Serviciul de Informații Externe (SIE) a fost creat oficial la 8 februarie 1990 prin Decretul nr. 111, emis de Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN). La fel ca și SRI, această structură a rezultat prin preluarea și reorganizarea directă a spionajului extern comunist. În mod concret, Centrala de Informații Externe (CIE) a înlocuit fostul Departament de Informații Externe (DIE) din cadrul Securității.
În final, funcționarea
SIE a fost, încă de la înființare, subiectul unor controverse semnificative, la fel ca și SRI. În special, în primii ani post-decembriști, conducerea și reorganizarea instituției au fost atribuite direct generalului Mihai Caraman, care a ocupat oficial funcția de șef între anii 1990 și 1992. Decedat în 2021, Caraman a reprezentat una dintre cele mai marcante, dar și cele mai controversate personalități ale spionajului extern românesc, fiind recunoscut la nivel internațional pentru operațiunile sale complexe de infiltrare în structurile NATO în timpul Războiului Rece.
Citește șiWSJ: Ambasadoarea SUA în Grecia a declarat la o cină, înainte de căderea Guvernului Bolojan: „Putem face asta oricărei țări dorim”
Acționând din poziția acoperită de consilier în cadrul Ambasadei României din Paris, el a reușit să creeze și, ulterior, să conducă o vastă rețea de spionaj a Direcției de Informații Externe (DIE), o rețea care a recrutat diverși funcționari din cadrul NATO, obținând pe această cale documente strategice strict secrete ale Alianței. Practic vorbind, rețeaua Caraman spiona NATO de la cel mai înalt nivel, iar informațiile vitale obținute prin aceste metode erau trimise la Moscova, ajungând în mâinile KGB-ului. Această rețea a fost, în cele din urmă, destructurată în anul 1968, în urma trădării căpitanului Ion Iacobescu. Totuși, într-un episod cu adevărat paradoxal al întregii sale cariere, deși spiona activ pe teritoriul francez, în anul 1968 Caraman a fost rechemat temporar la București cu scopul de a coordona în mod direct măsurile de securitate și paza președintelui francez Charles de Gaulle chiar în timpul vizitei oficiale a acestuia în România.
Odată cu căderea regimului comunist, Mihai Caraman a fost rapid reevaluat de către noua putere instalată la București și a devenit primul șef al noului Serviciu de Informații Externe. Trebuie menționat că, de-a lungul întregii sale cariere, Caraman a menținut constant o rivalitate deschisă și de notorietate cu generalul dezertor Ion Mihai Pacepa.
În iulie 1978, fuga lui Pacepa către Statele Unite a provocat un adevărat șoc în cadrul Departamentului de Informații Externe (DIE). În acea perioadă tensionată, Nicolae Ceaușescu a pierdut complet încrederea în instituție și a emis imediat un ordin de reorganizare structurală și de examinare exhaustivă a întregului personal. Pentru a netezi eficient structura, a fost creată o unitate specială cu misiunea explicită de a verifica și de a pune în rezervă peste 80% din funcționarii vechii unități de contrainformații externe, care fusese condusă anterior de Mihai Caraman.
Mai târziu, Pacepa a susținut cu tărie faptul că, în cursul anului 1978, el a participat activ la prezentarea unor date concrete către Ceaușescu, date conform cărora Caraman ar fi fost, de fapt, reactivat de către spionajul sovietic (KGB/PGU) în cadrul celebrei operațiuni „Nistru”, acesta fiind și motivul principal pentru care Caraman a fost, în cele din urmă, scos definitiv din rândurile DIE.
În 1990, odată ce Caraman a
Conflictul continuu de declarații dintre Pacepa și susținătorii lui Caraman a intensificat semnificativ semnalele de alarmă în rândul cancelarilor occidentali. Astfel, presiunea externă masivă, generată de aceste dezvăluiri incomode, a atins apogeul în primăvara anului 1992, când secretarul general al NATO, Manfred Wörner, a refuzat oficial să mai viziteze România atâta timp cât Caraman ocupa încă funcția de șef al SIE. În consecință, președintele Ion Iliescu a fost nevoit să semneze trecerea lui Caraman în rezervă.
Cu doar puțin timp înainte ca acesta să fie efectiv obligat să renunțe definitiv la șefia SIE, numele lui Mihai Caraman a revenit și a fost din nou plasat în prim-planul presei internaționale. Această situație a apărut în urma transmiterii către serviciile franceze a dosarului secret privind presupusele legături ascunse ale fostului ministru francez al Apărării, Charles Hernu, cu serviciile secrete din țările din Est. În acel moment tensionat, Ion Mihai Pacepa a intervenit din nou public, acuzând vehement SIE de faptul că ar fi furnizat un dosar complet contrafăcut de către KGB, cu scopul precis de a destabiliza relațiile diplomatice franco-române.
După ce Caraman a părăsit funcția, SIE a fost condusă de șapte alți directorii în succesiune: Ioan Talpeș, care a prelu
Generalul Silviu Predoiu a preluat ocazional funcția de conducere interimară. Acesta reprezintă, de fapt, cel mai vechi membru din topul SIE. Pensionat în 2018, Predoiu a participat la ultimele alegeri prezidențiale, obținând un rezultat marginal.
În mod incontestabil, SIE a înregistrat cea mai întunecată urme în întreaga sa istorie, iar sursa principală de unde au izbucnit numeroase scandaluri de amploare a fost administrarea arhivelor fostei Securități.
În anul 1990, la momentul oficial al constituirii, Serviciul de Informații Externe a preluat complet arhiva sistemului de spionaj din perioada comunistă, fiind inițial numit Departamentul de Informații Externe (DIE) și, ulterior, redenumit Centrala de Informații Externe (CIE).
În contrast cu situația SRI-ului, instituția ce a preluat arhiva internă și ulterior
Transferul efectiv al acestor documente a luat inițial forma doar după aprobarea Deciziei CSAT din 2006, inițiativă condusă sub presiuni intense, atât din domeniul public, cât și din cel politic. În consecință, primele loturi substanțiale, format din dosare materiale și multiple role de microfilm, au ajuns în sfârșit la CNSAS în intervalul 2006–2007.
Totuși, această acțiune s-a realizat numai după ce o comisie mixtă, alcătuită din reprezentanți ai SIE și CNSAS, a examinat cu atenție, fișă cu fișă, fiecare document în parte. În plus, SIE și-a păstrat exclusiv dreptul legal de a desemna ca „excepții de la predare” dosarele sensibile care se referă direct la securitatea națională contemporană, la identitatea ofițerilor în acoperire sau la operațiunile specifice ale căror consecințe se prelungesc și persistă în prezent.
Cu toate acestea, problema reală constă în faptul că documentele cu importanță financiară deosebită (printre ele se numără conturile secrete, fluxurile valutare complicate ale ICE Dunărea și dosarele compromițătoare ale unor înalți oficiali reconvertiți în afaceri) au fost majoritar păstrate în interiorul instituției sau au fost livrate doar în versiuni foarte fragmentate și incomplete.
Structura de comerț internațional, deținută de regimul socialist, era alcătuită din companii dominante precum ICE Dunărea, Terra, Tehnoforestexport și Romconsult. Acestea s-au convertit într-un adevărat incubator pentru noul capital privat post-decembrist, întrucât majoritatea noilor milionari apariți după 1989 au demonstrat legături strânse cu
În același timp, conturile cu sume cifrate situate în instituții banc
Fenomenul a apărut exact pentru că dosarele colaboratorilor și ale ofițerilor ascunși, de toate persoanele care, în ’90, au ajuns rapid în funcții de miniștri, diplomați de rang înalt, bancheri, antreprenori sau lideri influenți ai partidelor, au fost fie scoase, fie păstrate la cel mai înalt nivel de secretizare, totul pentru a-i proteja eficient de o deconspirare iminentă și de expunerea în presă.
Un alt segment semnificativ, strâns legat de comerțul internațional, gestionat în totalitate de personalul care le conducea direct, a inclus și prăbușirea majorității băncilor, care au intrat în faliment cu zgomot în perioada anii ’90 din România.
Bancorex rămâne cea mai cunoscută bancă devalizată din această perioadă, instituție condusă la acea vreme de către Răzvan Temeșan, el însuși fiind un fost ofițer al structurilor DIE. De altfel, trebuie subliniat că Bancorex moștenise integral întreaga infrastructură prin intermediul căreia fostul spionaj comunist (acționând mai ales prin ICE Dunărea) derula tranzacțiile financiare pe plan extern. Angajat încă din anul 1978 la Banca Română de Comerț Exterior (BRCE), Temeșan a gestionat direcția de credite, precum și tranzacțiile internaționale.
Această structură specifică a fost complet filtrată și monitorizată de CIE, transformând-o în principalul canal prin care se desfășurau operațiunile financiare externe în cadrul spionajului economic. În ciuda faptului că el a negat această realitate până la decesul său în 2020, Temeșan a activat în mod efectiv ca ofițer acoperit în cadrul structurilor care aparțin DIE/CIE, fiind direct implicat în activitatea ICE Dunărea.
În răspuns la acuzațiile aduse, Temeșan a declarat în mod public că a fost doar un specialist civil în domeniul finanțelor internaționale, executând exclusiv ordinea comercială a autorităților, fără să poarte vreodată epoleți. Indiferent de statutul său legal (ofițer de rezervă, acoperit sau sursă calificată), se confirmă că Temeșan a avut acces direct la conturile de Aport Valutar Special (AVS), la fluxul de comisioane provenite din tranzacțiile cu armament, precum și la toate operațiunile valutare ale firmelor-paravan străine, cum ar fi celebrele Crescent și Terra.
În anii „90, Temeșan a fost numit la conducerea Bancorex, confirmând astfel legătura clară dintre vechiul aparat financiar al CIE și noul sistem bancar post-comunist. În această poziție de influență, el a administrat rețeaua colosală de credite nerambursabile acordate cu ușurință foștilor cadre din servicii și noilor antreprenori, activitate care a continuat până la prăbușirea băncii în 1999. Acest eveniment a lăsat în urmă o deficitară de peste 1,5 miliarde de dolari, convertită ulterior în datorie publică.
În perioada cuprinsă între anii 1991 și 1993, a avut loc unul dintre primele, dar și cele mai mari scandaluri de devalizare a fondurilor publice din România post-decembristă, denumit pe larg „Afacerea Megapower”. Atunci, statul român (prin intermediul Ministerului Finanțelor – condus atunci de Theodor Stolojan și al Ministerului Industriei – condus atunci de Victor Atanasie Stănculescu) a alocat peste 11,7 milioane de dolari pentru a deveni acționar la Megapower Inc., o companie din Silicon Valley (SUA) care fusese fondată de emigrantul român Robert Deutsch. Afacerea a fost justificată oficial ca o oportunitate strategică deosebită pentru un transfer de înaltă tehnologie (vizând microelectronica, transmisiile prin satelit și echipamentele TV) către fabrica IPRS Băneasa. Tehnologia nu a mai ajuns, însă, niciodată în România, iar firma americană a intrat în faliment, banii statului dispărând definitiv în circuite financiare opace.
O tranzacție disprețuită a fost realizată cu ajutorul direct al unor ofițeri ascunși ai SIE (sau ai fostului CIE/DIE reînregistrați), care în acea perioadă își desfășurau activitatea la Ambasada României din Washington și la diferite reprezentanțe comerciale din Statele Unite. Aceștia au asigurat oportunitatea afacerii, chiar dacă compania implicată se afla deja într-o situație financiară extrem de precară. Investigațiile parlamentare ulterioare au evidențiat că SIE deținea informații clare privind lipsa de bonitate a firmei Megapower, însă nu a intervenit deloc pentru a înceta plățile. Dosarul penal deschis în România a circulat ani de zile între parchete, culminând în mod trist fără condamnări majore și fără recuperarea vreunui cent din prejudiciu.
„Afacerea Puma” reprezintă un alt scandal de proporții care a avut o legătură directă cu Serviciul de Informații Externe (SIE) și cu anumiți foști ofițeri ai spionajului comunist reîncadrați în structurile post-1989. Fost ofițer al fostei Direcții de Informații Externe (DIE/CIE) din Securitate, trecut ulterior în cadrul SIE fiindu-i acordat gradul de colonel, Virgil Faur a fost menționat în anchetele de presă și în rapoartele privind rețelele de informații tocmai pentru intermedierea și încasarea unor comisioane suspecte provenite din tranzacțiile cu elicoptere.
Conform detaliilor, România, prin Ministerul Apărării Naționale și IAR Ghimbav, a cumpărat din Africa de Sud, de la compania de stat Armscor, 12 elicoptere militare Puma SA-330 second-hand, care se aflau în realitate în stare avansată de uzură, la prețuri extrem de ridicate și mult supraevaluate. Procesul de încheiere a contractului dubios, între București și Pretoria, s-a realizat exclusiv pe baza infrastructurii personalului SIE care se afla în Africa de Sud sub acoperire diplomatică sau comercială, inclusiv Benone Ghinea, acoperit ca atașat comercial și activ implicat în tranzacție.
Anchetele au arătat că tranzacția a conținut comisioane uriașe pe post de intermediere, sume care au fost direcționate prin firme-paravan și circuite financiare opace gestionate sau protejate de cadre din zona serviciilor de informații externe. Imediat după declanșarea scandalului, colonelul Faur a fost trimis, departe, ca atașat comercial la Ambasada României din Mexic, în timp ce Benone Ghinea a reapărut, în anii 2000, ca prosper dezvoltator imobiliar.
În a doua jumătate a anilor ’90, un nou scandal de proporții a fost pus în cârca SIE, de această dată fiind legat de eliberarea pașapoartelor românești. Atunci s-a descoperit cu stupoare că Ambasada României de la Bonn (capitala de atunci a Republicii Federale Germania) a eliberat și a comercializat ilegal mii de pașapoarte românești în alb, dar și vize destinate unor rețele de emigrație ilegală, totul petrecându-se cu complicitatea sau, cel puțin, cu tolerarea vinovată a ofițerilor SIE aflați sub acoperire diplomatică la post. Un caz similar a avut loc, în același deceniu, și la Ambasada României de la Atena.
În acea perioadă, la secția consulară au fost desfășurate numeroase anchete interne riguroase, concentrându-se pe reducerea semnificativă a taxelor consulare și a timbrelor fiscale. În realitate, funcționari diplomatici și diferiți angajați sub acoperire eliberau vize, procuri și efectua legalizări de documente pentru mulți români care lucrau în Grecia, colectând taxele direct în valută, fără a le înregistra în contabilitatea oficială a MAE, sau utilizând timbre consulare deja anulate anterior.
În anul 1998, s-a desfășurat cel mai penibil episod care a dat o lovitură grea de imagine atât pentru SIE, cât și pentru statul român. Avionul Boeing 707 (aparținând companiei naționale Romavia), cu care se deplasa însuși președintele țării, Emil Constantinescu, într-o vizită oficială în Canada, a fost oprit și sechestrat direct pe aeroportul din Ottawa. Această executare silită a fost cerută imperativ de către firma elvețiano-canadiană Secretan Center, o companie care deținea un titlu executoriu valabil împotriva companiei de stat Romavia pentru o datorie de aproximativ 4 milioane de dolari, provenită din neachitarea unor contracte de piese de schimb și revizii aeronautice.
Acest eveniment nefericit a constituat, fără îndoială, un eșec major în capacitatea SIE de a evalua riscul juridic și a reflectat o neîndeplinire a obligației de a informa la timp Administrației Prezidențiale. În cele din urmă, criza a fost soluționată exclusiv prin intervenții juridice de urgență maximă la instanțele canadiene, acompaniate de negocieri diplomatice intense, în care s-a apelat la imunitatea de stat și la statutul special al unei misiuni prezidențiale.
În aceeași perioadă tumultoasă, generalul Corneliu Grigoraș, fost ofițer din vechile structuri, ocupase conducerea Direcției de Protecție Internă a SIE și a acordat un interviu complet neautorizat presei, dezvăluind informații șocante pentru public. El a acuzat, printre altele, manipularea unor probe evidente din dosarul „Țigareta II”, implicând acte de spălare a banilor coordonate în India, Japonia și Kuweit, și a ratificat veridicitatea „Listei lui Severin”, care enumeră numele unor politicieni importanți, lideri de partide, șefi de ziare și jurnalisti acuzați că ar fi fost agenți acoperiți sau chiar
În 1998, directorul Cătălin Harnagea a pus în atenție o situație critică, în timp ce a autorizat oficial deschiderea camerei fortificate ce păstra arhiva ex‑Securității, sub controlul SIE. În acea ocazie, s-a constatat cu uimire că registre contabile de importanță vitală și numeroase liste ale conturilor speciale erau deja extrase în secret sau chiar distruse.
Anii 2000 au continuat să aducă SIE în centrul mai multor controverse. Cea mai însemnată dintre ele a fost refuzul sistematic de predare a dosarelor fostei Securități externe către autoritatea CNSAS, blocaj menținut până în anii 2006-2007, refuz în care se invoca în mod repetat și convenabil protecția securității naționale. În mod paralel, o serie de anchete internaționale și mărturii ale unor foști oficiali români (precum Ioan Talpeș) au legat indisolubil SIE de faptele privind sprijinirea logistică a operațiunilor secrete ale CIA derulate în România, aceste aspecte vizând existența unor centre secrete de tranzit și detenție, locații care au fost utilizate de americani de-a lungul războiului global anti-terorist.
În 2005, capturarea a trei jurnaliști români în Irak a reprezentat un dezastru pentru toate serviciile secrete ale României. 55 de zile de detenție au precedat eliberarea lor pe 22 mai 2005. În acea perioadă, Omar Hayssam a fost identificat ca principalul responsabil, fiind arestat și acuzat, printre altele, de terorism. În 2006, cazul celebru al evadării lui Omar Hayssam a adâncit tragedia, provocând demisia imediată a directorului SIE, Gheorghe Fulga, care a renunțat la post împreună cu conducătorii SRI și DGIPI. Toți aceștia au fost demisionați după ce au fost acuzați cu severitate de gestionare deficitară a informațiilor despre sirianul acuzat de terorism.
Claudiu Săftoiu, numit înlocuitorul lui Fulga la conducerea SIE, a părăsit funcția în doar câteva luni, depunând demisia în 2007. Această decizie a urmat după ce, în fața comisiei parlamentare specializate, a susținut eronat că SIE realizează interceptări telefonice exclusiv cu aprobarea procurorilor, deși, în realitate, instituția nu deținea astfel de atribuții de urmărire penală operative pe teritoriul național al României.
Cel mai recent mare scandal care a readus în atenție instituția SIE a avut loc în 2014. În mijlocul tulburărilor caracteristice campaniei electorale, președintele Traian Băsescu a ridicat o acuzație publică, susținând că premierul în funcție la acea vreme, Victor Ponta, ar fi fost un ofițer ascuns al SIE în perioada 1997–2001, când acesta îndeplinea funcția de procuror. Acest eveniment a declanșat o dezbatere constituțională largă și complexă privind infiltrarea magistraturii de către serviciile de spionaj românești.
COMENTARII / 0