Războiul în cuvinte: retorica s-a schimbat în rău

La data de 6 iunie 1944, cel de-al Doilea Război Mondial ajunsese deja la al cincilea an de desfășurare, cu milioane de vieți pierdute și o mare parte din Europa distrusă. Soarta întregului conflict atârna acum de o singură zonă de apă. Pe Canalul Mânecii, un număr imens de trupe, 150.000 la număr, erau concentrate. Discursul președintelui american către națiunea sa avea un ton care, în ciuda vărsării de sânge, nu exprima sete de violență. Potrivit spuselor sale, americanii participau la luptă „nu din dorința de a cuceri, ci pentru a pune capăt cuceririi

În lucrarea sa istorică, Winston Churchill, aliatul său, va folosi un ton similar, începând cu o „morală”. Următoarele cuvinte îi sunt atribuite:

„ÎN RĂZBOI: HOTĂRÂRE. ÎN ÎNFRÂNGERE: SFIDARE. ÎN VICTORIE: MĂRINIMIE”

Citește șiLiderul unui partid palestinian s-a retras din cursa electorală din Israel. Demersul a fost inițiat de Ben Gvir

În luna aprilie a anului 2026, Statele Unite se află în mijlocul unui nou conflict. Un nou război a izbucnit, de această dată cu o zonă strategică cheie fiind Strâmtoarea Ormuz. Discursul președintelui american către națiune are un ton agresiv. Într-un moment de tensiune maximă, președintele a declarat:

„Deschideți dracului strâmtoarea, nenorociților, sau veți trăi în iad, uitați-vă bine!”

Între timp, Pete Hegseth, Secretarul Apărării, a făcut o declarație puternică, afirmând că partea iraniană este „terminată și conștientă de acest lucru”. El a mai adăugat că acest conflict nu se desfășoară în condiții de egalitate, deoarece „îi lovim când sunt la pământ, exact așa cum ar trebui”.

Schimbări semnificative au avut loc în modul în care Occidentul abordează conflictele armate. Avansul tehnologic a înlocuit avioanele tradiționale cu bombardiere stealth, însă această evoluție se reflectă și în retorica utilizată. Discursurile politice actuale despre război au o abordare distinctă, care contrastează cu stilul oratoric din trecut. În timp ce strategiile militare au fost modernizate, limbajul folosit pentru a descrie aceste conflicte a rămas în mare parte ancorat în tradiție. În trecut, atunci când Occidentul a inițiat operațiuni militare, a făcut-o folosind arme de ultimă generație, dar cu o retorică puternic influențată de experiențele istorice.

Arta elocvenței a fost odată considerată o calitate deosebită, însă acum pare să fi fost dată uitării.

În același timp, în care forțele armate se angajau în lupte crâncene pe litoral și în zonele de debarcare, folosind arme, explozivi și proiectile, o altă luptă se desfășura prin mijloace de comunicare, discursuri și emisiuni radio. Winston Churchill și alte personalități istorice erau invocate, iar termenul „luptă” era repetat într-un ritm anume. Abilitățile oratorice erau extrem de importante. Puterea discursului era recunoscută.

„Dintre toate talentele oferite oamenilor”, scria Churchill, puține sunt „atât de puternice” și „niciunul nu este atât de prețios”.

Puterea în cauză a fost, se pare, trecută cu vederea. Un material video recent lansat de Casa Albă, denumit „Justice the American Way”, reprezintă o compilație aproape mută, alcătuită din scene din filmele Gladiator, Top Gun și Transformers, intercalate cu imagini reale ale unor obiective iraniene care au fost lovite. În loc să se inspire din Sfânta Scriptură, Hegseth a recurs la o citare inexactă. La data de 15 aprilie, el a rostit o rugăciune care „reflecta” pasajul Ezechiel 25:17, însă aceasta era, în realitate, o preluare aproape textuală din filmul Pulp Fiction, o creație artistică considerată mai puțin sacră.

(Versetul original din Ezechiel se referă la pedepsirea filistenilor de către Dumnezeu.)

Un argument contrar evident poate fi formulat astfel: care este, de fapt, diferența? Moartea nu face distincție între un lider care posedă abilitatea de a formula discursuri în stil periclean și unul care nu o posedă. În plus, cuvintele care rămân în memoria oamenilor, așa cum au demonstrat poeții din timpul Primului Război Mondial, pot fi înșelătoare, determinând oamenii să se îndrepte spre un măcel mecanizat care nu are nimic „dulce” și nici măcar nu poate fi considerat decoros. După ce unicul fiu al lui Rudyard Kipling a căzut în Bătălia de la Loos, autorul a scris un epigramă amară:

„Dacă întreabă cineva de ce am murit,/Spuneți-le că tații noștri au mințit”

. Se pare că masacrul poate fi prost servit de oratorie.

În ciuda acestui fapt, impresia că ceva a dispărut rămâne atunci când un lider din lumea occidentală face referire la „Transformers” în detrimentul lui Churchill sau Abraham Lincoln. Foarte pe bună dreptate se considera că toți oamenii sunt egali, însă cuvintele lor nu au aceeași valoare. Puterea oratoriei a fost demonstrată în trecut prin discursuri precum cel de două ore și 13.607 cuvinte de la Gettysburg, urmat de intervenția lui Abraham Lincoln de 271 de cuvinte.

În istoria oratoriei, Tim Collins, colonel în armata britanică, și J. Robert Oppenheimer, fizician american, sunt două figuri care au utilizat referințe culturale pentru a-și exprima mesajele. Atunci când a desfășurat trupe britanice în Irak, colonelul Collins le-a transmis un avertisment, spunându-le să fie precauți, deoarece se află pe un teritoriu considerat a fi fosta Grădină Edenului. Această idee era similară cu cea prezentată de Churchill în discursul său despre Bătălia Angliei, unde a menționat „câțiva aleși” care luptau pentru țară, o imagine care se reflectă și în celebra piesă Henry V.

Pe de altă parte, lansarea bombei atomice a fost însoțită de o extraordinară lumină și de o citare din Bhagavad Gita. Ulterior, J. Robert Oppenheimer a afirmat:

„Am devenit moartea, distrugătorul lumilor”

.

Vorbele goale nu sunt suficiente pentru a descrie fenomenul

În discursurile sale, Churchill a reușit să mobilizeze nu numai oamenii vii, ci și memoria celor care au lăsat o urmă în istorie; cuvintele sale au devenit un catalizator al ideilor și al valorilor care au inspirat o întreagă națiune. Referirea la Biblie a reprezentat, în același timp, un apel la cele mai bune însușiri ale umanității. Când a vorbit despre piesa „Henry V”, el a făcut, de asemenea, trimitere la Dumnezeu, Anglia și idealurile sale. Potrivit istoricului Andrew Roberts, biograful său, aproape o zecime din discursurile lui Churchill au inclus referințe istorice menite să îi ajute pe oameni să înțeleagă războiul în contextul său istoric, ținând cont de

amenințările pe care Marea Britanie le-a înfruntat și învins în trecut

.

Referințele culturale au un efect pozitiv asupra moralului și oferă o doză de optimism. Potrivit lui Barry Strauss, acestea permit unui orator să crească nivelul de intensitate al discursului său. În celebrul său discurs funerar, Pericle nu a îndemnat atenienii să se bată pur și simplu, ci să lupte pentru un ideal superior, și anume „pentru democrație”. La rândul său, Franklin Roosevelt a afirmat în 1940 că „în niciun moment, de la fondarea Jamestown și Plymouth Rock, civilizația americană nu a fost expusă unui pericol atât de iminent”. Statele Unite erau chemate să acorde sprijin țărilor aliate și să devină, prin eforturi de reînarmare, „arsenalul major al democrației”, a adăugat el.

În ciuda acestui fapt, este esențial ca liderii să utilizeze referințe culturale adecvate. William Nicholson a descris drept „înfricoșător” fenomenul în care Casa Albă face trimitere la filme, deoarece acest lucru demonstrează că aceștia percep războiul ca fiind similar cu un film de Hollywood. În realitate, însă, nici măcar nu au o înțelegere corectă a acestuia. De exemplu, personajul Maximus este un luptător care se implică în luptă fără prea multă entuziasm, fiind mai degrabă un individ pașnic, care se vede forțat să lupte pentru familie și pentru „idealul care a reprezentat Roma”. Războiul, în realitate, nu are nimic distractiv. După cum afirma Roosevelt:

Am văzut războiul pe uscat și pe mare. Am văzut sângele curgând din răniți… urăsc războiul

Într-o lume unde Casa Albă pare să fi uitat lecțiile de bază, adevărata putere a retoricii în timp de război nu constă în discursuri belicoase, ci în evocarea păcii. Atunci când oamenii sunt confruntați cu o oratorie puternică, ei nu se gândesc numai la consecințele devastatoare ale conflictului, ci la modul în care viața lor ar putea fi transformată irevocabil: la valorile culturale, la democrație, la standardele morale care definesc societatea.

Emoția provocată de o oratorie puternică vine din teama nu doar de a pierde un război, ci o lume întreagă.

Cu toate acestea, atunci când sunt analizate materialele video produse de Casa Albă, se pare că această lume a fost deja cuprinsă de incertitudine și frica.