum și Iranul, houthiții și alte grupuri armate pe care Teheranul le susține în Irak și în alte părți. Washingtonul ar trebui să condiționeze încetarea focului de un angajament al regimului iranian de a nu modifica starea capacităților sale nucleare, dar, în același timp, să semnaleze Teheranului că o reacție militară a SUA la orice astfel de modificare ar viza doar instalațiile nucleare. Iranul ar beneficia, de asemenea, de o reducere a sancțiunilor, a cărei amploare urmează să fie negociată, de restituirea unor active înghețate și de un ajutor pentru reconstrucție, atâta timp cât respectă termenii acordului.
O parte din presiunea asupra comerțului energetic global s-ar atenua imediat: Statele Unite ar pune capăt blocadei asupra navelor iraniene, iar Iranul ar înceta toate operațiunile de minare în Strâmtoarea Ormuz și atacurile asupra petrolierelor care utilizează rutele sale maritime. În mod ideal, negociatorii ar putea, de asemenea, să elaboreze un plan pentru o autoritate de reglementare multilaterală care să supravegheze și să perceapă taxe rezonabile pentru tranzitul prin Strâmtoarea Ormuz. O reluare a tranzitului liber ar fi de preferat, dar este probabil ca o anumită structură de taxare să fi devenit inevitabilă, având în vedere că acordul din iunie a acceptat dreptul Iranului de a percepe plăți. Cel mai bun rezultat în acest moment ar fi un sistem la care să participe toate țările din Golf – inclusiv Bahrain, Iran, Irak, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite –, în loc să se susțină regimul de guvernanță irano-oman susținut de aceste două țări.
Un acord doar între SUA și Iran nu ar elimina toate riscurile la adresa sistemului energetic regional. Teheranul probabil nu deține suficientă influență asupra grupării Houthi, relativ autonome, de exemplu, pentru a convinge acest grup să pună capăt acțiunilor militare împotriva Arabiei Saudite. Prin urmare, Riadul ar putea fi nevoit să încheie un acord separat de încetare a focului cu gruparea Houthi pentru a-și asigura pe deplin infrastructura energetică – o sarcină dificilă, având în vedere că disputa Arabiei Saudite cu această grupare este legată de războiul civil din Yemen, care durează de 12 ani. Orice acord ar trebui, aproape cu certitudine, să accepte participarea grupării Houthi la viața politică yemenită și să ofere grupării beneficii economice, inclusiv, eventual, o parte din veniturile din petrol ale Yemenului. Washingtonul ar trebui să facă presiuni asupra Riadului să negocieze înainte ca conflictul său cu gruparea Houthi să se agraveze și mai mult și să determine o creștere și mai mare a prețului energiei – sau să amenințe stabilitatea însăși a Arabiei Saudite.
Statele Unite ar putea obține avantaje semnificative dacă toate ostilitățile din Golful ar înceta. Costurile energiei ar scădea rapid, reducând penuria și presiunile inflaționiste. Riscul unei escaladări care ar deteriora infrastructura energetică a zonei și ar provoca o recesiune globală s-ar diminua. Washingtonul ar avea posibilitatea de a scoate din operațiuni majoritatea trupelor sale din regiune, de a reconstitui stocurile de muniție și de a relansa pregătirea militară. Iranul, la rândul său, ar avea de câștigat: nu ar mai fi expus la atacuri devastatoare asupra propriei rețele energetice și ar beneficia de creșterea veniturilor din vânzările de petrol și gaze, precum și din taxele de tranzit noi, fără a se menționa ridicarea sancțiunilor, deblocarea activelor și sprijinul pentru reconstrucție ce ar fi incluse într-un acord.
Dacă beneficiile unui armistițiu – și riscurile continuării luptelor – ar convinge atât Teheranul, cât și Washingtonul să se așeze la masa negocierilor este o altă întrebare. Ambele părți s-au arătat reticente să depună armele fără o victorie clară. Mai mult, factorii de decizie iranieni ar putea considera orice nou efort al SUA de a pune capăt războiului ca o dovadă a slăbiciunii americane și un motiv pentru a rămâne fermi pe poziții. Cu toate acestea, starea dezastruoasă a economiei iraniene, caracterizată de creștere negativă, inflație ridicată și prăbușirea monedei, ar putea face ca o ieșire diplomatică să devină atractivă pentru Teheran, în special în rândul elitelor care s-ar putea să fie deja îngrijorate de stabilitatea regimului lor.
Pentru a contribui la orientarea calculelor liderilor iranieni în direcția păcii, Statele Unite ar trebui să facă publice condițiile oricărui acord și să sublinieze beneficiile de care ar profita Iranul, cu scopul de a spori presiunea internă asupra regimului. De asemenea, ar trebui să solicite ajutorul Chinei pentru a exercita presiuni asupra Iranului în vederea ajungerii la un compromis – un rol pe care Beijingul ar putea fi dispus să îl joace pentru a reduce șansele unei escaladări care să ducă la o criză economică globală, ceea ce ar afecta și propria economie a Chinei.
Pentru a avea vreo șansă de a realiza vreunul dintre aceste obiective, administrația Trump trebuie să fie, de asemenea, dispusă să negocieze. Orice soluție diplomatică în acest moment ar expune-o la acuzații că Statele Unite au plătit un preț foarte mare pentru un rezultat care a lăsat țara și regiunea într-o situație mai proastă – iar Iranul într-una mai bună – decât înainte ca Washingtonul să inițieze războiul. O astfel de critică ar fi justă; nu există nicio modalitate de a justifica acest război. Dincolo de costurile economice și umane semnificative, conflictul a epuizat resursele armatei americane, a pus sub semnul întrebării capacitatea și disponibilitatea Washin
COMENTARII / 0