Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, a adus recent în atenția Parlamentului European un protocol de urgență privind securitatea, care oferă posibilitatea ca un stat membru să solicite o adunare de urgență a tuturor membrilor atunci când un eveniment pune în pericol grav securitatea națională, fără a depăși pragul de agresiune armată. În declarația sa, președintele Comisiei a comparat acest instrument cu Articolul 4 al Tratatului NATO.
În urma invaziei ilegale a Rusiei asupra Ucrainei în februarie 2022, Ursula von der Leyen a promovat cu tărie măsuri europene menite să consolideze autonomia strategică a continentului. Pentru a descoperi ce avantaje ar putea aduce României noile hotărâri luate la Bruxelles, publicația Libertatea a interogat Răzvan Ceuca, specialist în relații internaționale de la think tank-ul New Strategy Center, unde
„Europa are deja instrumente pentru asta, iar în ultimii ani a construit multe: un set de măsuri împotriva amenințărilor hibride, adoptat după Busola Strategică din 2022, un mecanism de sancțiuni și răspunsuri diplomatice la atacurile cibernetice și un mecanism de coordonare politică în crize (IPCR). Ce lipsește este un declanșator clar, iar aceasta este lacuna pe care Protocolul de urgență în materie de securitate va încerca să o acopere. Astăzi, răspunsul trece prin proceduri naționale și europene diferite, iar într-o criză contează mult și viteza deciziei, nu doar conținutul ei. Cine decide mai repede are inițiativa, așadar, în primele ore de la declanșare, se poate încă opri o operațiune, proteja alte ținte și păstra probele”, a explicat Ceuca pentru Libertatea.
Citește șiSiegfried Mureșan a trimis câte o „scrisoare de misiune” fiecărui ministru propus în viitorul Guvern. Ce le cere premierul desemnat
Ursula von der Leyen a adus în atenția Parlamentului European un protocol de urgență în domeniul securității, conceput pentru a permite unui stat membru să solicite o întâlnire de urgență a tuturor membrilor atunci când un eveniment amenință grav securitatea național
-Răzvan Ceuca: Analizând arhitectura politică, instituțională, juridică și chiar normativă a Uniunii Europene, consider că ceea ce face acum Bruxelles-ul prin această inițiativă este să se comporte ca un norm follower al Alianței Nord-Atlantice. Iar acesta reprezintă un pas bun și chiar promițător, pentru că pornește de la o problemă reală, pe care literatura de specialitate o numește „zona gri”: acțiuni ostile care rămân intenționat sub pragul războiului convențional. Un cablu tăiat, o campanie de dezinformare, un atac cibernetic asupra unui spital sau niște drone deasupra unor obiective sensibile nu declanșează, luate separat, o reacție militară. Puse cap la cap, însă, pot slăbi și eroda serios un stat. Aceasta este logica amenințărilor hibride: mai multe instrumente, folosite în paralel, care își cumulează efectele în timp.
Un al doilea motiv se bazează pe dovezi. Atribuirea responsabilității, cunoscută sub denumirea de atribuire, nu reprezintă doar o chestiune tehnică, ci și una de natură politică: fiecare stat utilizează informații și criterii distincte, iar decizia finală este la nivelul capitalei respective. Prin urmare, un protocol de consultare devine esențial: nu impune identificarea inițială a autorului atacului, ci facilitează dialogul și adoptarea măsurilor de protecție pe măsură ce evaluarea progresează. Exemplele din cadrul NATO ilustrează importanța politică a unui astfel de mecanism. În 2025, când Polonia și Estonia au apelat la Articolul 4, un incident intern a transformat rapid situația într-un subiect de interes pentru întreaga alianță. Până în prezent, UE nu dispune de un instrument echivalent: clauza de asisten
România beneficiază de un avantaj imediat. Suntem o Marea Neagră țară de frontieră, situată în apropiere de un conflict, și am fost deja ținta unor campanii de influență și a unor atacuri cu drone. O forță de dimensiune medie obține mai mult dintr-un cadru comun decât din a se descurca singură. În același timp, trebuie menționat și ce nu reprezintă: nu constituie o garanție de apărare, ci un mecanism de consultare. În prezent nu există o propunere legală, iar procedurile și obligațiile nu sunt specificate. Valoarea va fi evidentă prin modul în care reduce distanța dintre alarma națională și evaluarea comună europeană.
Haideți să explicăm pentru cititorii fără specializare în război hibrid. Ce înseamnă incidentele de securitate care nu ating pragul agresiunii armate?
-Sunt acțiuni ostile, dar dozate astfel încât să rămână sub linia dincolo de care un stat ar putea răspunde cu forța. Specialiștii în război hibrid le încadrează în așa-numita „zonă gri”, un mediu difuz unde nu există nici pace obișnuită, nici război declarat. Nu se trage un foc de armă, dar efectele sunt reale: un cablu submarin tăiat, un spital blocat de un virus informatic, drone deasupra unor obiective sensibile, incendii suspecte, operațiuni de dezinformare în campanie electorală și alte asemenea episoade. Miza atacatorului este ambiguitatea. Dacă, prin negare plauzibilă, fiecare incident poate fi pus pe seama unei defecțiuni, a unei erori de navigație sau a unei infracțiuni banale, atunci statul vizat nu are un motiv clar pentru o reacție dură. Adversarul avansează în pași mici, fiecare prea mic ca să declanșeze o criză, dar toți la un loc schimbă echilibrul. E ceea ce Thomas Schelling numea „tactica feliilor de salam”: nu iei bucata întreagă, ci felii subțiri, pe care nimeni nu merită să le apere cu prețul unui război.
Cu toate acestea, pentru a înțelege cât mai bine până unde poate testa Moscova limitele Articolului 5, este necesar să înțelegem fazele de escaladare ale războiului hibrid și până unde se întinde zona gri. Prima, Faza 0, este cea a pregătirii și testării: activități persistente, de joasă intensitate, cu o ambiguitate foarte mare, prin care se verifică cât de mult tolerează adversarul, se adună informații și lumea se obișnuiește cu o prezență agresivă. În Faza 1, cea a confruntării hibride active, incidentele nu mai sunt izolate, ci formează un tipar. Ipoteza accidentului nu mai ține, presiunea politică și socială crește, iar alianțele sunt puse la încercare; aici se încadrează invocarea Articolului 4 din NATO.
Faza 2 reprezintă confruntarea militară deschisă, în care forța este utilizată în mod vizibil și poate fi atribuită cu claritate, iar mecanismele de apărare colectivă, denumite Articolul 5, intră în funcțiune. În contrast, Faza 3 descrie un război de intensitate ridicată, o escaladare completă în care ambiguitatea nu mai are relevanță.
Episoadele de care vorbim, inclusiv recentele pătrunderi ilegale de drone în spațiul aerian al României, se află la granița dintre Faza 0 și Faza 1. Ele trec dincolo de simpla testare, pentru că repetiția le face greu de explicat prin accidente, dar nu ating Faza 2, pentru că forța nu este folosită deschis, într-un fel care să declanșeze legitim apărarea colectivă. Trecerea dintre faze se poate face în două feluri. Prima cale este escaladarea prin efect: un singur eveniment cu impact masiv, cum ar fi numeroase victime sau distrugerea unui nod energetic critic, face ambiguitatea să dispară brusc. Spațiul diplomatic se închide, iar răspunsul militar devine aproape inevitabil, cu salt direct spre Faza 2 sau 3.
A doua cale, mai frecventă și mai greu de observat, este escaladarea prin repetiție. Fiecare incident are un impact mic și poate fi negat, dar acumularea creează o presiune politică și mediatică greu de suportat și obligă guvernele (și chiar UE) să-și reevalueze strategiile. Așa se trece treptat din Faza 0 în Faza 1, fără ca vreun moment anume să pară „decisiv”. Aici e miezul problemei: statele sunt pregătite să reacționeze la un eveniment mare, dar mai puțin la o acumulare de evenimente mici. Iar un protocol de consultare, cum e cel propus la nivelul UE, se adresează tocmai acestui interval, în care situația e deja gravă, dar încă nu s-a escaladat la starea de război.
Ce provocări politice ar putea apărea în elaborarea acestui protocol de urgență la nivel european?
Polonia, statele baltice și România consideră presiunea rusă ca fiind zilnică, în timp ce alte capitale occidentale o percep mai îndepărtată, iar priorități precum migrația sau flancul sudic le domină atenția. În relațiile internaționale se vorbește despre percepția amenințării: un stat acționează mai întâi împotriva ceea ce simte că îl pune în pericol, nu neapărat în funcție de cea mai puternică amenințare obiectivă. Astfel, un incident poate deveni o alarmă majoră pentru unii, în timp ce pentru alții rămâne doar un episod regretabil. Deși redactarea unui protocol poate fi realizată rapid, obținerea consensului din spatele lui este mult mai dificilă, iar principalul obstacol nu este tehnic, ci politic.
A doua problemă ține de ceea ce poartă denumirea de dilema aliatului: frica de abandon și frica de a fi târât într-un conflict care nu e al tău. Statele din est se tem că vor rămâne singure, altele se tem că un mecanism prea ușor de activat le-ar implica în crize străine. Mai sunt și griji legate de NATO: oficiali europeni au avertizat că invocarea clauzei de apărare mutuală ar putea încuraja SUA să se distanțeze de Alianță, deși „asistența” nu înseamnă automat intrarea într-un conflict armat, ci poate lua și forma sprijinului financiar sau a protecției civile.
UE se confruntă cu o a treia problemă: lipsa de unitate chiar în nucleul său. De obicei, Uniunea nu avansează fără Paris-Berlin, iar în domeniul apărării cele două capitale au viziuni opuse: Franța dorește o industrie de apărare cu adevărat europeană, în timp ce Germania vrea să păstreze libertatea de a colabora cu parteneri NATO precum Norvegia, Canada și Marea Britanie. În plus, cele două capitale se confruntă cu tensiuni în negocierile pentru următorul buget european.
-Poate exista un asemenea mecanism în lipsa unui alt protocol european care să încurajeze cooperarea de intelligence între statele UE? (având în vedere că combaterea atacurilor hibride intră în responsabilitatea serviciilor de informații ale statelor membre)
-Formal, da. Practic, ar fi un mecanism fragil. Aș separa două lucruri care se amestecă des: convocarea, adică dreptul unui stat de a spune „ne întâlnim acum”, și evaluarea, adică ceea ce se discută concret la masă. Prima se poate stabili printr-un acord politic, fără tratate noi. A doua depinde de informațiile pe care statele sunt dispuse să le pună în comun pe baza propriilor culturi suverane de intelligence. Uniunea nu pornește de la zero. Încă din 2016 s-a propus o Celulă de fuziune hibridă în cadrul Centrului de Analiză de Intelligence al UE (INTCEN), gândită ca platformă de schimb de informații despre amenințările hibride. Totuși, INTCEN face doar analiză strategică, nu este o agenție operațională și nu are capacități proprii de colectare. Informațiile brute rămân la serviciile naționale. Iar prin tratate, securitatea națională e responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat, ceea ce explică și rezervările firești ale serviciilor, care au totuși o logică. Serviciile funcționează pe „regula terței părți”: o informație primită de la un partener nu se transmite mai departe fără acordul lui, pentru a-i proteja sursele. Un serviciu de informații care împărtășește prea larg riscă să-și piardă sursa, iar unul mic poate simți că dă mai mult decât primește. Cu alte cuvinte, fără încredere, nu există schimb.
Semnalul politic e clar: în dezbaterea din această lună din Parlamentul European, Kaja Kallas a îndemnat statele membre să facă mai mult și să folosească la maximum INTCEN pentru schimbul de informații. Faptul că o cere arată, cred, că lucrurile nu merg încă suficient de bine. Prin urmare, un protocol de urgență fără o imagine comună riscă să se blocheze la prima ședință, într-o dezbatere despre dovezi. Diferența depinde însă de tipul incidentului. Când e vorba de drone care încalcă spațiul aerian, faptele sunt vizibile și verificabile. Când e vorba de sabotaj sau de un atac cibernetic mascat prin intermediari și infrastructuri rețelistice terțe, fără informații comune, discuția devine mult mai complicată. Ajută, în schimb, faptul că atribuirea publică rămâne o decizie suverană a fiecărui stat, deci protocolul nu ar cere consens asupra vinovatului. Ar putea porni măsuri de protecție cât timp evaluarea continuă.
Nu cred că avem nevoie de un „serviciu secret european”, ci de reguli și obiceiuri comune care să facă cooperarea posibilă fără a cere statelor să renunțe la controlul asupra propriilor informații. Primul pas ar fi o listă minimă, convenită dinainte, cu ceea ce se împărtășește în primele ore ale unei crize: indicatori tehnici și tipare, nu surse, astfel încât serviciile să poată colabora fără să-și expună oamenii sau metodele. Pe această bază, INTCEN ar putea deveni un punct de sinteză rapidă, capabil să producă evaluări comune într-un termen scurt, tocmai pentru ca prima întâlnire de urgență să nu se piardă în dispute despre dovezi. Cum încrederea nu se decretează, ar avea sens și „cercuri de încredere” mai mici, formate din state care colaborează deja strâns și deschise treptat și altora, pe măsură ce experiența comună arată că informațiile sunt protejate. În timp, toate acestea ar duce la ceea ce analiștii numesc o cultură de intelligence comună, adică obiceiul de a lucra împreună, care rămâne, în ultimă instanță, cea mai solidă garanție a unei cooperări reale.
Ce părere aveți despre colaborarea dintre NATO și UE în legătură cu această temă?
NATO și UE colaborează într-un mod care, după părerea mea, constituie una dintre condițiile esențiale pentru ca protocolul să fie relevant sau nu. Fundamentele există, însă prezintă și lacune. Ele sunt solide pentru că cele două entități desfășoară activități distincte, dar complementare. NATO furnizează descurajare militară și apărare colectivă, în timp ce UE dispune de instrumente civile și normative: sancțiuni, reglementare, protecție a infrastructurii critice, securitate cibernetică, răspuns la dezinformare etc. Amenințările hibride solicită simultan intervenția ambelor. Dacă un cablu submarin este întrerupt, este necesară prezența navelor militare și a reglementărilor europene privind infrastructura critică. În plus, majoritatea statelor UE sunt și membre ale NATO, ceea ce facilitează cooperarea naturală.
Semnalele politice recente sunt, de asemenea, promițătoare. La summitul de la Ankara, în iulie, aliații au reafirmat că se adaptează la amenințările hibride, iar von der Leyen a spus că UE și NATO trebuie să lucreze mult mai strâns. La începutul lui septembrie, după ce Germania a acuzat oficial Rusia pentru drona cu explozibil descoperită la aeroportul Leipzig/Halle, ea s-a întâlnit la Bruxelles cu secretarul general al NATO, Mark Rutte, pentru a discuta răspunsul comun. E un semn că cele două organizații nu mai lucrează în paralel.
Există încă trei aspecte de luat în considerare. Primul este suprapunerea. Se poate întâmpla ca același incident să fie analizat în două forumuri diferite, fiecare având propria evaluare, iar un stat să opteze pentru cel care îi oferă cele mai bune condiții. Aceasta se numește, din punct de vedere conceptual și juridic, „forum shopping” în dreptul internațional privat.
Al doilea aspect problematic este disparitatea dintre cele două rețele. Cipru face parte din UE, însă nu este membru al NATO. În acest an, o dronă iraniană a atacat o bază britanică situată acolo, ilustrând existența zonelor gri chiar și între instituții. Mai mult, câțiva aliați de rang înalt, cum ar fi SUA, Marea Britanie, Norvegia și Canada, aparțin NATO, dar nu și UE. Prin urmare, este esențial ca Consiliul European de Securitate să includă și pe acești parteneri.
SUA a indicat că intenționează să scadă prezența sa militară în continentul european, iar hotărârea definitivă va fi influențată de o revizuire a poziției sale militare, programată să fie finalizată la sfârșitul anului. UE aspiră la o autonomie strategică sporită, însă nu poate permite ca această independență să fie interpretată ca o alternativă la NATO.
De aceea propun trei lucruri simple: o împărțire clară a rolurilor, cu NATO pe partea militară și UE pe cea normativă, civilă și de reziliență; o evaluare comună a fiecărui incident major, ca să nu avem două versiuni ale aceleiași realități; și exerciții comune, în care să ne testăm în practică. Cooperarea nu se va judeca după declarații, ci după primele 24 de ore ale unui incident real.
-Cu ce fel de idei ar trebui să contribuie România în această nouă conversație europeană privind întărirea autonomiei strategice a UE?
-În primul rând, analizând ultimii ani de construcție instituțională europeană pe acest subiect, cred că România ar trebui să se poziționeze nu ca victimă care cere solidaritate, ci ca sursă de expertiză aplicată. UE a construit deja, după Busola Strategică din 2022, un „hybrid toolbox” cu măsuri preventive, cooperative și restrictive, plus un „Cyber Diplomacy Toolbox” separat pentru atacurile cibernetice și mecanismul IPCR pentru coordonarea politică în criză. Ce lipsește, în opinia mea, nu e un instrument nou, ci un „senzor” regional mai fin: Marea Neagră nu are o arhitectură de securitate comparabilă cu cea baltică, iar asta o face structural mai expusă. România a intrat, ca al 19-lea stat membru, în Centrul European de Excelență pentru Contracararea Amenințărilor Hibride, exact pentru cunoașterea regională pe care o poate oferi. Dacă UE vrea ca „hybrid toolbox”-ul să funcționeze și la Marea Neagră, nu doar în Baltică, are nevoie de statul care a testat deja aceste instrumente pe teren, nu doar de cel care le-a proiectat pe hârtie la Bruxelles.
Un al doilea argument se leagă de episodul anulării alegerilor prezidențiale din 2024. Am fost, practic, primul stat membru UE unde s-a văzut concret cât de departe poate merge manipularea printr-o singură platformă. Documentele declasificate de CSAT au arătat o campanie hibridă coordonată, cu conturi sincronizate și promovare algoritmică prin astroturfing și hashtag hijacking a candidatului Călin Georgescu pe TikTok, iar Comisia Europeană a deschis, pentru prima dată, o procedură de investigare formală împotriva unei platforme în temeiul Digital Services Act, cerând inclusiv înghețarea datelor relevante, un precedent instituțional, nu doar un episod românesc. Comisara Kaja Kallas a numit dezinformarea, la scurt timp după, drept un glonț tras direct în inima democrației. Exemplul României în acest sens scoate la iveală o vulnerabilitate procedurală crucială: cadrele legale europene există pe hârtie, dar aplicarea lor rămâne fragmentată și predominant reactivă, iar caracterul transnațional al operațiunilor de influență și interferență hibridă cere mecanisme comune de guvernanță, nu 27 de răspunsuri naționale separate. Asta e, cred, exact contribuția pe care România o poate oferi la acest capitol.
Mai mult, securitatea energetică rămâne o aplicare practică, nu doar teoretică, a conceptului de interdependență transformată în armă. Autonomia strategică, în această cheie, nu înseamnă izolare, ci diversificarea nodurilor de dependență, astfel încât niciunul să nu mai poată fi folosit ca pârghie de șantaj. Neptun Deep e un exemplu concret: proiectul offshore din Marea Neagră, cu decizia finală de investiție deja luată și prima extracție programată pentru 2027, va face din România cel mai mare producător de gaze din UE, cu contracte deja semnate pentru livrări către Germania. Acesta reprezintă exact tipul de diversificare pe care REPowerEU îl cere de la statele membre. Aceeași logică funcționează și în zona nucleară civilă. Șantierul de la Doicești, dezvoltat împreună cu americanii de la NuScale, ar urma să devină primul reactor modular mic din Europa, iar miza reală nu e doar decarbonarea, ci reducerea dependenței de un ciclu al combustibilului nuclear care, pentru multe state UE, trece încă prin furnizori ruși.
În aceeași ordine de idei, ar trebui pusă pe masă și baza industrială de apărare, nu doar cheltuiala militară ca atare. Dezbaterea europeană s-a concentrat prea mult pe procentele din PIB alocate apărării și prea puțin pe întrebarea cine produce efectiv echipamentul: o vulnerabilitate structurală asemănătoare celei descrise de literatura despre lanțurile de aprovizionare critice, unde dependența de un singur furnizor devine un risc strategic, nu doar unul economic. România păstrează linii de producție de muniție de calibru mare, printre puținele încă funcționale în UE, iar acestea ar putea fi modernizate rapid printr-o finanțare directă din Programul European de Industrie de Apărare, în loc să rămână capacitate periferică, în timp ce contractele mari continuă să se concentreze la câțiva producători vest-europeni, reproducând, în interiorul UE, exact tipul de dependență asimetrică pe care autonomia strategică ar trebui, de fapt, s-o corecteze.
În ultima fază, legătura cu Ucraina și Moldova trebuie considerată o infrastructură de reziliență permanentă, nu un răspuns temporar la criză. Conceptul de ecosistem de reziliență, deja discutat în contextul amenințărilor hibride, se aplică la fel de bine și la infrastructura economică de frontieră. 2022 a marcat activarea coridoarelor de solidaritate UE-Ucraina, care au facilitat exportul a peste o sută de milioane de tone de mărfuri, în special prin porturile Constanța și Galați, cu finanțare europeană directă pentru extinderea capacității portuare românești. Acest mecanism trebuie să fie integrat structural în planificarea Uniunii, nu să fie reactivat ad-hoc de fiecare dată când apare o nouă blocadă, pentru că, în caz contrar, riscurile de a trata o nevoie permanentă ca pe o excepție ar crește.
COMENTARII / 0