Alfred Nobel: Misterul fascinant din spatele Premiilor Nobel

Astăzi, numele lui Alfred Nobel reprezintă un simbol al excelenței științifice și al idealului de pace. Premiile care poartă acest nume se numără printre cele mai prestigioase la nivel mondial, însă rar se știe cine a fost persoana din spatele lor: un inginer de excepție, un industriaș fără milă sau un individ solitar, zgârcit de propria moștenire.

Alfred Nobel s-a născut la Stockholm, pe 21 octombrie 1833, fiind al treilea copil al familiei. Tatăl său, Immanuel Nobel, era un reputat inginer și inventator, care construia poduri și clădiri în capitala țării, descendent al celebrului savant suedez Olof Rudbeck. În legătură cu lucrările sale de construcții, Immanuel a experimentat și diverse tehnici de detonare a rocilor. Mama lui Alfred, Andriette (născută Ahlsell), provenea dintr-o familie înstărită. Din cauza unor nenorociri survenite în activitatea sa de constructor, provocate de pierderea unor barje cu materiale de construcție, Immanuel Nobel a fost silit să declare falimentul chiar în anul în care s-a născut Alfred. În 1837, Nobel Senior a părăsit Suedia pentru a-și începe o nouă carieră în Finlanda și în Rusia. Rămasă în Stockholm, Andriette a deschis un magazin alimentar, care îi aducea un venit modest, astfel încât își putea întreține familia. Între timp, însă, soțul ei a avut succes cu noua afacere din Sankt Petersburg, un atelier mecanic care furniza echipamente armatei țariste. Acesta i-a convins pe țarul Nicolae I și pe generalii săi că minele navale ar putea fi folosite pentru a bloca navele de război inamice care amenințau orașul. Minele navale concepute de Immanuel Nobel erau dispozitive simple, alcătuite din butoaie de lemn scufundate și umplute cu praf de pușcă. Plasate la suprafață, în Golful Finlandei, acestea au împiedicat cu succes navele Marinei Regale Britanice să se apropie la distanță de tragere de Sankt Petersburg în timpul Războiului Crimeii (1853-1856).

Datorită succesului în afaceri și în industrie, în 1842, Immanuel și-a putut aduce familia la Sankt Petersburg. Alfred era un copil firav și adesea bolnav. De aceea, el nu a urmat o școală obișnuită, ci a primit, alături de frații săi, o educație de prim rang din partea unor profesori particulari. A învățat științele naturii, chimia, fizica, literatura și mai multe limbi străine, care aveau să-i fie de folos într-o carieră desfășurată pe mai multe continente. Până la vârsta de 17 ani, vorbea fluent suedeza, rusa, franceza, engleza și germana. De asemenea, el era interesat și de literatura și poezia engleză, fiind un admirator al poetului englez Shelley, care l-a inspirat să scrie el însuși versuri. Tatăl lui Alfred, care își dorea ca fiii lui să i se alăture în afacere ca ingineri, nu vedea cu ochi buni pasiunea fiului său pentru poezie și îl considera destul de introvertit, potrivit nobelprize.org. Ca să-i lărgească orizontul lui Alfred, tatăl său l-a trimis în străinătate pentru o pregătire suplimentară în domeniul ingineriei chimice. Timp de doi ani, Alfred a vizitat Suedia, Germania, Franța și SUA.

Citește șiPoliția franceză, acuzată că a provocat răni „ca în război” unor adolescenți. Peste 6.700 de minori, reținuți la proteste

La Paris, orașul care i-a plăcut cel mai mult, a lucrat în laboratorul privat al profesorului T. J. Pelouze, un chimist celebru al vremii. Așa l-a cunoscut pe tânărul chimist italian Ascanio Sobrero, care, cu trei ani înainte, inventase nitroglicerina, un lichid extrem de exploziv, care se obținea prin amestecarea glicerinei cu acid sulfuric și acid azotic. Aceasta era considerată prea periculoasă pentru a avea vreo utilitate practică. Deși puterea ei explozivă depășea cu mult pe cea a prafului de pușcă, lichidul exploda într-un mod foarte imprevizibil atunci când era supus căldurii și presiunii. Alfred s-a interesat foarte mult de nitroglicerină și de modul în care ar putea fi folosită practic în lucrările de construcții. Și-a dat seama, de asemenea, că trebuiau rezolvate problemele de siguranță și că trebuia pusă la punct o metodă de detonare controlată a nitroglicerinei. Când a călătorit în Statele Unite, l-a vizitat pe John Ericsson, inginerul suedezo-american care dezvoltase elicea pentru nave. În 1852, lui Alfred i s-a cerut să se întoarcă și să lucreze în cadrul afacerii familiei, care prospera datorită livrărilor către armata Rusiei țariste. Împreună cu tatăl său, el a făcut experimente pentru a transforma nitroglicerina într-un exploziv util din punct de vedere comercial și tehnic.

Odată cu sfârșitul războiului și schimbarea condițiilor, Immanuel Nobel a intrat din nou în faliment. Împreună cu doi dintre fiii săi, Alfred și Emil, a părăsit Sankt Petersburg și s-a întors la Stockholm, în timp ce ceilalți doi fii ai săi, Robert și Ludvig, au rămas în Rusia. Cu oarece dificultăți, au reușit să salveze afacerea familiei și apoi au dezvoltat industria petrolului în sudul Imperiului Rus, devenind unii dintre cei mai bogați oameni ai acelor vremuri. După întoarcerea în Suedia, în 1863, Alfred Nobel s-a concentrat pe dezvoltarea nitroglicerinei ca exploziv. Mai multe explozii, între care una, produsă în 1864, în care și-au pierdut viața fratele său Emil și alte câteva persoane, au convins opinia publică de faptul că producția de nitroglicerină era extrem de periculoasă. Autoritățile au interzis orice experimente cu nitroglicerină în Stockholm, iar Alfred a fost nevoit să-și mute experimentele pe o barjă ancorată pe lacul Mälaren. El nu s-a descurajat, iar în același an, a reușit să înceapă producția în masă de nitroglicerină. Pentru a face manipularea nitroglicerinei mai sigură, Nobel a experimentat cu diverși aditivi și avea să descopere în curând că, prin amestecarea nitroglicerinei cu kieselgur (diatomit), lichidul se transforma într-o pastă ce putea fi modelată în cartușe de dimensiuni și forme potrivite pentru a fi introduse în găurile de mină. În 1867, el a brevetat acest material sub numele de dinamită. Pentru a putea detona cartușele de dinamită, Nobel a inventat și capsa detonantă, care se declanșa cu ajutorul unui fitil aprins.

Aceste invenții au apărut în același timp cu intrarea în uz general a coroanei de foraj cu diamant și a ciocanului pneumatic. Împreună, au redus drastic costul dislocării rocilor, al săpării tunelurilor, al construirii canalelor și al multor alte tipuri de lucrări de construcții. Piața pentru dinamită și capse detonante a crescut foarte rapid, iar Alfred Nobel s-a dovedit a fi și un antreprenor și om de afaceri foarte abil.

În anul 1865, uzina sa situată în Krümmel, lângă Hamburg (Germania), livra explozivi pe bază de nitroglicerină către țări din Europa, America și Australia. De-a lungul timpului, a înființat unități de producție și laboratoare în 90 orașe din peste 20 de state. Deși petrecea majoritatea existenței în Paris, deplasările sale frecvente au determinat romancierul francez Victor Hugo să-l numească la un moment dat „cel mai bogat vagabond al Europei”. În perioadele în care nu se ocupa de călătorii sau de afaceri, Nobel se dedica cu intensitate cercetărilor din diverse laboratoare, începând cu Stockholm, apoi Hamburg, Ardeer (Scoția), Paris, Sevran (Franța), Karlskoga (Suedia) și San Remo (Italia). Activitatea sa s-a concentrat pe perfecționarea tehnologiei explozivilor, dar și pe alte invenții chimice, cum ar fi materiale sintetice precum cauciucul și pielea, mătasea artificială și altele. La decesul său în 1896, deț

Alfred Nobel, la vârsta de 43 de ani, se simțea deja ca un bătrân din cauza muncii asidue și a deplasărilor frecvente, motiv pentru care a publicat un anunț în ziar:

„Domn în vârstă, bogat și foarte instruit, caută o doamnă matură, cunoscătoare de limbi străine, în calitate de secretară și supraveghetoare a gospodăriei”.

Candidata cea mai potrivită s-a d

Pe parcursul anilor, Bertha von Suttner a intensificat criticile la adresa curselor de armament și a publicat cartea renumită „Jos armele!”, devenind o personalitate de marcă în mișcarea pașnică. Acest fapt a influențat, fără îndoială, pe Alfred Nobel în redactarea testamentului său final, care prevedea un premiu pentru indivizi

Alfred Nobel a reușit să combine spiritul analitic al unui cercetător și al unui creator cu energia antreprenorială a unui industrial. El a acordat o atenție deosebită problemelor sociale și celor de la război și a susținut opinii considerate radicale în epoca sa. Interesul său pentru literatură l-a determinat să compună poezii și opere dramatice proprii, iar premiile care poartă numele său au devenit o extensie și o realizare a pasiunilor sale pe tot parcursul vieții.

Multe dintre companiile întemeiate de Nobel s-au dezvoltat în întreprinderi industriale care joacă și astăzi un rol important în economia mondială, cum ar fi de exemplu Imperial Chemical Industries (ICI) din Marea Britanie, Société Centrale de Dynamite (Franța) și Dyno Industries (Norvegia).

În ultimele faze ale vieții sale, el a achiziționat compania AB Bofors din Karlskoga, iar conacul Björkborn a devenit reședința sa în Suedia. Alfred Nobel a încetat de la viață în San Remo, pe 10 decembrie 1896. Au fost necesari câțiva ani pentru a-și redacta testamentul. Versiunea finală, datată 27 noiembrie 1895, prevede că cea mai mare parte a vastului său patrimoniu trebuie alocată unui fond pentru finanțarea unor premii

Executorii testamentari au fost doi tineri ingineri, Ragnar Sohlman și Rudolf Lilljequist. Aceștia au fondat Fundația Nobel, o organizație creată pentru a administra bunurile financiare lăsate de Nobel în acest scop și pentru a coordona activitatea instituțiilor care acordă premiile. Nu a fost deloc simplu, deoarece testamentul a fost contestat de rude și de autorități din mai multe țări.