UE, între reducerea dependenței de SUA și sprijinirea apărării aliaților

Decizia Pentagonului de a nu furniza rachete Tomahawk cu rază lungă de acțiune către Germania a ridicat întrebări cu privire la potențialele temeri ale Washingtonului legate de reacția Moscovei, care ar putea considera prezența acestor arme în Europa drept o escaladare periculoasă.

• retragerea a 5.000 de soldați americani din Germania,
• anularea desfășurării unui batalion american echipat cu rachete Tomahawk,
• reducerea semnificativă a contribuției SUA

au fost printre măsurile care au semnalat o schimbare în abordarea SUA, inclusiv în ceea ce privește consolidarea apărării NATO prin intermediul bombardierelor, avioanelor de vânătoare, distrugătoarelor, submarinelor și altor forțe militare.

Potrivit Pentagonului, aceste măsuri au scopul de a restabili un echilibru între aportul european și cel american în ceea ce privește apărarea continentului. Însă, decizia de a sista vânzarea rachetelor Tomahawk dezvăluie o situație cu mult mai alarmantă: nu doar că Washingtonul a oprit desfășurarea de sisteme de lovire precisă la mare distanță în Europa, ci le refuză, de asemenea, și partenerilor europeni dreptul de a se dota cu astfel de sisteme, din cauză că se teme de reacția Rusiei, după cum relatează Politico.

Citește șiMinistrul Oprea, întâlnire cu preşedintele Comitetului Militar al UE: Continuăm înzestrarea armatei cu tehnică şi echipamente moderne

SUA sunt într-o căutare activă de a rupe legăturile de securitate care îi unesc cu Europa, în loc să continue să fie strâns legate.

În contextul relațiilor internaționale, o perioadă de „decuplare” a avut loc în anii ‘50, perioadă care a reprezentat un fenomen aparte.

Transatlantic relationships have previously encountered decoupling issues.
Concerns about such decoupling initially emerged late in the 1950s,
when the Soviet Union gained the capability to directly target US territory.
Similar concerns resurfaced mid-1970s onward,
following the Soviet deployment of SS-20 nuclear ballistic missiles
capable of reaching all of Europe, but not the United States.

În urma solicitării Helmut Schmidt, cancelar al Germaniei la acea vreme, pentru o reacție a NATO, statele membre au ajuns la un acord în 1979 pentru dislocarea unor rachete nucleare cu capacitate de a străbăte distanțe lungi, capabile să atingă teritoriul Uniunii Sovietice, și s-au oferit simultan să poarte discuții privind limitarea acestui tip de armament.
Ulterior, până în 1987, NATO a desfășurat numeroase rachete nucleare, fapt care a impulsionat Washingtonul și Moscova să ajungă la un acord privind eliminarea tuturor armelor nucleare cu rază intermediară de acțiune, caracterizate prin rază de acțiune de 500-5.000 de kilometri, vizând atât rachetele sovietice SS-20, cât și rachetele de croazieră lansate de la sol și rachetele Pershing II ale NATO.

Se pregătește o schimbare strategică în desfășurarea forțelor navale ale Statelor Unite, Marina SUA fiind pe punctul de a reloca unul dintre portavioanele sale cu cel mai mare impact.

Există o lacună semnificativă în abordarea strategică a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, cunoscută sub numele de NATO.

De 30 de ani, acordul referitor la armele nucleare cu rază medie de acțiune a fost în vigoare, fiind încheiat chiar în acel an, până când, în 2019, retragerea din tratat a fost decisă de administrația condusă de președintele american Donald Trump, ca urmare a încălcărilor flagrante ale termenilor săi de către Rusia.

— Nu se specifică aici vreo declarație textuală —

Ulterior, statele membre NATO au purtat discuții privind oportunitatea desfășurării unor sisteme de rachete cu capacitate extinsă de lovire a obiectivelor strategice rusești.

a fost restructurat astfel:

De peste trei decenii, tratatul referitor la forțele nucleare cu rază intermediară de acțiune a fost în vigoare de la data semnării. Însă, în 2019, sub președinția lui Donald Trump, Statele Unite ale Americii au optat pentru abandonarea acordului, invocând încălcări flagrante din partea Rusiei. De atunci, NATO a deschis discuții privind posibilitatea de a disloca rachete cu rază lungă de acțiune, capabile să atingă ținte strategice pe teritoriul Rusiei.

O posibilă rezolvare a vulnerabilității apărute odată cu oprirea vânzării de rachete Tomahawk către Germania părea să fie acoperită tocmai de această măsură, permițând astfel Berlinului și altor state membre NATO să dezvolte și să implementeze în timp sisteme proprii de proiectile cu rază lungă de acțiune. În prezent, inițiativele europene pentru crearea unor astfel de rachete sunt în plină desfășurare, însă dezvoltarea și implementarea lor efectivă sunt așteptate să aibă loc la o distanță de mai mulți ani. În urma acestei decizii a Washingtonului de a sista vânzarea, practic o breșă semnificativă în mecanismul de descurajare al NATO a fost redeschisă.

Deși ideea de decuplare a fost dintotdeauna o preocupare pentru NATO, Schmidt a ridicat această problemă în anii 1970 într-un context diferit de cel actual. Atunci, decuplarea era o consecință a acțiunilor sovietice, pe când în prezent este generată de acțiunile SUA. În realitate, Pentagonul pare să acorde mai multă atenție anxietăților Rusiei decât cerințelor de descurajare ale NATO.

Se vorbește despre o relație de interdependență care nu este deloc sănătoasă.

La jumătate de secol în urmă, continentul european era îngrozit de o posibilă retragere a Statelor Unite. În prezent însă, odată ce Washingtonul și-a reorientat focusul și mijloacele către diverse regiuni de interes, această retragere s-a transformat într-o strategie clară a Statelor Unite. În ciuda faptului că sistarea a ceea ce comandantul suprem al forțelor aliate din Europa, Alexus G. Grynkewich, a descris drept o „codependență nesănătoasă” de capacitățile americane poate părea o decizie înțeleaptă, privarea aliaților europeni de șansa de a-și asigura singuri protecția constituie o problemă cu totul diferită.

Marco Rubio, secretarul de stat american, a afirmat că NATO s-a transformat într-o relație în care America este obligată să protejeze Europa, în timp ce aliații nu sunt dispuși să ofere sprijin similar. Această declarație a fost făcută într-un moment în care SUA au adoptat decizii care au ridicat îngrijorări, după săptămâni de nemulțumiri exprimate de administrația Trump cu privire la presupusa lipsă de sprijin din partea NATO pentru eforturile SUA și Israelului de a combate Iranul.

Însă, atunci când statele europene decid să-și consolideze capacitățile de apărare, solicitând inclusiv achiziționarea de echipamente americane, li se ripostează prompt cu un „nu” rotund.

Conceptul de parteneriat strategic

Consecvențele nefaste ale acestei situații nu sunt limitate la o perioadă scurtă de timp, ci afectează profund fundamentul unei alianțe de securitate eficiente.

Conceptul tradițional al alianțelor diferențiază două tipuri de îngrijorări: una este legată de lipsa de sprijin, atunci când un aliat nu intervine în apărarea ta, iar cealaltă se referă la întricare, situație în care un aliat te implică într-un conflict. Trump și colaboratorii săi critică de mult timp lipsa de implicare a europenilor. În prezent, europenii se tem de posibilitatea unei lipsa de sprijin din partea americanilor.

Ambele părți au dreptate

— drept urmare, ambele părți optează pentru o strategie și mai decuplate.

În urma retragerii SUA, cheltuielile pentru apărare ale Europei sunt în creștere, odată cu dezvoltarea unor sisteme de lovire la distanță mare și variată — unele având capacități duble, atât convenționale, cât și nucleare.
Aceste sisteme sunt dezvoltate în mod suveran.

Nu vor exista implicații din partea SUA în ceea ce privește momentul sau metoda de utilizare a acestor sisteme.

În consecință, Washingtonul va avea o motivație și mai puternică pentru a se distanța de Europa și a evita orice implicare într-un potențial conflict cu Rusia.

Decuplarea de capacitățile Statelor Unite nu implică o Europă lipsită de apărare, ci mai degrabă o reevaluare a interdependenței securității europene și americane.
Acest proces Washington ar putea să nu mai considere implicit o criză care afectează Varșovia sau Tallinn ca fiind o amenințare directă la securitatea națională a SUA.
În esență, acest lucru marchează sfârșitul unui sistem de descurajare integrat care a garantat pacea în ultimele 80 de ani.

Un anumit consens în legătură cu securitatea europeană pare să se întrevadă, însă sub o perspectivă diferită. Trump și Schmidt au opinii divergente pe această temă, primul mizând pe o abordare alternativă. În cele din urmă,

Suntem pe cale să aflăm cine a avut dreptate

, potrivit Politico.