Armele nucleare sunt interzise în spațiu de aproape 60 de ani. O nouă metodă de detectare ar putea ajuta la verificarea respectării acestei promisiuni de către națiuni, scrie Live Science.
Statele Unite și Uniunea Sovietică au încheiat, în 1967, Tratatul privind spațiul cosmic, stipulând că niciuna dintre cele două națiuni nu va instala arme nucleare sau alte armament de distrugere în masă în orbita Pământului. În mod specific, articolul IV al tratatului a fost conceput pentru a preveni proliferarea armamentului nuclear în spațiu în timpul Războiului Rece, un obiectiv comun pentru ambele superputeri.
Situația, atât în trecut, cât și în prezent, constă în faptul că niciuna dintre părți nu a dispus vreodată de un mijloc de încredere pentru a verifica dacă cealaltă își respectă promisiunea.
Citește șiCentralele nucleare din Germania pot deveni centre de date
După aproape 60 de ani de incertitudine, un studiu de fezabilitate recent realizat de fizicianul Areg Danagoulian de la MIT propune o posibilă soluție: un senzor bazat pe satelit care ar putea căuta semnătura materialului nuclear la bordul unei alte nave spațiale, folosind protoni de înaltă energie captați de câmpul magnetic al Pământului ca sondă. Semnul revelator al prezenței unei ogive în spațiu ar fi o explozie puternică de neutroni, pe care oamenii de știință se așteaptă să o producă atunci când acești protoni cu energie ridicată interacționează cu elemente radioactive, precum uraniul, din interiorul unei ogive. Un detector de dimensiunea aproximativă a unei enciclopedii și dotat cu senzori specializați ar putea identifica neutronii emiși din direcția unei posibile încărcături explozive de la o distanță de aproximativ 2,5 mile (4 kilometri), după aproximativ o săptămână de observare, conform calculelor studiului. La distanțe mai mici, detectarea ar putea avea loc mult mai repede.
Pericolele asociate cu o explosie nucleară
Efectele unei detonări nucleare în orbită sunt catastrofale. Totuși, abilitatea unui sistem de identificare de a împiedica o astfel de detonare va fi influențată de numeroși factori, printre care unii sunt de natură tehnică, iar alții nu, potrivit experților care au colaborat cu Live Science.
Pământ, detonările de armament nuclear generează semnale informative — cum ar fi vibrațiile seismice, reziduurile radioactive și explozii luminoase și termice intense — pe care oamenii de știință au dedicat decenii pentru a învăța să le recunoască.
Un proiectil nuclear ar putea fi ascuns în interiorul unui satellit aparent normal, rămânând invizibil pentru decenii fără ca niciun semn exterior să indice prezența lui. În cazul în care această armă ar exploda, ar expune la risc mii de sateliți de tip comercial, științific și militar într-o singură detonare, umplând orbita cu deșeuri periculoase.
În majorității istoriei Tratatului privind spațiul cosmic, absența unui sistem de verificare a fost percepută mai mult ca o deficiență teoretică decât ca o problemă urgentă, întrucât, în parte, populația a observat deja impactul unei explozii nucleare în orbită și a reușit să evite, în mare măsură, repetarea acesteia.
Cel mai evident caz este „Starfish Prime”, care constituie unul din cele douăsprezece teste nucleare de înălțime efectuate de SUA între 1958 și 1962. În data de 9 iulie 1962, SUA au detonat o sarcină nucleară cu puterea de 1,45 megatone la aproximativ 250 de mile (400 km) deasupra Oceanului Pacific.
Explozia ce a impactat sateliții
Explozia a cauzat întreruperea semnalelor radio pentru câteva ore, a creat o aură artificială vizibilă din Hawaii și, în final, a deteriorat sau a distrus 8 dintre cei 24 de sateliți aflați în orbită la acea vreme — printre ei Telstar 1 și satelitul britanic Ariel 1.
Radiațiile generate de explozie au rămas în orbita terestră pentru aproximativ cinci ani, provocând ca anumite zone din spațiul învecinat Pământului să devină periculoase pentru navele spațiale.
Potrivit mărturiilor primite de la observatori din acea perioadă, radiațiile au cauzat de asemenea oprirea a 300 de lămpi stradale din Honolulu și au activat sistemele de alarmă antifurt pe întreaga insulă Oahu.
Uniunea Sovietică a desfășurat propria serie de teste nucleare la altitudine mare, cunoscută sub numele de Proiectul K, în 1961 și 1962. Aceste explozii au produs, de asemenea, efecte dăunătoare la sol, inclusiv întreruperi ale alimentării cu energie electrică și ale comunicațiilor în ceea ce este astăzi Kazahstanul.
„A fost unul dintre primele momente în care am început să înțelegem modul în care mediul spațial și cel terestru sunt interconectate”, a declarat pentru Live Science John Barentine, un astronom care a studiat consecințele asupra mediului ale activităților spațiale din perioada Războiului Rece.
Dificultăți în relațiile internaționale
Clarifică că efectul unei detonări nucleare în cosmos este major, iar noul studiu soluționează o problemă veche, prezentând o tehnică de identificare a armelor orbitale.
Însă, cât de probabil este ca această detectare să funcționeze în practică? Plasarea unui satelit la o distanță suficient de mică pentru a monitoriza un altul — și a-l păstra acolo pentru o săptămână — ar presupune menținerea sateliților la o distanță sub cea normală, menținerea sateliților la o distanță sub cea normală, experții subliniază.
Acest fapt ar putea genera îndoieli privind șansele de a fi spionați sau supuși atacului.
„Operatorii de sateliți se sperie foarte tare”, a declarat pentru Live Science Thomas González Roberts, profesor asistent la Institutul de Tehnologie din Georgia, care studiază modul în care puterile spațiale se implică în guvernanța spațiului cosmic.
„Dacă un alt satelit petrece prea mult timp lângă tine, ai putea crede că te spionează.”
Orice astfel de sistem funcțional ar necesita cooperarea țării al cărei satelit este inspectat, iar acest lucru ridică o serie separată de întrebări cu privire la normele internaționale referitoare la momentul și modul în care ar putea avea loc astfel de inspecții, potrivit lui Brian Weeden, director de politică civilă și comercială la Centrul pentru Politică și Strategie Spațială din cadrul Aerospace Corp.
„Din experiența mea, problemele de politică reprezintă întotdeauna o provocare mai mare decât problemele tehnice”
a spus Weeden în cadrul unui interviu cu Live Science.
O soluție în căutarea unei probleme?
Se pune, de asemenea, întrebarea dacă aceasta nu este o soluție în căutarea unei probleme.
Chiar și după acele experimente inițiale, destruirea voluntară a sateliților armamentului nuclear a continuat să fie un eveniment neobișnuit, din motive bine întemeiate, a declarat Roberts.
Un atacator ar putea să se concentreze pe singură țintă, a declarat el, însă
„vei distruge mai mult decât doar acea țintă și ai un control limitat asupra sateliților care vor fi afectați”.
Acest lucru creează o problemă strategică pentru orice națiune cu program spațial: orice stat capabil să distrugă sateliții altor țări cu o armă nucleară „deține, la rândul său, o flotă relativ mare”, a spus Roberts — ceea ce înseamnă că atacatorul ar avaria probabil și propriile nave spațiale.
„Există foarte puține exemple de avarii nucleare în spațiu, deoarece este evident că este o idee proastă”, a spus Roberts.
„Dacă mă întrebi pe mine, aceste arme nu sunt chiar concepute pentru a fi folosite.”
Teoretic, deci, entitățile raționale ar trebui să se abțină de la lansarea sau detonarea armelor nucleare în orbita spațială.
În toată perioada de la 1960, niciun stat nu a efectuat o detonare a unei arme nucleare în orbita terestră, iar numărul de arme nucleare care ar putea exista în spațiu, fără a fi detectate, rămâne necunoscut.
Îndoielile referitoare la Rusia
În anul 2024, autoritățile americane au declarat că dețin probe că Rusia dezvoltă o armă nucleară antisatelit, o susținere pe care Moscova a respins-o.
Potrivit relatărilor din presă, presupusa navă spațială este satelitul militar rus de radar Kosmos-2553, care a fost lansat în 2022 pe o orbită cu un nivel ridicat de radiații, pe care majoritatea celorlalte nave spațiale de comunicații o evită, a declarat Mallory Stewart, reprezentant al Departamentului de Stat al SUA, într-un interviu din 2024.
În același timp, Rusia a susținut că operațiunea urmărea să evalueze rapid modul în care componentele electronice de la bord rezistă la radiații, însă radiațiile la acea altitudine, potrivit oficialilor americani, nu au atins pragul necesar pentru astfel de experimente.
Mai târziu, satelitul a fost văzut în mișcări de rotație și manifestând mișcări haotice.
Acest comportament a stârnit suspiciuni că nava spațială s-ar putea îndrepta către un satelit țintă pentru a exploda ca o armă nucleară, având în vedere „disponibilitatea demonstrată a Rusiei de a viza obiecte aflate pe orbită aparținând SUA și aliaților săi”, au declarat reprezentanții Comandamentului Spațial al SUA, potrivit unui raport publicat de The Guardian.
Orbita Pământului, tot mai aglomerată
În prezent, Miza are un nivel mai ridicat decât în urmă cu câteva decenii.
Toți cei trei experți intervievați pentru acest articol au fost de acord că o detonare nucleară în spațiu ar fi astăzi catastrofală — în mare parte din cauza orbitei aglomerate a Pământului.
Anul 1962, pe orbita Terrei se numărau 24 de sateliți, controlați de două națiuni, SUA și Uniunea Sovietică.
Potrivit unui sistem de monitorizare condus de astronomul Jonathan McDowell, în prezent se urmăresc în spațiu 48.000 de obiecte, lansate de peste 190 de state; acestea susțin simultan rețelele de comunicații, navigație, prognoză meteorologică, observație a Pământului și sistemele militare pe care le utilizează lumea.
Inclusiv sateliții care nu se află în raza de acțiune a detonării pot suferi daune din cauza unei explozie nucleară în orbită.
Sateliții de ultimă generație se realizează cu componente electronice standard, la costuri reduse, pentru a satisface cererea de pe piața comercială, iar Weeden a subliniat că
„probabil nu sunt protejați împotriva tipurilor de radiații generate de o detonare nucleară în spațiu”
.
„Cred că aceasta este cea mai mare preocupare.”
O cercetare realizată de guvernul federal a relevat că o singură detonare nucleară la înălțimi înalte ar putea intensifica radiațiile în orbita terestră joasă la un nivel care ar incapacita aproape toate sateliții neînarmati în câteva săptămâni sau luni, generând pierderi financiare directe de aproximativ 500 de miliarde de dolari și un impact economic total ce ar putea depăși 3 trilioane de dolari.
Pierderile potențiale s-au intensificat pe măsură ce numărul sateliților a explodat, iar dependența lumii de aceștia s-a amplificat.
Accesul la spațiu devine mai simplu.
Scăderea costurilor de lansare a diminuat obstacolele de intrare în zborurile spațiale, deschizând orbita către actori nestatali care nu dețin flote proprii de sateliți de dimensiuni considerabile.
Din această situație rezultă că pentru acești actori devine mai atrăgător să valorifice dependența economică și militară profundă a marilor puteri spațiale, a spus Roberts.
„Este cel mai atractiv pentru un stat rebel precum Coreea de Nord”, a adăugat el.
„Nu este atractiv pentru un stat cu program spațial precum Rusia. Asta nu înseamnă că nu o vor face; doar că există o mulțime de dezavantaje asociate acestui tip de atac.”
Weeden a afirmat că valoarea metodelor de detectare a armelor nucleare din spațiu, inclusiv cele prezentate în studiul MIT, rămâne o problemă de politică.
Instalarea unui astfel de sistem de detectare
„ar genera o serie întreagă de noi dezbateri privind inspecțiile în orbită și normele internaționale aplicabile în acest domeniu”
a declarat Weeden.
COMENTARII / 0