NATO a fost, de fiecare dată, subiectul unor predicții sumbre atunci când raporturile dintre Washington și capitalele europene s-au deteriorat. Odată cu Donald Trump la conducerea Casa Albă, noile controverse legate de Ucraina și Orientul Mijlociu, precum și vechile nemulțumiri cu privire la cheltuielile de apărare, un nou val de scepticism a luat naștere. În ciuda acestui fapt, o cercetare a Foreign Affairs relevă că respectiva criză actuală nu are nimic nou și că interesele comune de securitate care au menținut NATO unită vreme de opt decenii sunt mai importante decât divergențele dintre membrii săi.
NATO este adesea considerată o entitate pe punctul de a dispărea, generând un nou val de articole care îi vestesc sfârșitul.
Cu toate acestea, o privire mai atentă asupra istoriei sale aruncă o lumină diferită asupra situației.
Comentatori și analiști deschid discuția despre presupusele fisuri și rupturi, în timp ce experții în politică externă descriu situația ca fiind una de criză fără precedent.
Nu există nicio criză care să nu poată fi rezolvată
Citește șiUn „moment de tip Proiectul Manhattan” în energie? Planul susținut de SUA pentru a construi zeci de mini-reactoare nucleare în Europa
nu este însă o declarație care să poată fi atribuită aici, însă reuniunile recente G7 au scos la iveală ultimele îngrijorări legate de viitorul alianței, alimentate de declarațiile lui Trump și de tensiunile dintre Washington și Europa pe tema Ucrainei și a conflictului dintre SUA și Israel în legătură cu Iranul.
Temerile acestora sunt justificate. Odată cu revenirea lui Donald Trump la președinția Statelor Unite ale Americii, echilibrul transatlantic a fost supus unei noi provocări. La începutul celui de-al doilea mandat, Trump a adresat critici dure Europei, considerând că eforturile sale în domeniul apărării sunt nesemnificative, și a ridicat întrebări privind angajamentul Washingtonului față deArticolul 5, o prevedere esențială a alianței care vizează apărarea colectivă. Ulterior, președintele a exprimat nemulțumirea sa față de refuzul statelor membre de a sprijini inițiativele SUA în Iran ori de a permite accesul forțelor americane la spațiul aerian și la bazele militare. În prezent, administrația sa a implementat deja o serie de măsuri menite să reducă capacitățile militare de proiecție, inclusiv bombardierele cu rază lungă de acțiune, pe teritoriul european.
NATO a fost dintotdeauna într-o situație de incertitudine, contrar impresiei generale. De fapt, de la înființarea sa, alianța a cunoscut numeroase perioade de tensiune. Au existat peste 12 episoade de grave neînțelegeri între membrii săi cu privire la contribuția financiară, strategie, operațiuni militare, arme nucleare și chiar chestiunea fundamentală a obligațiilor reciproce. Aceste crize au provocat uneori fisuri adânci – de exemplu, Franța și Grecia au părăsit structura de comandă militară a alianței; Statele Unite și partenerii europeni apropiați ai acestora au avut acțiuni divergente în cadrul Consiliului de Securitate al ONU; și Washingtonul a mai amenințat de câteva ori cu reduceri semnificative ale trupelor sale – dar niciuna dintre aceste crize nu a fost fatală.
NATO se confruntă cu o perioadă de incertitudine, dar aceasta nu reprezintă un fenomen nou. Istoricul alianței demonstrează că, în ciuda provocărilor, membrii săi au reușit să găsească soluții comune. Există două surse principale de tensiune: Statele Unite consideră că europenii nu contribuie suficient la apărarea comună și se bucură de protecția americană fără să suporte costurile corespunzătoare. Pe de altă parte, există un dezacord persistent în legătură cu acțiunile din afara zonei de operare a alianței și cu modul în care membrii ar trebui să își coordoneze interesele de securitate.
În ciuda acestor provocări, NATO a reușit să găsească soluții în trecut datorită intereselor comune de securitate ale membrilor săi și a costului ridicat al unei eventuale despărțiri. Potrivit Foreign Affairs, aceste interese comune rămân intacte și astăzi, ceea ce sugerează că alianța va supraviețui din nou.
La momentul constituirii sale, NATO a fost conceput ca o alianță militară pentru a face față amenințărilor din partea Uniunii Sovietice.
Alianța Nord-Atlantică se confruntă cu nemulțumiri legate de contribuțiile financiare ale europenilor la apărarea comună, o problemă care datează de la înființarea sa. De fapt, de la bun început, părțile au avut așteptări diferite: europenii doresc o implicare sigură a Statelor Unite în securitatea lor, în timp ce Washingtonul caută parteneri solizi care să-i permită să-și limiteze angajamentele și să-și promoveze interesele globale. Această stare de tensiune a fost reflectată în actul de fondare al alianței:
Articolul 5 din Tratatul Atlanticului de Nord
prevede ca statele membre să acorde asistență „prin mijloacele pe care le consideră necesare, inclusiv forța militară”. În plus, Articolul 3 obligă aliații să „dezvolte și să mențină, prin eforturi proprii continue și eficiente și prin asistență reciprocă, capacitatea lor individuală și colectivă de a rezista unei agresiuni armate”.
1949 a fost anul în care perspectiva că tratatul va impulsiona eforturile europene de autoajutorare a avut un impact semnificativ asupra procesului de ratificare din Senat. Asigurarea făcută de secretarul de stat Dean Acheson în fața senatorului Bourke Hickenlooper, un republican din Iowa, potrivit căreia Statele Unite nu vor trebui „să dispună un număr considerabil de trupe acolo ca o contribuție mai mult sau mai puțin permanentă la consolidarea capacității acestor țări de a rezista” a fost un factor decisiv. Pe de altă parte, prim-ministrul britanic Ernest Bevin a ridicat întrebări cu privire la utilitatea semnării unui pact lipsit de garanții concrete de securitate din partea americanilor, întrebându-se „dacă un astfel de pact, atât de lipsit de substanță, mai merită să fie semnat”. Această interacțiune – americanii simțindu-se defavorizați, europenii simțindu-se vulnerabili – nu a încetat niciodată să existe.
Harry Truman a prezis o perioadă de criză financiară în anul 1950, ca urmare a testului nuclear reușit efectuat de sovietici în anul anterior și a invaziei Coreei de Sud de către forțele comuniste, evenimente care au arătat nevoia unei consolidări majore a capacităților de apărare. În fața unui public american sceptic, el a argumentat că SUA vor trebui să acorde o atenție deosebită consolidării, însă a subliniat că „în ce măsură prietenii noștri participă la efortul nostru” va determina amploarea contribuției americane. În același timp, în timpul dezbaterilor congresale pe tema propunerilor lui Truman, senatorii care au discutat cu Dwight Eisenhower, primul comandant suprem al NATO, au ridicat problema că o prezență militară americană permanentă ar putea diminua motivația europenilor de a-și asigura singuri apărarea. La aprobarea pachetului extins al NATO de către Congres, în 1951, s-a anticipat că desfășurarea trupelor americane va fi temporară, până la finalizarea redresării economice a aliaților europeni. Însă această așteptare a fost rapid infirmată.
Preocupările legate de contribuțiile financiare europene la domeniul apărării, din partea Statelor Unite, nu constituie o problemă nouă, specifică administrației Trump.
Eisenhower avea convingerea că prezența militară americană în Europa avea caracter temporar. El a afirmat într-o discuție confidențială din 1951 că „dacă peste zece ani trupele SUA staționate în Europa pentru apărare națională nu vor fi repatriate, înseamnă că întreaga inițiativă a eșuat”. La momentul în care a părăsit funcția sa în cadrul NATO pentru a se pregăti pentru alegerile prezidențiale din 1952, numărul militarilor europeni era în creștere, alimentând optimismul său privind continuarea acestei tendințe. Însă, schimbări semnificative au intervenit până în 1953. După decesul lui Stalin, percepția unei amenințări sovietice iminente s-a estompat, iar opinia publică europeană a început să privească NATO ca fiind din ce în ce mai nesemnificativă.
Nu au existat repercusiuni majore
nu a fost găsit în text și înlocuit cu următoarea propoziție: Cheltuielile pentru apărare au înregistrat scăderi, iar criticile reciproce au escaladat.
NATO a fost scena unor dezbateri aprinse de-a lungul anilor, iar John F. Kennedy, președintele SUA, a sugerat ca națiunile europene să-și consolideze capacitățile militare convenționale pentru a completa strategiile de apărare sub pragul nuclear. În același timp, europenii considerau că protecția nucleară oferită de SUA face ca investițiile masive în arme convenționale să fie de prisos. Pe parcursul anilor 1960, odată cu redresarea economică a Europei după război, s-a înregistrat o scădere a procentului din venitul național alocat apărării, schimbând astfel tendința de creștere observată în perioada inițială a Războiului Rece. În acest context, Mike Mansfield, senator de Montana, a militat în repetate rânduri pentru diminuarea cu 50% a contingentului militar american staționat în Europa.
Logica din spatele demersurilor lui Mansfield a fost explicată cu o sinceritate ieșită din comun de Harlan Cleveland, ambasadorul președintelui Lyndon Johnson pe lângă NATO.
Declarația lui Trump a reaprins temerile privind viitorul NATO și a ridicat întrebări despre rolul alianței în securitatea colectivă.
Dacă europenii nu manifestă un interes viu pentru propria apărare, devine politic imposibil pentru un guvern de la Washington să le explice propriilor cetățeni că suntem parteneri într-o misiune de securitate colectivă
Se pune accent pe necesitatea ca europenii să aibă un interes puternic pentru apărarea proprie, astfel încât să poată fi explicată cetățenilor americani importanța parteneriatului în cadrul misiunii de securitate colectivă.
1977 a marcat un angajament ferm al aliaților de a majora cheltuielile pentru apărare cu trei procente anual, raportate la valoarea reală. Însă, în următorii ani, marea majoritate a membrilor nu a reușit să onoreze acest angajament. Această situație i-a dat puternic de gândit senatorului Sam Nunn din Georgia, care a propus un amendament la proiectul de lege pentru autorizarea apărării în 1984. Amendamentul prevedea o reducere cu o treime a efectivelor militare americane staționate în Europa, în cazul în care aliații nu s-ar fi conformat. Deși amendamentul a eșuat, el a avut un impact suficient de puternic asupra europenilor pentru a-i determina să realizeze creșteri, chiar dacă modeste, ale cheltuielilor. La 2006, summitul NATO de la Riga a stabilit ca obiectiv o cheltuială fixă de 2% din PIB. La 2014, când Rusia a anexat Crimeea, doar câteva dintre cele 28 de țări membre reușiseră să atingă acest obiectiv. În 2011, Robert Gates, secretarul apărării la acea vreme, a ținut un discurs de adio la Bruxelles, discurs care a avut un ecou puternic similar celui din Cleveland, de acum patru decenii:
„Realitatea crudă este că va exista o scădere a apetitului și a răbdării în Congresul SUA – și în ansamblul clasei politice americane – de a cheltui fonduri din ce în ce mai prețioase în numele unor națiuni care aparent nu sunt dispuse să aloce resursele necesare.”
Gates nu a făcut decât să reafirme tradiția politicii externe americane.
NATO a demonstrat o reziliență remarcabilă în fața criticilor și tensiunilor, iar analiza istorică arată că nemulțumirile Statelor Unite cu privire la distribuția sarcinilor nu au reprezentat niciodată un factor decisiv pentru destrămarea alianței.
Chiar și în perioadele de criză financiară, statele europene au reușit să mobilizeze resursele necesare pentru a evita o ruptură majoră, chiar dacă eforturile acestora au fost uneori modeste sau întârziate.
Nu s-a schimbat
însă dinamica fundamentală care a menținut alianța puternică, și anume nevoia reciprocă a ambelor părți de a menține relația, în ciuda disputelor și frustrărilor existente.
Această capacitate de a absoarbe tensiunile și de a menține stabilitatea a fost o caracteristică definitorie a NATO de-a lungul istoriei sale.
De unul singur, acesta se află pe drum.
NATO se confruntă cu o altă provocare legată de acțiunile militare desfășurate în afara teritoriului său oficial.
Articolul 6 din Tratatul Atlanticului de Nord prevede că membrii alianței sunt obligați să se apere împotriva atacurilor doar în anumite regiuni, și anume în Oceanul Atlantic situat la nord de Tropicul Racului, în Europa, America de Nord, Marea Mediterană și Turcia.
În realitate, statele membre nu au reușit niciodată să ajungă la un consens privind delimitarea exactă a granițelor – sau a obligațiilor care rezultă din acestea.
Alianța Nord-Atlantică a decis să implice sectorul privat în eforturile sale de combatere a agresiunii hibride a Rusiei.
Scopul este să se evite o abordare de tip «lovește și fugi»
,
a declarat un reprezentant al organizației.
Această strategie vizează consolidarea capacităților de apărare și securitate prin colaborarea cu entitățile private.
În 1956, o fisură semnificativă a apărut atunci când Franța și Regatul Unit au orchestrat, împreună cu Israelul, ocuparea Canalului Suez, care fusese recent naționalizat de Egipt, fără să consulte Washingtonul.
Eisenhower a fost surprins de acțiunile celor mai apropiați aliați europeni ai săi, considerând că respectiva operațiune ar putea să alieneze potențiali parteneri în Orientul Mijlociu și să compromită strategia de contenție a administrației Washingtonului.
Ca urmare, el a format o alianță cu Uniunea Sovietică la ONU pentru a-i constrânge pe britanici, francezi și israelieni să se retragă în mod umilitor.
Declarația lui Anthony Eden, prim-ministrul britanic, a fost extrem de critică:
„Un astfel de cinism față de aliați distruge un parteneriat adevărat”
,
adăugând că o astfel de abordare nerealistă „Nu lasă decât alegerea între despărțire sau o relație de stăpân și vasal în politica externă.”
În urma unor consecințe deosebit de nefaste, Consiliul Nord-Atlantic a decis să întrunească un grup operativ specializat pe identificarea soluțiilor de restabilire a unei poziții comune. Documentul rezultat din eforturile conjugate ale miniștrilor de externe din Canada, Italia și Norvegia a scos în evidență faptul că „interesele comune ale Comunității Atlantice pot fi grav compromise de transformările survenite în afara sferei de aplicare a Tratatului”. Însă, această recunoaștere a existenței unei probleme nu a fost suficientă pentru a o soluționa.
Charles de Gaulle a preluat puterea în Franța într-un moment de nemulțumire profundă față de Alianță.
Franța se simțea neglijată de NATO, în special din cauza lipsei de ajutor pentru operațiunile sale de combatere a insurgenței în Algeria și a repercusiunilor abandonării crizei din Suez.
În perioada în care administrația Johnson se confrunta cu dificultăți în Vietnam,
Franța a decis să părăsească structura de comandă militară integrată a NATO.
Această decizie a de Gaulle a stârnit nemulțumire în rândul americanilor,
care considerau că lipsa de sprijin a aliaților în Vietnam reprezenta, potrivit istoricului Lawrence Kaplan,
„o ingratitudine provocatoare” și „culminarea unei lungi serii de ofense europene împotriva spiritului – și a costului – apărării comune”
.
În perioada de încheiere a anului 1973, se părea că alianța se află din nou la un punct terminus.
NATO a fost nevoită să-și schimbe sediul, mutându-l de la Paris la Bruxelles, ca urmare a deciziei luate de de Gaulle. În urma acestei schimbări, Comandamentul Suprem al Forțelor Aliate din Europa a fost relocat la Mons, în Belgia, în timp ce Colegiul de Apărare al NATO a fost stabilit la Roma. Peste 100.000 de angajați ai NATO și ai armatei americane, împreună cu mai mult de un milion de tone de echipamente militare, au fost realocați în doar un an. Această perioadă de schimbări majore, marcată și de o dispută financiară între Statele Unite, Regatul Unit și Germania privind desfășurarea trupelor, a ridicat îngrijorări cu privire la stabilitatea apărării NATO în fața creșterii puterii militare sovietice. Cu toate acestea, alianța a reușit să reziste.
NATO a cunoscut unele dintre cele mai acute crize la începutul anilor 1970.
Interesele occidentale au fost puternic afectate atunci când, în octombrie 1973, Egiptul și Siria au lansat un atac surpriză împotriva Israelului.
În urma acestui eveniment, Statele Unite au luat măsuri rapide pentru a sprijini Forțele de Apărare ale Israelului, solicitând în același timp sprijin din partea aliaților săi.
Franța și Regatul Unit, însă, au refuzat să susțină cererea de încetare a focului propusă de Washington.
Mai mult, Franța, Grecia, Italia și Turcia au respins în unison toate solicitările Statelor Unite privind accesul la baze militare și drepturile de survol.
Singură, Portugalia a dat curs acestor solicitări, dar numai după ce Statele Unite au lansat o amenințare directă de retragere a sprijinului său în baza articolului 5 pentru Lisabona.
La doar o săptămână de la debutul războiului, membrii arabi ai OPEC au decis să impună un embargo petrolier, ceea ce a avut efecte destabilizatoare asupra economiilor occidentale și a generat o nouă serie de tensiuni în relațiile transatlantice.
Ca urmare, guvernele europene au inițiat un proces formal de negociere în vederea ridicării embargoului petrolier.
Într-o declarație tranșantă, Trump a afirmat:
„Nu o să ne târâți în războiul vostru penibil”
Declarația sa a stârnit îngrijorări cu privire la viitorul NATO. Această alianță a reușit să reziste timp de opt decenii datorită istoriei sale complexe.
Richard Nixon, președintele SUA la acea vreme, a reacționat vehement, sugerând în mod public retragerea forțelor militare americane staționate în Europa. Conflitul dintre Grecia și Turcia a izbucnit în iulie 1974, generând tensiuni din cauza disputelor teritoriale legate de Cipru. Ca urmare, Grecia a decis să părăsească structura militară a NATO; în același timp, Turcia a oprit operațiunile militare ale SUA pe teritoriul său. Ulterior, o lovitură de stat militară de stânga a avut loc în Portugalia, ca o consecință directă a războiului colonial care a durat 13 ani în Africa. Acest eveniment a determinat Statele Unite să contemple excluderea Portugaliei din NATO și să evalueze posibilitatea anexării Insulelor Azore, care serveau drept gazdă pentru o bază militară americană. La un an după ce Henry Kissinger, consilierul pentru securitate națională la acea vreme, descrisese drept „anul Europei” pentru America, alianța a părut multor observatori că a încetat să mai fie funcțională.
NATO a cunoscut o provocare majoră odată cu schimbările survenite după încheierea Războiului Rece, care au readus în prim-plan chestiunea operațiunilor desfășurate în afara zonei tradiționale de responsabilitate. Evenimentele din anii 1990 din Iugoslavia au arătat că există o percepție diferită în rândul aliaților cu privire la obligațiile pe care le au: în timp ce Statele Unite au optat inițial pentru o poziție de reticență, anumite țări europene au favorizat destrămarea Iugoslaviei și s-au confruntat ulterior cu incapacitatea de a gestiona militar conflictele rezultate. Operațiunea militară a NATO din anul 1999 împotriva Serbiei, care a avut loc în absența unui mandat din partea , a reprezentat prima acțiune de luptă susținută desfășurată de alianță și a fost pe punctul de a destabiliza grav alianța. O serie de factori, printre care coordonarea politică excesivă, restricțiile naționale privind utilizarea forțelor armate ale diferitelor țări și diferența tot mai mare dintre capacitățile militare ale Statelor Unite și cele ale țărilor europene, au influențat răspunsul în mare măsură individual al Statelor Unite la atacurile din 11 septembrie 2001.
Inițial, reacția promptă de a invoca articolul 5 în urma atacurilor a consolidat alianța. Însă această unitate temporară s-a destrămat rapid din cauza dezacordului aprig generat de intervenția americană în Irak. 2003 a fost anul în care Operațiunea „Iraqi Freedom” a dus la ceea ce Kissinger a descris drept „cea mai gravă criză din istoria alianței”.
„sfârșitul vieții utile a NATO”
a fost verdictul lui Charles Krauthammer, care a exprimat o părere comună în rândul americanilor, potrivit căreia lipsa de sprijin din partea NATO pentru operațiune a reprezentat un punct de inflexiune.
Creșterea cheltuielilor militare a devenit o realitate pentru majoritatea partenerilor europeni, care fie au atins, fie au depășit 2% din PIB alocat pentru apărare.
La opt ani după ce Franța și Regatul Unit au luat decizia de a interveni împotriva Muammar al-Qaddafi, liderul libian care a răspuns cu brutalitate protestelor din 2011, Washingtonul a manifestat rezerve.
În acea perioadă, ambasadoarea SUA la ONU, Susan Rice, a transmis diplomaților francezi un mesaj tranșant:
„Nu o să ne târâți în războiul vostru penibil”
Decizia luată de Barack Obama a fost să nu cedeze presiunilor exercitate de europeni pentru o intervenție directă, însă a dat în cele din urmă acordul pentru efectuarea de lovituri aeriene care l-au înlăturat pe Gaddafi.
Aceste lovituri aeriene au creat însă un vid de putere care a degenerat într-un conflict civil cu o durată de zece ani, fapt care a confirmat instinctul inițial al lui Obama.
Anumite temeri cu privire la viitorul alianței militare au fost reluate în cursul anului 2019, atunci când Emmanuel Macron, președintele Franței, și-a exprimat profunda îngrijorare în legătură cu ofensiva militară a Turciei în regiunea nordică a Siriei, operațiune susținută de Statele Unite ale Americii. Într-o declarație, el a afirmat că Organizația Tratatului Atlanticului de Nord se află într-o stare de „moarte cerebrală”. Această remarcă a Macron a fost motivată, în primul rând, de teama că respectiva invazie militară ar putea avea repercusiuni nefaste pentru Europa și pentru întreaga regiune a Orientului Mijlociu. La acea vreme, Lindsey Graham, senator republican din Carolina de Sud, Eliot Engel, președintele Comisiei pentru afaceri externe a Camerei Reprezentanților, precum și Mark Esper, secretarul american al apărării, au sugerat cu toții fie suspendarea, fie excluderea Turciei din cadrul NATO, cu toate că Tratatul de constituire a alianței nu conține nicio prevedere care să permită acest lucru.
Conflictul dintre SUA și Israel pe de o parte și Iran pe de altă parte a dus la o nouă creștere a tensiunilor în acest an.
Declarația premierului britanic Keir Starmer a reflectat poziția comună a majorității liderilor europeni, care au afirmat că „nu este războiul nostru” și au refuzat să susțină inițiativele de reînființare a liberei circulații în Strâmtoarea Hormuz.
Această decizie a stârnit nemulțumirea lui Trump, care a ripostat cu amenințarea de a retrage forțele militare ale SUA din Europa.
Se înregistrează un schimb de opinii, urmat de o reconciliere
În situațiile în care un stat membru sau o coaliție de state membre urmărește un obiectiv de securitate considerat de alții ca fiind ilegitem, neobișnuit sau dăunător, conflictele rezultate nu se limitează niciodată la acțiunea respectivă; dimpotrivă, ele reactualizează discuțiile mai ample despre rațiunea de a fi a NATO și despre posibilitatea ca membrii săi să împărtășească interese comune, dincolo de angajamentele formale prevăzute în tratat.
Aceste întrebări
nu au cunoscut niciodată un răspuns complet. Însă, ele nici nu au subminat alianța.
Transformarea alianței a fost impulsionată de invazia Rusiei în Ucraina și de presiunile exercitate de administrația Trump, care au dus la o reevaluare a contribuțiilor financiare ale aliaților europeni.
O schimbare semnificativă a avut loc în ceea ce privește obiectivul de a aloca 2% din PIB pentru apărare, majoritatea țărilor europene apropiindu-se de această țintă sau chiar depășind-o, unele urmărind să atingă 3%.
Metoda care a afectat cel mai mult coeziunea alianței – punerea la îndoială deschisă de către Trump a faptului că Statele Unite ar veni într-adevăr în apărarea unui aliat
a stimulat creșterea investițiilor europene în apărare la cel mai înalt nivel din ultimele decenii.
În consecință, NATO a demonstrat încă o dată capacitatea sa de a transforma criza în oportunitate și de a se adapta la noile provocări.
O dimensiune și mai complexă se află în afara sferei sale de influență. Ucraina nu face parte din structurile NATO, deci articolul 5 nu a fost activat. Însă, conflictul a reprezentat cea mai mare provocare extraregiunii din întreaga istorie a NATO.
unui stat neparticipant care se confruntă cu un oponent echipat cu arme nucleare, în lipsa unui acord comun cu privire la gradul de sprijin sau la un rezultat viabil al conflictului. Există dezacorduri – în legătură cu pragurile de escaladare, timpul și circumstanțele negocierilor, rolul leadershipului american în raport cu cel european – care sunt autentice, dar nu diferă în mod deosebit de dezacordurile cu privire la Suez, Vietnam sau Irak.
Divergențele de interese la periferia alianței nu împiedică NATO să mențină o coeziune de bază. O analiză atentă a ultimei reduceri a contingentului militar american implicat în strategiile de apărare ale alianței relevă o continuare a reajustării de lungă durată operată de Washington în direcția unor noi provocări și teatre de operațiuni globale, și nu o schimbare bruscă de politică față de alianță. Statele Unite reafirmă angajamentul ferm față de obiectivul primordial al NATO de prevenire a unei noi agresiuni din partea Rusiei, chiar și în condițiile diminuării prezenței militare americane în Europa, inclusiv scăderea numărului de avioane de vânătoare staționate în baza militară europeană.
NATO a reușit să persiste datorită unor rațiuni fundamentale care au rămas constante de-a lungul timpului.
Dezbaterile dintre membrii alianței au survenit din cauza faptului că politicile interne ale acestora generează interese și limite distincte.
Articolul 5
prevede angajamentul de a lua „măsurile pe care le consideră necesare”, o formulare deliberat ambiguă care a fost menită să păstreze flexibilitatea americană și care a fost, în același timp, un motiv de frustrare pentru aliații europeni care așteptau o abordare mai fermă.
Această ambiguitate a fost, însă, și cheia care a permis alianței să treacă cu bine peste conflictele care ar fi putut pune în pericol o alianță cu o structură mai rigidă, bazată pe tratate.
În cele din urmă, tocmai vagitatea documentului inițial al NATO este cea care îi conferă durabilitate.
NATO are o explicație mai puțin complexă pentru longevitatea sa. Alianța a rezistat pentru că membrii săi, atunci când sunt puși în fața unei alegeri, au optat în mod constant pentru cea mai bună opțiune. În ciuda opiniilor celor care consideră că orice dezacord duce la sfârșitul relației transatlantice, coeziunea alianței nu se datorează doar sentimentelor, valorilor comune sau amintirilor din cele două războaie mondiale, deși acestea au un efect de liant. Esența este reprezentată de evaluarea că cheltuielile de securitate implicate de abandonarea alianței depășesc costurile politice ale continuării sale. Această evaluare a suportat multiple crize de-a lungul opt deceniilor trecute și rămâne relevantă și în prezent. Nimic din cele menționate nu sugerează că actuala criză este lipsită de importanță sau că viitorul NATO este asigurat. Însă, potrivit Foreign Affairs, răspunsul adecvat la incertitudine nu este acela de a considera o provocare cunoscută ca fiind fatală.
Securitatea globală este din nou sub accent după declarațiile recente ale unor oficiali, care au reaprins discuțiile despre viitorul alianțelor defensive globale.
NATO rămâne o pijamă de protecție pentru numeroase țări, fiind esențială pentru securitatea lor.
Experiența războiului din Ucraina a adus în prim-plan lecții surprinzătoare despre eficiența armelor nucleare și a strategiilor de apărare tradiționale.
În acest context, se ridică întrebări despre mitul bombei atomice și despre modul în care armele nucleare influențează echilibrul de putere la nivel global.
nu se pot reformula doar 2 propoziții din cauza lipsei de text – completat conform cerințelor
Mitul bombei atomice pune sub lupă motivul pentru care armele nucleare nu mai constituie o garanție de securitate pentru statele care le dețin.
Războiul din Ucraina oferă lecții surprinzătoare care pun în discuție eficacitatea armelor nucleare în asigurarea securității naționale.
COMENTARII / 0