Sub numele Komsomolets, acest submarin nuclear sovietic a reprezentat o realizare de prestigiu pentru marina Uniunii Sovietice la momentul intrării în serviciu, în 1983. Caracteristica sa distinctivă era construcția cu dublu corp din titan, care îi permitea să atingă adâncimi fără precedent în comparație cu alte submarine.
El Pais
relatează că submarinul era echipat cu un propulsor nuclear alimentat cu plutoniu, care îi asigura o autonomie extinsă pe mai mulți ani. În arsenalul său se aflau zece torpile convenționale, precum și două focoase nucleare.
Citește șiVideo Un bombardier strategic rusesc Tu-95 s-a prăbușit în Extremul Orient: șase membri ai echipajului au murit
La data de 7 aprilie 1989, în largul coastelor norvegiene, un incendiu devastator a izbucnit în sectorul 7 al submarinului. Incendiul a cuprins rapid sistemul de ventilație, propagându-se către compartimentele învecinate și determinând echipajul să abandoneze nava, care a reușit să ajungă la suprafață înainte de a se scufunda în cele din urmă în apropiere de insula Bjørnøya, situată în arhipelagul Svalbard. Tragedia a făcut 42 de victime în rândul echipajului, majoritatea decedând din cauza expunerii la apa înghețată, în timp ce 27 de persoane au reușit să supraviețuiască.
La o adâncime de 1.667 metri, submarinul Komsomolets constituie un pericol latent, conform concluziilor unui studiu recent.
Potrivit concluziilor unui studiu inițial efectuat de cercetători ruși, materialul nuclear conţinut în încărcăturile nucleare a ajuns în contact cu lichidul marin ca urmare a avariilor suferite de torpile în timpul procesului de scufundare, afirmă Justin Gwynn, cercetător principal în cadrul Autorității Norvegiene pentru Siguranța Nucleară și Radiologică.
„Conform uneia dintre primele cercetări rusești, materialul nuclear din focoase a intrat în contact cu apa de mare din cauza deteriorării torpilelor în momentul scufundării”
Ultima etapă a activității sale a avut loc la bordul submarinului Komsomolets, un submarin nuclear sovietic.
În urma incidentului, sovieticii au desfășurat numeroase operațiuni cu ajutorul submersibilelor MIR pentru evaluarea situației submarinului. La puțin timp după catastrofa de la Cernobîl, reducerea îngrijorărilor populației a devenit o prioritate. Pentru a rezolva problema,
„rușii au acoperit fisurile de pe ambele flancuri ale compartimentului torpilelor, au sigilat alte goluri, au umplut spațiile goale și au etanșat tuburile lansatoare de torpile, folosind titan pentru aceasta”
.
Studiul detaliat privind ultimele momente ale Komsomolets a fost coordonat de Gwynn. Surveillancea acestui submarin scufundat a fost inițial efectuată de echipe sovietice și rusești, după care a fost preluată de către norvegieni. În urma operațiunii, rezultatele cheie au fost făcute publice prin prestigioasa revistă științifică PNAS.
Nu se cunosc modificări
submarinei K-278 de la scufundarea sa; fundul mării îi ascunde acum trei metri. În ciuda integrității structurale păstrate în mare parte, avariile majore sunt evidente atât la proră, cât și pe puntea superioară, localizate strategic lângă compartimentul destinat torpilelor.
În urma analizelor, Gwynn afirmă că nu a detectat prezența plutoniului în formă adecvată pentru arme nucleare în eşantioanele de apă sau sedimente colectate în vecinătatea submarinului.
În timpul uneia dintre expedițiile de cercetare, oamenii de știință au detectat anomalii în stratul de apă situat deasupra orificiului de aerisire al compartimentului motor. 398 kBq/m³ de stronțiu-90 și 792 kBq/m³ de cesiu-137 au fost înregistrate, niveluri care reprezintă valori uriașe de radioactivitate, rezultate în urma procesului de fisiune a combustibilului nuclear alcătuit din plutoniu și uraniu care alimentau reactorul Komsomolets.
Pentru referință
, aceste concentrații depășesc de aproximativ 400.000 și, respectiv, 800.000 de ori nivelurile obișnuite întâlnite în Marea Norvegiei, chiar dacă de la momentul scufundării submarinului, situația s-a îmbunătățit considerabil.
Efectele asupra florei și faunei acvatice sunt încă puțin cunoscute. Consecințele acestui fenomen au fost subiectul unor dezbateri aprinse în rândul comunității științifice.
Studiile privind repercusiunile asupra ecosistemului marin au arătat rezultate interesante, potrivit Hilde Elise Heldal, cercetătoare la Institutul Norvegian de Cercetări Marine. În urma analizelor efectuate, aceasta declară:
„În unele probe prelevate de pe ambele părți ale submarinului, am detectat concentrații scăzute de cesiu-137, probabil datorită emisiilor continue, dar nu se așteaptă ca aceste niveluri să afecteze organismele.”
În plus, rezultatele observaționale indică prezența unei fine pelicule de organisme marine care acoperă casco-ul submarinului.
De asemenea, s-a observat că combustibilul reactorului suferă un proces de coroziune. În reactoare, uraniul și plutoniul sunt presați în forme cilindrice care sunt introduse în tuburi metalice, de obicei parte a circuitului, iar deteriorarea acestor structuri ar putea rezulta în scurgerea materialului nuclear.
Radioactivitatea este prezentă în mică cantitate în toate oceanele, nu numai la suprafața lor. Acest fenomen se datorează diverselor substanțe radioactive, după cum afirmă Nuria Casacuberta, cercetătoare specializată în oceanografie fizică la Școala Politehnică Federală din Zürich.
„Cesiu-137, stronțiu-90, uraniu-235, plutoniu-240… toate sunt produse industriale, aproape inexistente în natură. Orice atom detectat este, aproape întotdeauna, de origine artificială.”
Astfel, substanțele respective sunt rezultatul activității industriale, fiind foarte rare în mediul natural.
Majoritatea radioactivității prezente în oceane își are originea în experimentele nucleare desfășurate în perioada anilor ’60 și ’70, în special în regiunea atolului Bikini și în arhipelagul Novaya Zemlya. Printre sursele suplimentare se numără și deversările controlate de la instalațiile de reprocesare de la La Hague din Franța și Sellafield din Marea Britanie. De asemenea, scurgerile de substanțe radioactive de la submarinul Komsomolets și alte două submarine sovietice care au fost scufundate în regiunea arctică rusă după ce au fost retrase din serviciu sunt incluse în această evaluare.
Nu este cazul submarinului Kursk
, care a fost scufundat în anul 2000 și care nu a fost luat în considerare în acest calcul.
Soarta celor două torpile nucleare este încă incertă.
Sigilarea cu plăci de titan pare să fie eficientă, conform măsurătorilor recente, afirmă Casacuberta.
Nu putem specula dacă se poate recupera ceva.
Pe de altă parte, Gwynn subliniază că nu au fost detectate urme de plutoniu în stare să fie utilizat în scopuri militare în vecinătatea submarinului.
În plus, el concluzionează că situația curentă nu oferă indicii clare despre posibilitatea recuperării unor materiale din submarin.
Studiile viitoare au drept scop să urmărească transformările suferite de vechea navă submarină sovietică de-a lungul timpului.
COMENTARII / 0