Prune din Coca‑Antimirești: porci, cerbi, urși devoră, fără vânzare

Rădăcinile deficitului bugetar, alea pivotante, nu fasciculate, se găsesc și într-un sat izolat din Buzău, numit Coca-Antimirești. Un loc din acelea unde, cum ne avertiza șeful ANAF, se pierde TVA-ul, ceva de speriat. Oamenii consumă ceea ce produc în gospodăriile lor și nu cumpără din magazine. E drept, spun ei, nici nu prea ar avea cu ce să cumpere. Unii muncesc cu ziua, alții au pensii.

Localnicii produc mai mult decât necesită. Dacă ar încerca să vândă în cantități diferite de cele industriale, să realizeze vânzări și să achite taxele, s-ar confrunta cu n-ar avea unde, n-ar avea cui și n-ar avea cum.

Conform articolului din Libertatea, suntem pe primul loc în Europa în producția de prune. Totuși, acest fruct este importat în cantități mari. Statul colectează taxele vamale și TVA-ul, iar pe termen scurt este mulțumit. Magiunul revină în sat pe trotinete, pentru a ilustra o metaforă a unui poet cu cenaclu. În schimb, producătorii mici și foarte mici se pierd din cauza încasărilor.

Citește șiFragmente de dronă, descoperite în Republica Moldova sâmbătă seară. Localnicii au alertat autoritățile

Gheorghe, 65 de ani, rezident al localității Coca-Antimirești, din comuna Vintilă Vodă, B

Spatele casei sale găzduiește o livadă amplasată pe un talie, cu o suprafață de 1,75 de hectare.

„Gigi, Gigel îmi zice satul. Livada e moștenire de la părinți, din tată-n fiu. Anul ăsta a fost foarte bun pentru prune. Sunt curate. Nu dau cu nimic. Le fac un singur tratament, primăvara, să nu-i atace un vierme. Atât. Toaletez, curăț pomii, le formez coroana”.

Gheorghe și partenerul său de viață, Ana, au trei copii: un fiu care lucrează în Germania, un alt fiu stabilit în Buzău și o fiică care trăiește în Slobozia. Ei se ocupă singuri de activitățile din livadă și de gospodăria zilnică. Tristețea lor constă în faptul că alți oameni nu se bucură de roadele muncii lor, iar aceste produse sunt, de asemenea, moștenite din strămoși.

Drumul de la Coca-Antimirești până la asfalt se întinde pe 3 kilometri și este foarte abrupt. Zona se caracterizează prin teren deluroasă, cu pante severe și văi în care se află glugii de coceni și pomi fructiferi, iar nimeni nu se grăbește să-i culeagă. Meri, pruni și nuci se găsesc în exces. Atmosfera transmite izolare, iar observând cum mașina se hurcă, poți înțelege de ce. Pe pietre, trei kilometri pot părea mai lungi decât 30 de kilometri pe autostradă.

Gheorghe și-a lăsat barbă de doliu, pentru că și-a înmormântat mama de curând. „Avea 94 de ani. Cei mai mulți oameni de pe-aici trec peste 80. E un trai cam diferit de cel de la oraș. Foarte diferit. Trăiesc numai din ce produc ei. Aicea n-a fost colectiv niciodată. N-am avut treabă cu colectivizări, cu I.A.S., cu C.A.P., nu”.

Coca-Antimirești, locul unde populația cultiva ovă, capre, vaci și albine. Dispunuseră de grădini de legume.

„Dar, dacă lumea a-mbătrânit, grădinile s-au pustiit”.

Gheorghe nu

Ionuț, pe care Gheorghe îl ajută să repare o motocoasă, are 30 de ani și nici el nu vrea să-și părăsească vatra.

„Aici m-am născut, aici am crescut”. În fiecare zi, tânărul se duce în satele vecine, să caute de muncă. „Nu mi se pare că e singurătate. M-am obișnuit”. Are un cal, pe nume Cezar. L-a împodobit cu harnașamente din piele și canafi roșii antideochi. „Îl țin mai mult pentru mine”, spune Ionuț. Dintre toți frații și surorile sale, în Coca-Antimirești a mai rămas doar Georgina. „Ceilalți s-au dus, fiecare, pe la casele lor”.

„În sat, foarte rar găsești de lucru pe la cineva”, îl compătimește Gheorghe. „Nu mai are lumea ce să facă”. Șurubărește la motocoasă, cu seriozitatea unui chirurg. Și el, și Ionuț sunt mânjiți până peste urechi cu ulei de motor.

„Dacă te gospodărești de vara, e bine și iarna aici. Crești animale, crești porc, păsări. Eu mai cobor cu mașinile, să merg la magazine la oraș. Cu benzina e foarte greu”. „Cel mai greu”, confirmă Ionuț. “Scumpă rău, scumpă rău”, continuă Gheorghe.

„Și-aici n-ai din ce să produci un ban. Dacă n-ai o mică pensie, mori de foame aici. Cea mai apropiată piață, unde am putea să vindem, e la 27 de kilometri, târgul din Lopătari. Duminica și-atât vinzi. În rest, n-ai ce vinde nimic aici. Adică ai ce să vinzi, că am acasă vaci, am vreo șase porci mari, dar… Așteptăm la Crăciun. Brânză, carne nu avem cui să dăm. Mănâncă porcii, câinii, pisicile. Creștem și de astea”.

Cerșetorul, motanul lui Ionuț, se apropie târâș prin iarbă, să tragă oportunist cu urechea.

„N-avem apă curentă, n-avem canalizare, n-avem nimica. Noi suntem ai nimănui. Lăsați de izbeliște”, spune Gheorghe. Anul trecut, a fost desființată școala cu clasele I-IV din Coca-Antimirești. Încă o clădire goală în sat. „Mai sunt vreo șase-șapte copii. Vine microbuzul și îi duce la școala din Vintilă Vodă. La școala asta am învățat. Și-n clasa a VIII-a, eram 113 elevi”.

Gheorghe susținea că, dacă în localitate ar fi fost prezente cel puțin utilitățile de bază, oamenii nu ar fi plecat spre zonele unde observaseră un minim de confort la ochi.

„Înainte, se trăia bine, era plin de populație. A îmbătrânit satul, tineretul a plecat, pentru că a fost o zonă foarte rea. N-avem asfalt, n-avem drumuri. Acum câțiva ani s-a pietruit. Eu am făcut 11 ani naveta de aici la Buzău, prin noroaie, cu cizme. Dacă ne puneau asfalt, apă, canalizare, cred că se retrăgeau mulți înapoi. Că e o zonă liniștită, nu te deranjează nimeni, nu e trafic dintr-o parte în alta”.

„Partea frumoasă a vieții aici? Aer curat și liniște. Și apă de izvor. În rest, e greu. Avem antene, ca să prindem programe TV, nu cablu. Am auzit de dronele astea. Să vină sănătoase, să vadă ce le facem noi! Ei, ce să le facem… N-avem putere”.

Gheorghe, într-o pauză de la operarea motocoasei, ne arată cu mândrie livada sa de prune.

Ana, soția lui, se alătură prezentării, însoțită de pisoiul Costel. Pe măsură ce numărul de semeni în jur scade, intensitatea impulsului adamic de a atribui nume tuturor mișcărilor crește. Preferabil, numele sunt alese în favoarea celor de persoane.

„E o zonă în care se produc foarte multe fructe. Erau livezi-livezi la noi. Și cereale se produc. Se făcea grâu, se făcea porumb, de toate. Poate că s-ar face și turism, dar nu are cine să ne-ndrume, trebuie să te îndrume cineva, nu poți să faci tu de unul singur. Noi nu știm ce trebuie să facem. E nevoie de cineva care să scrie pe niște hârtii…”.

Într-un paradis nu lipsesc șerpi. Casa Ana și a lui Gheorghe s-a incendiat în urmă cu câțiva ani, împreună cu întreaga gospodărie. Soții cred că incendiul a fost aruncat de cineva. Totuși, nu s-a identificat niciun responsabil.

„Aveam vreo 60 de familii de albine, aveam mașini. Stăteam bine. Nu plecam capul la nimeni. Am lucrat câțiva ani buni în industria cărnii. Era și salariul frumos, și acasă munceam. Mai aveam un pic de timp liber, făceam schimb de ture cu colegii, stăteam câte trei zile acasă, făceam treburi. Și lumea, invidioasă… Chiar pe 1 Mai s-a întâmplat, acum câțiva ani. Băiatul plecase cu primul transport de stupi, îi duceam la floare, în câmp. Și când să se întoarcă înapoi, deja, flacăra era sus la etaj. Asta a fost viața”.

Au rămas cu singurul ce le stătea la dispoziție. Au reînceput de la zero. Ana afirmă că în acel moment a suferit o boală de inimă. Cinci luni după incendiul din Sfânta Paraschiva, pe 14 octombrie, în aceeași an, cei doi soți s-au mutat în noua locuință, construită deasupra cenușei celei vechi.

Recolta bogată din acest an se dovedește mai mult o povară pentru Ana și Gheorghe. Evident, la poarta lor apar și samsari, care doresc să le achiziționeze prunele la un preț de aproape zero. Totuși, cei doi soți respinge, de fiecare dată, astfel de propuneri.

Ofer prune fără cost sătenilor și tuturor celor care trec prin sat. Le aloc animalelor din gospodărie. Însă nu le ofer intermediarilor ce încearcă să se apropie de munca lor pentru profit.

„N-avem unde da prunele. Am fost cu ele la piață, la Lopătari, dar nu se vând. Toată lumea are prune aici. Mă rog, nu toată lumea, majoritatea. La oraș, e departe. Trebuie acte multe, trebuie casă de marcat, trebuie să fac firmă sau PFA”

Gheorghe spune: „Dacă deții o firmă, vei plăti taxe către un stat care nu a reușit să-ți asigure o dâră de asfalt pe drum.”

„Ce să facem, trăim cum putem. Muncesc, dar haideți să vă spun și adevărul: nu prea-și mai are rostul munca. Vezi că n-ai cui să dai prunele și vine și râde de tine nu știu ce samsar, cam te dezgustă. Nu prea mai ai curajul ăla, să spui că vrei să vinzi”.

În fiecare zi, Ana și Gheorghe colectează găleți plini cu prune și le depozitează în troaca porcilor, care sunt păstrate atât pentru consumul copiilor, cât și pentru vânzare. O porțiune din producția livezii este transformată în țuică, însă țuica este extrem de răspândită în întreaga zonă, astfel încât șansele de a o valorifica sunt foarte reduse.

„Prunele le mănâncă mistreții, urșii. Am gard electric, noaptea-l cuplez. E pe trei rânduri. Vin cerbii, mănâncă de trosnesc. Acum un an, patru rânduri de pruni, de sus în jos, mi i-au mâncat cerbii, săreau peste gard, că îl făcusem prea jos. Ce să le faci? A început boncănitul, îi auzim noaptea cum boncăne”. Prădătorii de prune mai mult îl amuză pe fermier, se supără pe musafirii nocturni doar dacă au copacii de suferit.

Înainte, animalele se țineau mai la distanță de grădinile și livezile din Coca-Antimirești. „Era lume multă, dom’le, era lume multă. Nu ca acum. Mai sunt șapte familii întregi și încă vreo doisprezece familii de câte o persoană”.

În recensământul realizat în 2021, numărul de rezidenți din Coca-Antimirești a fost înregistrat la 127. Comuna Vintilă Vodă, alcătuită din nouă localități și având rădăcini în moșia domnească din secolul al XV-lea, găzduiește aproximativ 2.500 de locuitori.

Tendința demografică e în scădere, deși unii localnici, ca Gheorghe, ca Ana, ca Georgina, ca Ionuț nu se dau duși nici de voie, nici de nevoie. N-ar lua-o de la capăt în altă parte. Nu câtă vreme în Coca-Antimirești au parte de liniștea aceea atât de necesară pentru a repara obiecte ireparabile.