Sute de mii de persoane fără acte de identitate

O relatare deosebit de interesantă este oferită de Ion Vianu în Amor intellectualis, una care îmi revine în minte în mod repetat atunci când încerc...

O relatare deosebit de interesantă este oferită de Ion Vianu în Amor intellectualis, una care îmi revine în minte în mod repetat atunci când încerc să descifrez legătura complexă dintre România și identitatea comunității rome. Într-un moment de intensă emoție, mândrie și claritate, această scenă reușește să transmită mai multe informații decât numeroase studii, planuri guvernamentale sau dezbateri pe tema integrării.

În perioada interbelică, la Capșa, București, o conversație aprinsă a avut loc în jurul lui Dan Barbilian – Ion Barbu, eminent matematician și poet, cu privire la rădăcinile sale.

În urma unei provocări la adresa originii sale, Barbilian a reacționat vehement, susținând cu fermitate că nu este de origine armeană, ci mai degrabă are rădăcini rom. Atacul a venit sub forma unei lovituri de baston, însoțită de cuvintele:

Citește șiVirgil Ianțu, despre familie, carieră și lecțiile care i-au schimbat viața: „Trebuie să fii părinte, dar și prieten”

„Am venit aici ca rob, cu cuceritorii!”

Un sentiment de mândrie profund resimțit se face simțit în acest moment.

Într-un fenomen extrem de puțin obișnuit, o persoană alege să se sustragă complet de la orice încercare a societății de a-i atribui o identitate.

Nu se face nicio încercare din partea lui Ion Barbu de a oferi explicații sau de a-și ajusta imaginea pentru a fi mai ușor acceptat; dimpotrivă, el nici măcar nu încearcă să atenueze anumite aspecte. Pur și simplu, el refuză să permită altora să-i definească identitatea.

Recent, am avut ocazia să vizualizez un material video în care Pompiliu Popescu, medicul care a îngrijit echipa națională de fotbal în trecut, discuta despre Ilie Dumitrescu și despre un anumit impediment, aproape insesizabil, cu care celebrul jucător de fotbal s-a luptat pe tot parcursul tinereții sale.

Potrivit spuselor medicului naționale, viața lui Dumitrescu a fost marcată de o luptă interioară care i-a influențat întreaga tinerețe, perioadă în care a încercat să-și transforme profund existența. Această luptă a fost puternic condiționată de originea sa, care a avut un impact semnificativ asupra mentalității sale, determinându-l să caute schimbarea, să o nege și să aspire să devină altceva în mod constant.

„a avut o luptă internă a lui, o luptă întreagă a tinereții cu el însuși ca să își schimbe condiția”

„condiția lui de rom a atârnat foarte greu în mentalitatea lui de a o schimba, de a o nega, de a deveni mereu altceva”

sunt cuvintele medicului despre această experiență.

Fotbalistul Dumitrescu a făcut parte din celebra Generație de Aur. Cariera sa a inclus perioade la echipele Steaua, Tottenham Hotspur și West Ham United. Unul dintre cele mai remarcabile momente ale sale a fost golul marcat împotriva echipei Argentinei, care a rezultat în urma unei combinații de joc colectiv considerată, probabil, cea mai frumoasă din întreaga istorie a fotbalului românesc.

Deși a trecut prin ani de luptă internă, omul a făcut față confruntării cu o parte fundamentală a existenței umane, potrivit relatării lui Pompiliu Popescu, fără a fi încărcat de sentimente de vinovăție.

În legătură cu Ilie Dumitrescu, dorim să readucem în atenție câteva aspecte.

România a cunoscut unul dintre cei mai remarcabili fotbaliști ai săi, un jucător care a lăsat o amprentă de neșters asupra istoriei sportive a țării. Este vorba despre un om care și-a demonstrat valoarea pe terenurile de fotbal ale României și ale lumii, participând la o finală cu Steaua, evoluând ulterior în Premier League. Acest jucător cu aptitudini ofensive a reușit să înscrie în cadrul Campionatului Mondial, fiind parte a unei generații care a suscitat un sentiment de mândrie colectivă autentic într-o perioadă de tranziție dificilă pentru România, marcată de ieșirea din comunism și de accederea într-o perioadă de schimbări sociale și economice ample, uneori confuze și violente.

În ciuda succesului său răsunător, o luptă internă intensă se desfășura, alimentată de incertitudini legate de propria identitate și de originea sa, precum și de poziția sa într-o societate care, deși îi recunoștea performanța, era adesea reticentă în a-l accepta pe omul din spatele succesului.

Interviul cu sociologul Nicolae Gheorghe a constituit un episod deosebit.

La auzul spuselor lui Pompiliu Popescu, am făcut imediat conexiunea cu Barbilian, respectiv cu sociologul Nicolae Gheorghe.

În mod surprinzător, cele trei personalități – un poet inovator, un sociolog cu viziuni progresiste și un celebru jucător de fotbal – sunt legate printr-o narațiune comună românească referitoare la identitate, succes și costul social al singularității.

În fața aceluiași factor de stres, Barbilian a răspuns prin ridicarea bastonului, pe când Dumitrescu a dus conflictul în propriul interior, căutând să se transforme în „ceva diferit”. Întrebarea identitară a devenit, pentru Nicolae Gheorghe, o fixație de ordin intelectual și politic, pe care a susținut-o până la sfârșitul vieții sale.

Nicolae Gheorghe a reușit să surprindă cu acuratețe această atmosferă de tensiune, afirmând în cuvintele sale:

„Prima dată când am aflat că sunt țigan a fost când cineva mi-a spus asta”

. Această declarație reprezintă o mărturie a felului în care identitatea poate fi revelată într-un mod neașteptat.

Un astfel de enunț, „Hei, tu ești un rom!”, condensează realitatea complexă a ființei romesti în societatea românească. Aici, percepția din exterior are puterea de a defini o persoană, mai degrabă decât autoidentificarea sa. Această dramă a identității este generată de faptul că etichetele sociale, atribuite din exterior, sunt adesea instrumentalizate și interiorizate.

La un anumit moment, Gheorghe a ridicat o întrebare extrem de pertinentă cu privire la starea comunității romă:

„De ce primul care hotărăște că el este țigan este un altul, și nu el?”

Această remarcă a lui Gheorghe poate fi considerată una dintre cele mai aspre și mai profunde observații asupra acestei probleme.

Într-o Românie aflată în căutarea unui echilibru în ceea ce privește identitatea romă, Ion Vianu are o scenă extraordinară în Amor intellectualis, una care îmi revine în minte în mod repetat atunci când încerc să descifrez legătura complexă dintre România și identitatea comunității rome. Într-un moment de intensă emoție, mândrie și claritate, această scenă reușește să transmită mai multe informații decât numeroase studii, planuri guvernamentale sau dezbateri pe tema integrării.

Indivizii menționați – Barbilian, Dumitrescu, Nicolae Gheorghe – au reacționat, în esență, la aceeași presiune socială. Pentru o mulțime de romi care obțin succes, realizările lor nu eradică stigmatul. Acest fenomen doar se transformă și se deplasează de la nivelul insultei directe brutale către o sferă mai complexă și mai dificil de demonstrat: suspiciuni permanente, evaluări continue, senzația că trebuie să fii puțin mai bun decât ceilalți pentru a obține același nivel minim de acceptare.

Astăzi, întrebarea nu mai are forma „de ce ești țigan?”, așa cum un străin îi adresase Nicolae Gheorghe în anii ’60.

În prezent, interogarea se prezintă într-o formă mai subtilă și social acceptabilă. Însă semnificația profundă rămâne cvasi-identică: Care este limita până la care o persoană poate fi ea însăși fără să provoace dezaprobare?

În România, excepțiile sunt asimilate cu o relativă ușurință – geniile sportive, artiştii neobişnuiţi, cei care excelează în muzică și actorii cu personalitate unică.

În continuare, o sursă de îngrijorare rămâne viața de zi cu zi a persoanelor care nu aspiră la admirație sau la un statut special, ci doar la egalitate și normalitate în cadrul instituțiilor. Sunt oameni obișnuiți, cum ar fi inginerii, șoferii, profesorii, muncitorii, miniștrii, medicii și judecătorii, care doresc să fie considerați egali și recunoscuți ca atare, și nu doar tolerați ca excepții.

Nașterea fiecăruia este inevitabilă, însă evoluția sa ulterioară este condiționată de circumstanțe. Destinele oamenilor sunt determinate de alegerile pe care le fac, în funcție de oportunitățile care li se prezintă. Viața fiecăruia este o consecință a acestor alegeri și a ceea ce îi este permis să devină.

În România, un individ aparținând comunității romilor se confruntă cu un parcurs dificil spre succes, datorită prejudecăților și condițiilor socio-economice moștenite. Pentru a atinge performanța, efortul necesar este de cel puțin două ori mai mare în comparație cu cel al unei persoane care nu aparține acestei comunități, dar are același punct de start. Această percepție este des întâlnită în rândul comunităților de romi. Motivul nu rezidă în incapacitatea romilor, ci mai degrabă în sistemul care impune obstacole suplimentare, greutăți la picioare, pe o pistă pe care alții o străbat cu ușurință. Această situație poate fi descrisă, în termeni simpli, ca o inechitate socială.

Un număr de 569.000 de persoane cu cetățenie română s-au auto-identificat ca fiind de etnie romă, potrivit datelor disponibile. Acest număr reprezintă o cifră semnificativă în ceea ce privește identitatea etnică a cetățenilor români și a fost raportat în anul 2021.

Un contrast puternic se desprinde între rezultatele recensământului și realitățile demografice. 569.000 de persoane au declarat oficial că aparțin etniei romă în anul 2021. Însă, estimările nesoficiale ale Consiliului Europei și Băncii Mondiale indică un număr mult mai mare, cuprins între 1,5 și 2 milioane de romi pe teritoriul României.

Această distincție nu are o natură pur statistică, ci îndrăznește să pătrundă în sferele sociologiei, psihologiei și politicilor.

La nivel național, un număr semnificativ de persoane, în număr de sute de mii, decid în mod deliberat să-și ascundă identitatea etnică, optând pentru a nu fi recunoscuți ca fiind romi.

Nu este vorba despre o lipsă de cunoaștere a propriei identități, ci mai degrabă despre conștientizarea profundă a consecințelor pe care această recunoaștere le poate avea. Anumite familii și școli au transmis aceste învățăminte, la fel cum și cartierele și privirile celor din jur au jucat un rol în acest proces. Mecanismele de disciplină socială care se transmit de generații în familiile rome impun reguli precum:

nu spune că ești rom, vorbește corect, nu atrage atenția, fii mai bun decât ceilalți dacă vrei să fii acceptat

.

Atunci când afirma că romii sunt într-o căutare continuă a unui punct de echilibru între recunoașterea de sine și adaptarea socială, Nicolae Gheorghe se referea tocmai la această stare de tensiune interioară, caracterizată prin schimbarea permanentă a strategiilor de supraviețuire. El spunea că aceștia „jonglează cu identitățile”.

Acum aproape un secol, la Capșa, Barbilian își ridica simbolic bastonul. În acea perioadă, Ilie Dumitrescu traversa tinerețea sa cu scopul de a-și schimba statutul social. Între timp, Nicolae Gheorghe se străduia să redefinească noțiunea de identitate, lăsând-o fără un răspuns clar. La un moment dat, în 2021, un număr imens de persoane, sute de mii la număr, au optat pentru o atitudine de tăcere în fața statisticilor. Toate aceste episoade istorice sunt, în fapt, parte din ampla și complexa poveste a incapacității noastre colective de a stabili o conexiune firească și echilibrată cu realitatea și identitatea comunității rome.

În mod frecvent, reprezentarea politică a comunității romă se confruntă cu o situație extrem de dificilă, caracterizată printr-o interacțiune nocivă.

„Reprezentarea politică romă a rămas adesea captivă într-o combinație toxică”

Această afirmație subliniază provocările majore cu care se confruntă această grupare.

Imagina publică a romilor este afectată nu numai de rasismul predominant și de stereotipurile vechi, ci și de anumiți indivizi care susțin că vorbesc în numele lor. Reperezentanții acestei minorități au o responsabilitate în acest sens. Este o problemă care necesită atenție.

De-a lungul ultimilor ani, scena politică a comunității rome a fost caracterizată printr-un amalgam dăunător de interese personale, sentimente de victimă și o calitate politică scăzută, care au reușit să o mențină într-o stare de captivitate.

În loc să lupte împotriva prejudecăților legate de romi, anumiți lideri ale căror acțiuni au fost afectate de scandaluri penale și a căror retorică a fost caracterizată de discursuri primitive și reflexe feudale, au vorbit în numele unei întregi comunități, consolidând astfel stereotipurile existente prin fiecare apariție publică.

În spatele acestei dezbateri se ascunde o fisură mai puțin discutată: o parte semnificativă a comunității romi, care sunt bine educați și profesionalizați, resping asocierea cu imaginea stereotipă care li se atribuie. Acest refuz nu este motivat de o negare a propriei identități, ci mai degrabă de respingerea unei reprezentări caricaturale a acesteia.

Într-o manieră surprinzătoare, anumite persoane optează pentru o existență lipsită de identitate publică, tocmai din cauză că nu se reflectă nici în portretul colectiv realizat de majoritatea, nici în cel creat de cei care susțin că îi reprezintă pe romi în cadrul Parlamentului României. Un mandat de parlamentar pe viață alocat pentru reprezentarea romilor nu face decât să împiedice progresul și să devină, în schimb, un factor crucial de resemnare.

În perioada finală a vieții sale, Nicolae Gheorghe sublinia că mișcarea romă se confruntă cu riscul de a fi îngrădită într-un cadru de „industrie a victimelor”, unde starea de mizerie generează o legitimitate superioară celei rezultate din crearea unor comunități independente și a unor lideri de încredere.

Reflectând la sursele de inspirație, numele Ion Barbu rămâne o constantă în gândirea mea. Este un reper care mă face să revin la el ori de câte ori caut să înțeleg anumite lucruri.

Problema identității românești rămâne un subiect de dispută în România, fiind oscilantă între rușine, spectacolarizare și exploatare politică. Schimbarea clasei politice și reformarea reprezentării politice a comunității rome sunt necesare în același timp – ceea ce implică un anumit grad de curaj pe care nu și l-a asumat încă nicio parte din societatea românească.

La Capșa, Barbilian ridica bastonul nu numai din proprie mândrie sau iritare, ci dintr-un refuz instinctiv de a lăsa pe altcineva să-i impună o etichetă, să-i ofere o explicație pentru ceea ce era, să-i controleze destinul sau să-l reducă la o schiță acceptată de societate.

În România, o societate cu adevărat matură s-ar putea cristaliza atunci când un individ va putea declara fără ocolișuri că este român, fără ca această afirmație să se transforme într-un act de bravadă sau într-o sursă de stigmatizare. Fără să fie nevoit să-și ridice glasul pentru a fi luat în seamă sau să păstreze tăcerea pentru a evita sancțiuni.

COMENTARII / 0