România și stânga: PSD, departe de valorile tradiționale?

În ciuda faptului că cinci milioane și jumătate de români sunt expuși riscului de sărăcie, pe scena politică românească nu există un partid influent cu o doctrină veritabil de stânga. Potrivit istoricului Mihai Burcea, într-un interviu acordat HotNews, PSD doar afirmă că este de stânga, însă nu se reflectă în practică. Burcea consideră că un partid de stânga care ar reprezenta cu adevărat societatea românească ar trebui să se inspire din abordările și experiența politică a lui Zohran Mamdani, primarul orașului New York.

Un istoric român cu specializare pe istoricul mișcărilor de stânga, care a și coordonat publicarea mai multor cărți despre secolul al XX-lea în România, a realizat o lucrare recentă.

• Numele său este Mihai Burcea și a publicat o carte intitulată „Luptând pentru o iluzie. Voluntari români în Brigăzile Internaționale din Spania” la editura Cetatea de Scaun.

Abordările sale se bazează pe o perspectivă specifică viziunii de stânga.

Citește șiTrump spune că l-a convins pe Zelenski să reducă atacurile asupra rafinăriilor de petrol rusești

Potrivit spuselor lui Mihai Burcea, o parte a societății românești consideră ideile de stânga drept dăunătoare din cauză că regimul comunist din România le-a invocat, chiar dacă numai formal.

Represiunea comunistă a făcut ca ideile de stânga să fie percepute de către o parte a societății românești drept „automat nocive pentru simplu motiv că, mai degrabă formal, le invoca și regimul dictatorial din România”

, afirmă el într-un interviu acordat HotNews, în care discută despre trecutul stângii românești, moștenirea lăsată de comunism și impactul acestuia asupra scenei politice actuale din România.

Granițele dintre conceptele politice de stânga și dreapta tind să se estompeze.

Într-un sondaj realizat în septembrie 2025, 60% dintre români au exprimat opinia că statul ar trebui să aibă un rol activ în economie, o idee asociată în general cu stânga. În același timp, aceeași proporție de persoane susține valorile tradiționale, considerate în general o caracteristică a dreptei. Care este explicația istorică pentru această combinație care pare să se contrazică? Mihai Burcea oferă câteva lămuriri:

Nu sunt convins că 60% este un procent care reflectă cu acuratețe electoratul care susține valorile tradiționale și nici nu pot spune cu certitudine la ce se referă aceste valori și cum ar trebui interpretate.

El subliniază că ultimele alegeri prezidențiale au fost câștigate în mod clar de un candidat proeuropean. O posibilă explicație pentru acest fenomen poate fi legată de faptul că partidele suveraniste, sprijinite de diverse grupuri privilegiate, precum judecători, ofiteri activi și în rezervă din armată și serviciile de informații, precum și burghezia naționalistă, au adoptat anumite idei din sfera stângii, în special cele legate de sprijinul pe care statul ar trebui să-l ofere antreprenorilor și construcția de locuințe sociale.

Este esențial să reamintim că extrema dreaptă tradițională a fost, la rândul ei, o susținătoare a intervenției. În același timp, aceste grupuri politice propugnează un stat restrâns, eliminarea tuturor sprijinilor sociali, diminuarea drastică a impozitelor și taxelor. România pare să adopte doctrina MAGA. De asemenea, Donald Trump a discutat la Davos despre necesitatea de a reglementa felul în care mari fonduri de investiții din America achiziționează imobile în New York, după ce Mamdani, un democrat, a fost ales în funcția de primar al New Yorkului cu o platformă veritabilă de stânga, ceea ce a dus la creșterea inaccesibilității metropolei pentru tineri.

În opinia unor analiști, PSD are un comportament similar la Bruxelles cu cel al PNL-ului în perioada interbelică.

Procesul de integrare europeană a avut un impact semnificativ asupra redefinirii conceptului de stânga în România? Da, fără îndoială. Însă, trebuie remarcat că PSD-ul adoptă o poziție similară cu cea a PNL-ului din perioada interbelică la Bruxelles. În perioada anilor 1920-1930, reprezentanții liberali care călătoreau la Paris promoveau un discurs veritabil și umanist. Acest discurs se axa pe drepturi și libertăți, emanciparea și progresul tuturor categoriilor sociale. Însă, odată reveniți la București, aceștia își schimbau radical atitudinea,

reprimând sindicatele mai puternice

, arestând muncitori și instituind starea de urgență sub pretextul unei presupuse iminențe a unei „revoluții bolșevice”.

În mod similar se comportă și PSD. Spre exemplu, la Bruxelles, acest partid exprimă susținere pentru reglementarea partenariatului civil, însă pe plan intern este cel mai puternic oponent al acestuia.

Statul a fost inițial condus de trei persoane care anterior făceau parte din Comitetul Central al Partidului Comunist Român. Această situație a avut loc imediat după evenimentele Revoluției. Primii trei oameni care au ocupat poziții cheie în stat aveau o legătură directă cu vechiul regim, fiind foști membri ai CC al PCR.

În ceea ce privește delimitarea clară a stângii de perioada comunistă după 1989, o evaluare obiectivă este necesară. Înțelegerea noțiunii de stânga este condiționată de perspectiva adoptată – fie că ne referim la stânga reprezentată în Parlament, la noile formațiuni politice de stânga apărute în ultimul deceniu sau la mișcările intelectuale de stânga. În cazul stângii parlamentare, se poate afirma că transformările legislative au favorizat instaurarea economiei de piață, în urma procesului de privatizare a sute de întreprinderi de stat, inclusiv fabrici și uzine. De asemenea,

actele normative care restricționau anumite drepturi și libertăți

înainte de decembrie 1989 au fost abrogate, un exemplu fiind Decretul Consiliului de Stat nr. 770/1966, care interzicea avorturile și care a fost ulterior desființat.

Din perspectiva structurilor și a conexiunilor comuniste-securiste care s-au extins după 1989, lucrurile sunt însă diferite. Ion Iliescu, Alexandru Bârlădeanu și Dan Marțian – acești trei lideri de top ai țării în anul 1990 – erau, anterior, membri ai Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Este un fapt care ar trebui să ne facă să reflectăm asupra trecutului.

Nu

nu este răspunsul scontat de la oamenii care au activat în fostul sistem.

Moștenirea comunistă considerată „greu” de suportat este reflectată în cazul SENS și Demos.

În spațiul politic actual, două entități extraparlamentare Partidul SENS și Demos militează pentru o abordare înnovatoare în domeniul ecologiei și social-democrației, fiind profund ancorate în principiile liberale promovate de Uniunea Europeană.

La 36-37 de ani de la prăbușirea regimului comunist, li se cere în mod exagerat acestor grupuri, care se autoidentifică drept de stânga, dar nu comuniste – și ale căror membre nici măcar nu erau născute în 1989 – să se disocieze continuu de o „moștenire împovărătoare” care nu este a lor, în loc de a-și face cunoscut propriul plan.

În prezent, o anumită parte a societății consideră că ideile progresiste sunt inherente dăunătoare de la bun început.

„O parte a societății a migrat către percepția că aceste idei sunt automat nocive”

Această percepție a apărut în urma unei anumite evoluții în modul de a gândi al societății.

În perioada de după 1990, au reapărut formațiunile politice care au existat în perioada interbelică. Printre acestea se numără și Partidul Social-Democrat Român, care a luat naștere în ianuarie 1990 sub conducerea lui Sergiu Cunescu, fiind secondat de avocatul Adrian Dimitriu, care a cunoscut închisoarea comunistă pentru că a rămas loial grupării titeliste, denumire care face referire la Titel Petrescu, din cadrul aceluiași partid.

Experiența represivă a comunismului a avut un impact semnificativ asupra percepției publice cu privire la conceptele de stânga. Acest impact a fost resimțit în mod deosebit după anul 2016, când orice propunere de progres economic, cum ar fi eliminarea inegalităților sociale sau consolidarea mișcării sindicale, apărarea drepturilor minorităților etnice sau sexuale, precum și promovarea femeilor, a fost etichetată ca fiind asociată cu totalitarismul comunist. O parte a societății a ajuns să considere că aceste idei sunt, prin natura lor, dăunătoare, tocmai pentru că, formal, au fost invocate și de regimul dictatorial din România.

De mulți ani, caracterul de partid de stânga al PSD a încetat să mai existe. Transformarea a avut loc în timp, fără o declarație oficială. Această schimbare a fost remarcată de mulți analiști și comentatori politici.

„PSD nu mai e de mulți ani un partid de stânga”

a afirmat un expert în domeniu.

Întrebarea care se ridică este de ce în România post-1989 niciun alt partid de stânga nu a reușit să se impună, în afară de FSN-PSD. Motivul este atribuit de vorbitor societății românești tradiționale, care a cunoscut stânga doar sub forma comunismului impus și a dezvoltat o puternică rezistență față de ideile progresiste. Acest context a dus la o percepție negativă asupra stângii, astfel încât orice idee de progres social este etichetată automat drept comunism. În acest cadru, PSD a încetat de mult să mai fie un partid de stânga, fiind controlat de o elită conservatoare și retrogradă, dominată de interese personale și naționaliste. Pe acest fundal de conservatorism, societatea românească a dezvoltat o puternică cultură individualistă, ca reacție la colectivismul forțat al comunismului.

– În primul rând ar trebui să fie un partid care să se concentreze mai mult pe problemele sociale ale claselor defavorizate, liderii săi să-și asume ferm ideologia formațiunii și să fie deschiși către alianțe/colaborări cu societatea civilă, sindicatele și partidele care împărtășesc aceleași valori. Într-un cuvânt, să „fure” puțin din practica și viziunea politică a lui Mamdani.

a fost eliminat deoarece nu era necesar. Rezultatul final este următorul:

În viziunea sa, un partid de stânga contemporan, care răspunde necesităților actuale ale populației românești, trebuie să prioritizeze problematica socială a categoriilor defavorizate. Acestuia îi sunt necesare lideri care să promoveze în mod explicit valorile și principiile partidului și care să fie deschiși la colaborarea cu entitățile societății civile, cu sindicatele și cu alte formațiuni politice care subscriu la același set de valori. Un astfel de partid ar trebui să se inspire, în oarecare măsură, din experiența și concepțiile politice ale lui Mamdani.

Geneza curentului politic de stânga în România este un subiect de interes.

În ce moment putem vorbi despre o inițiativă politică de stânga autohtonă?

În România, conceptele socialiste-fourieriste au fost introduse de aristocratul revoluționar Teodor Diamant, care a lansat primul plan de creare a unei comunități egalitare, cunoscut sub numele de „Falansterul de la Scăeni”, în 1835. Ulterior, Constantin Dobrogeanu-Gherea, un remarcabil teoretician marxist, cunoscut și sub numele de „Bunicul socialismului din România”, a preluat conducerea ideologică, desfășurând o activitate științifică și publicistică intensă la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX.

În ceea ce privește structura, mișcarea socialistă a luat naștere odată cu înființarea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, 1893. După ce anumiți lideri ai partidului au trecut la PNL, eveniment cunoscut sub numele de „trădarea generoșilor”, în 1900, deși partidul a cunoscut o perioadă de declin, curentul socialist a continuat să existe datorită susținătorilor săi, printre care lideri devotați care gravita în jurul publicației „România muncitoare”, cum ar fi Cristian Racovski, Mihail Gheorghiu Bujor și Dumitru Marinescu, precum și Uniunii a Sindicatelor Breslelor, nou creată, sub conducerea I. C. Frimu, un militant sindical tâmplar.

În 1910, a avut loc reactivarea Partidului Social Democrat din România, care însă a avut o prezență nesemnificativă în peisajul politic, din pricina restricțiilor votului, a dezvoltării lente a sectorului industrial și a presiunilor exercitate de cele două mari formațiuni politice aflate în „rotație guvernamentală”, prin intermediul unor reglementări precum „Legea Orleanu”, care a fost adoptată în același an și care limita drepturile angajaților la asociere și la acțiuni de protest.

În România, primul partid comunist se caracterizează printr-o lipsă de amploare.

Începutul anilor douăzeci a văzut nașterea Partidului Comunist din România, care se remarcă prin dimensiunile sale reduse în comparație cu alte formațiuni comuniste europene. Care sunt motivele acestei limite în extindere?

Partidul Comunist din România a operat în mod legal pentru o perioadă de aproape patru ani, între 1921 și 1924, perioadă în care a publicat chiar și un organ central de presă, și anume ziarul „Socialismul”. Cauzele pentru care PCdR nu a ajuns să fie un partid influent la nivel vest-european sunt multiple. Pe de o parte, structura economică a României era predominant agrară, fapt care a generat la rândul său o puternică mentalitate de proprietar în rândul țăranilor, care s-au arătat refractari la orice idee care propunea

socializarea terenurilor agricole și a mijloacelor de producție

.

În trecut, aproximativ optzeci la sută dintre locuitori locuiau în zonele rurale, unde rata analfabetismului și mortalitatea infantilă erau extrem de ridicate. Într-o societate predominant patriarhală, erau considerate nefaste partidele care reprezentau mai multe etnii și care, se credea, erau „departe de esența poporului român”. Marea majoritate a elitei politice și economice era formată din susținători ai curentelor politice de dreapta și ultranaționaliste.

În acea perioadă, clasa muncitoare era destul de slabă și se confrunta cu o represiune extrem de severă din partea poliției, care s-a înrăutățit după ce greva generală din octombrie 1920 a fost brutal reprimată. Un exemplu în acest sens este arestarea congresmanilor socialiști care au decis să își unească partidul cu Cominternul în luna mai 1921. Ulterior, a avut loc celebrul „proces din Dealul Spirii”, desfășurat sub guvernarea PNL, în care 271 de persoane, membri și simpatizanți ai PCdR, au fost acuzați de către parchetul militar că ar fi pus în pericol securitatea națională. Printre cei trimiși în fața instanței militare se număra și Max Goldstein, atentatorul de la Senat, iar comisarul regal a încercat să inducă ideea că toți cei prezenți în boxa acuzaților erau implicați în acțiuni subversive și erau complici ai teroristului, având drept scop răsturnarea ordinii constituționale.

Motivul pentru care PCdR a fost declarat ilegal este subiectul discuției. PCdR se află în centrul atenției în urma acestei decizii.

Decizia autorităților de a menține partidul în ilegalitate până în 1944 a fost determinată de anumite motive. În fapt, odată cu intrarea în vigoare, la 19 decembrie 1924, a „Legii pentru reprimarea unor noi infracțiuni contra liniștii publice”, cunoscută și sub numele de „Legea Mârzescu”, promulgată de către ministrul liberal al Justiției, Gheorghe Mârzescu, au fost interzise asociațiile care urmăreau „scopul de a executa crime în contra persoanelor sau proprietăților” și „pregătirea revoluției comuniste”. Prin urmare, nu PCdR a fost declarat ilegal, ci doar acțiunile de natură comunistă care vizau instaurarea unui regim de tip sovietic.

În urma unor evenimente cheie, a fost adoptat un act normativ care a avut loc după martie 1924, când discuțiile dintre România și Sovietele de la Viena au eșuat. Ulterior, PCdR s-a aliniat la principiile revizioniste stabilite în cadrul Conferinței Federației Comuniste Balcanice din aprilie 1924, la aceeași locație, unde România a fost considerată un stat expansivist și imperialist. De asemenea, septembrie 1924 a adus răscoala de la Tatar Bunar, pe care autoritățile bucureștene au văzut-o ca o manevră orchestrată de Moscova pentru a reintra în posesia Basarabiei.

În anul 1937, pe scena politică existau trei formațiuni politice cu orientare spre stânga.

În perioada interbelică, reprezentarea mișcării muncitorești antifasciste în Parlamentul bicameral a fost asigurată de partidele socialiste și social-democrate, însă impactul lor a fost minim. Anul 1920 a reprezentat punctul culminant al acestei prezențe, când, în urma alegerilor din primăvară, o fracțiune mică a electoratului a optat pentru reprezentanții Partidului Socialist, permițând astfel 19 deputați de stânga să obțină locuri în Parlament, într-un context marcat de transformările revoluționare din Rusia și de numeroasele greve generate de consecințele dezastruoase ale războiului.

În urma restricțiilor, a represaliilor exercitate de poliție și a reglementărilor extraordinare, care au vizat în special sindicatele și grupările de stânga, precum și a dezvoltării insuficiente a sectorului industrial românesc, partidele progresiste nu au mai fost în măsură să dețină nici măcar jumătate din numărul de reprezentanți pe care i-au avut în anul 1920 în cel mai înalt organism democratic al țării. În cadrul alegerilor din 1928, PSDdR a format o coaliție cu partidul aflat atunci la putere, PNȚ, reușind să obțină doar nouă mandate de deputat în Parlament. Ulterior, la alegerile din 1937, nu a mai reușit să intre în legislativ. În același an, 1937, pe scena politică centrală erau active în mod legal trei formațiuni politice de stânga: PDSdR, Partidul Socialist-Popovici și Partidul Socialist Unitar, condus de dr. Ghelerter, ultimele două fiind catalogate de comuniști ca fiind „troțkiști”. Dintre acestea, doar PSDdR a reușit să supraviețuiască perioadei celui de-al Doilea Război Mondial.

În urma unei sciziuni din 1946, o facțiune a partidului, condusă de Ștefan Voitec și Lotar Rădăceanu, a preluat controlul, în timp ce susținătorii lui Titel Petrescu, care se opuneau alianței cu Partidul Comunist Român (PCR), au decis să înființeze o nouă formațiune politică, și anume Partidul Social Democrat Independent. La scurt timp, în 1948, după ce Partidul Social Democrat (PSD) a fuzionat cu PCR pentru a forma Partidul Muncitoresc Român,

toți liderii

noului partid, și anume Partidul Social Democrat Independent (PSDI), au fost supuși unor proceduri judiciare, fiind în cele din urmă condamnați la pedepse severe de închisoare pentru trădare de țară.

În perioada inițială a secolului al XX-lea, numeroși gânditori români cu orientare umană au fost influențați sau au îmbrățișat conceptele socialiste ori social-democrate, fără să aibă conexiuni cu mișcarea comunistă secretă. Cu toate acestea, datorită preponderenței curentelor naționaliste în rândul establishmentului politic și cultural, aceste personalități erau adesea marginalizate și supuse stigmatizării din partea autorităților sau a elitelor conservatoare.

Printre personalitățile menționate se numără Dobrogeanu-Gherea, C.G. Costa-Foru, Profira Sadoveanu, Eugenia Rădăceanu, Tatiana Grigorovici, cunoscutul scriitor Panait Istrati, Constantin Mille, Beno Brănișteanu, Constantin Graur, Tudor Teodorescu-Braniște, Emanoil Socor, Barbu Lăzăreanu, Clement Blumenfeld, Ion Vinea, Șerban Voinea, Constantin Parhon, dar și Constantin Titel Petrescu. O parte din acești indivizi vor constitui pilonii principali ai curentului ideologic comunist după data de 23 august 1944, în timp ce alții vor face obiectul represiunii.

În activitatea lor publică și în opiniile exprimate în scris, aceștia pledau pentru protecția drepturilor sociale ale clasei muncitoare și a populației rurale, se pronunțau împotriva manifestărilor huliganice antisemite ale curentului extremist de dreapta și încurajau coexistența pașnică și înțelegerea reciprocă între diferitele grupuri etnice. Nu li se poate atribui eticheta de „deconectați de realitățile sociale”, folosind terminologia perioadei imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial.

În România, se observă variații regionale în ceea ce privește tendința spre ideologia de stânga, existând regiuni în care aceste idei au avut mai mult succes.
În anumite zone, aceste concepții au fost mai ușor acceptate.
De exemplu, în Transilvania, datorită industriei dezvoltate și a mișcării muncitorești mai puternice, ideile de stânga au avut o receptivitate mai mare.
În plus,

– Da

, prezența unei minorități maghiare cu înclinații spre stânga a fost un factor important în dezvoltarea mișcării de stânga în această regiune.
Această minoritate a fost bine reprezentată în cadrul mișcării, contribuind astfel la răspândirea ideilor de stânga în Transilvania.