Ayatollahii compară SUA lui Trump cu Roma antică: „Imperiul a căzut

Regimul spiritual din Iran face o paralelă între propria situație și Persia din secolul al III-lea, în timp ce America sub conducerea lui Donald Trump este comparată cu Imperiul Roman din trecut.
În prezent, conflictul din zona Strâmtorii Ormuz este văzut ca o repetare a luptelor lungi din antichitate dintre popoarele persane și romane.

Într-un comentariu recent, La Repubblica menționează o comparație istorică trasată de purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe iranian, Ismail Bagashi, care a făcut referire la un episod din trecut pentru a ilustra dinamica actuală.

„Romanii credeau că Roma era centrul lumii, dar iranienii au spulberat această iluzie. Imperialismul Romei antice a fost învins de țara noastră, așa cum învingem noi imperialismul Statelor Unite”

Citește șiVladimir Putin ar condiționa pacea din Ucraina de vânzarea gigantului Lukoil către apropiații lui Donald Trump, scrie The New York Times

, a declarat el, potrivit sursei citate.
Această paralelă istorică a fost prezentată într-un tweet, fiind subliniate astfel asemănările dintre Roma antică și Statele Unite actuale.

Articolul își continuă prezentarea în partea următoare.

Nu este o analogie lipsită de fundament.

244 d.Hr. a fost anul în care Imperiul Roman a suferit o înfrângere zdrobitoare: împăratul Iordane al III-lea a căzut în luptă, învins de armata persană în bătălia care a avut loc la Mesiche, în apropierea orașului care astăzi este cunoscut sub numele de Bagdad. Ulterior, succesorul lui Iordane, anume Filip, a fost nevoit să încheie o pace considerată umilitoare cu regele din dinastia sasanidă, care tocmai a preluat controlul de la dinastia parților, ce fusese la conducerea vechiului Imperiu Persan.

Se știe, de asemenea, că conflictul dintre Roma și Persia a durat șase sute de ani, perioadă în care romanii nu au reușit să obțină o victorie decisivă.
Războaiele purtate între cele două puteri nu au înregistrat o concluzie definitivă în favoarea Romei.

Analogiile istorice dintre Imperiul Roman și Imperiul American contemporan au fost deseori remarcate de cercetătorii istoriei, inclusiv prin prisma designului arhitectural imperial al Washingtonului, care abundă în elemente evocatoare ale Romei antice, precum obeliscurile, coloanele și panteonul său. Acest fapt nu este întâmplător, dat fiind că numele Capitol, atribuit clădirii care găzduiește parlamentul SUA, este inspirat de dealul pe care a luat naștere Roma.

La baza noii republici americane, fondatorii săi aveau o ambiție clară: să ridice o nouă putere similară cu Roma antică. Această aspirație s-a reflectat ulterior în influența pe care America a exercitat-o la nivel global, mai ales de la cel de-al Doilea Război Mondial încolo, o perioadă în care și-a consolidat poziția dominantă.

Utilizarea istoriei într-o manieră subiectivă poate fi considerată înșelătoare.

Se pot observa frecvent situații asemănătoare, evoluții care par a se reînnoi, însă numai prin selectarea unor cazuri specifice care susțin o anumită ipoteză fiind prezentate drept exemple pertinente.

Confruntarea dintre regiunea asiatică și lumea occidentală a înregistrat rezultate complexe și nuanțate, care depășesc afirmațiile făcute de reprezentantul diplomatic iranian, care are drept scop să evidențieze triumful Iranului în anul 2026, la fel ca și Persia antică, asupra adversarilor săi occidentali. Realitatea istorică este mai nuanțată decât atât.

Confruntarea care a avut loc în Termopile este considerată una dintre cele mai importante lupte din istorie. Înfruntarea dintre forțele persane și cele grecești a reprezentat un moment crucial.

„Imperiul se credea centrul lumii, dar țara noastră l-a învins, așa cum acum îi învingem pe americani”

,
a declarat un oficial. Această luptă din trecut este comparată cu situația actuală din America lui Trump de către regimul ayatollahilor.

O analiză a conflictului dintre aceste două entități civilizaționale poate începe cu un eveniment istoric semnificativ: bătălia de la Termopile din 480 î.Hr.. Aici, regele Xerxes I al Persiei conducea o armată impresionantă printr-o zonă îngustă, cu scopul de a invadează Grecia, care cu un deceniu în urmă obținuse o victorie zdrobitoare la Maraton, eveniment care a oprit definitiv prima incursiune persană.

Înfruntarea epică are loc sub conducerea Leonidas I, regele Spartei, care, cu toate că sunt numeric mult inferiori, grecii izbutesc să țină în șah armata persană impresionantă pentru o perioadă de o săptămână.

Leonidas și-a regrupat trupele după ce Xerxes a descoperit o rută alternativă, pentru a-i bara drumul invadatorului cu un efectiv restrâns, alcătuit din 299 de spartani de elită, precum și câteva sute de militari din alte orașe-stat.

Înfrângerea este inevitabilă pentru toți locuitorii Greciei, însă Xerxes suportă o pierdere semnificativă de 20 de mii de oameni: deși iese victorios în bătălie, în cele din urmă suferă o înfrângere în război, acordând Greciei suficient timp pentru a-și reorganiza forțele și a-l învinge într-o

următoare bătălie navală

care are loc în jurul insulei Salamina.

Un eveniment istoric care a avut loc la Termopile a lăsat o amprentă de nedelestat în analele istoriei: spartanilor li s-a datorat o realizare care a zădărnicit expansiunea Orientului triumfător asupra Occidentului. Acest act este considerat de unii drept o ilustrare a succesului culturii elenistice și a principiilor democratice pe care aceasta le-a dat naștere, în fața absolutismului oriental.

Persia a constituit, inițial, un exemplu în care cineva a fost înșelat de ideea că poate învinge cu ușurință un dușman considerat mai slab.
În realitate, o judecată mai complexă și mai nuanțată se impune în acest caz.

În aceeasi perioadă, un alt termen de comparație utilizat de regimul ayatollahilor este Imperiul Roman.

„Imperiul se credea centrul lumii, dar țara noastră l-a învins, așa cum acum îi învingem pe americani”

au declarat reprezentanții regimului. Această declarație surprinde similitudinea dintre ascensiunea și decadența Romei antice și America lui Trump.

Între Imperiul Roman și Imperiul Part, succesor al primilor suverani persani, s-a desfășurat timp de șase secole un conflict care a avut loc cu intermitență, pentru ca mai apoi să se prelungească în războiul dintre Imperiul Bizantin și persani până la data de 651 d.Hr..

În cursul istoriei sale, regimul ayatollahilor a înregistrat succese și eșecuri, alternând perioade de acalmie cu conflicte armate și lupte intestine între diferitelor grupuri etnice și dinastii din Persia.

Lucius Cornelius Sulla conduce expansiunea spre est a Republicii Romane până la râul Eufrat.

La 53 î.Hr., o înfrângere severă a fost suportată de generalul Crassus în fața persanilor.
Nero, împăratul, a răscumpărat ulterior supremația în Armenia.
La apogeul puterii sale, sub domnia lui Traian, în 117 d.Hr., Roma a exercitat o influență dominantă asupra unei mari părți a Persiei de Vest.

În 244 d.Hr., un eveniment istoric menționat de reprezentantul Ministerului Afacerilor Externe iranian scoate în evidență faptul că împăratul Filip a fost nevoit să intre în tratative cu dinastia sasanidă, care domina Persia la acea vreme, pentru a obține o pace ale cărei condiții îi erau defavorabile. Motivul era dorința sa de a se reîntoarce la Roma și de a-și stabiliza astfel puterea, într-o situație care prezintă asemănări cu contextul actual al președintelui Trump, care pare să accelereze procesul de încheiere a războiului pentru a evita pierderea de popularitate în propria țară, generată de majorarea prețului petrolului.

Încheierea păcii este adesea rezultatul unui acord reciproc, iar exemplul din 244 d.Hr. confirmă această regulă: tratatul prevede cedarea Armeniei Mari, actualmente denumită Turcia de Est, însă Filip reușește să păstreze controlul asupra Armeniei Mici și al Mesopotamiei.

La întoarcerea în țară, el comemoră înțelegerea printr-un gest simbolic, folosind monede pe care este gravat un motto în limba latină, și anume

„Pax fundata cum Persis”

.

La aproximativ cincisprezece ani după aceea, adică în 260 d.Hr., armatele persane obțin o nouă victorie în fața Romei, reușind să învingă și să captureze pe împăratul Valerian. Însă, în urma ciocnirilor cu lumea occidentală din secolele următoare, puterea lor începe să se estompeze, iar în 654 d.Hr., sunt cuceriți de un alt imperiu, și anume califatul islamic.

Încă din vremuri istorice, regimul ayatollahilor a tras paralele între Statele Unite ale Americii sub președinția lui Donald Trump și Imperiul Roman. Potrivit declarațiilor lor, „acest imperiu se credea a fi centrul lumii, dar țara noastră a reușit să-l învingă, la fel cum în prezent îi învingem pe americanii aflați sub conducerea lui Trump”.

„Imperiul se credea centrul lumii, dar țara noastră l-a învins, așa cum acum îi învingem pe americani”

Persia traversează o perioadă de influență arabă care se întinde pe două secole, perioadă în care islamul devine o forță dominantă, iar ulterior, modelul șiit înlocuiește modelul sunnit. În 1219, Genghis Khan conduce armata mongolă într-o serie de invazii devastatoare. Ulterior, Tamerlan, un lider mongol, înființează un imperiu care va dura aproximativ un secol și jumătate în Persia. O dinastie persană locală, condusă de șahul Ismail I, își reafirmă puterea abia începând cu 1501.

Însă, succesiunea evenimentelor istorice arată că dușmanul a continuat să apară din direcții asiatice ori septentrionale, și nu ca rezultat al ciocnirilor cu lumea occidentală: turcii din Imperiul Otoman și rușii din Imperiul țarist.

În perioada secolului al XIX-lea, teritoriul Persiei a devenit un punct cheie de concurență între Imperiul Rus și Imperiul Britanic, cele două puteri încheind un acord în anul 1907 cu scopul de a delimita zonele lor de influență în respectiva țară.

După destrămarea Imperiului Otoman și a celui țarist, în perioada cuprinsă între Primul Război Mondial și Revoluția Bolșevică, Regatul Unit rămâne unica forță dominantă în regiune. Însă, tentativa Londrei din 1925 de a impune un regim de protectorat formal se soldează cu eșec, moment în care Reza Khan, un comandant de brigadă, mărșăluiește în direcția Teheran și se instalează la putere sub titulatura de Reza Phalavi.

În anul 1953, a avut loc o schimbare drastică de putere, cunoscută sub numele de lovitura de stat, care a fost un eveniment crucial.

Reza Pahlavi I a implementat politici laice, a propulsat modernizarea națională și a demarat extragerea resurselor petroliere. Numele oficial al statului a fost modificat în 1931, trecând de la Persia la Iran, denumire derivată din termenii indo-iranieni „Ariya” și „Eran” („al iranienilor”), utilizat încă din perioada dinastiei sasanide. Ulterior, în 1941, pe timpul celui de-al doilea război mondial, atât Rusia, cât și Marea Britanie l-au constrâns pe Reza Pahlavi I să-și cedeze tronul în favoarea fiului său, Reza Pahlavi al II-lea.

Teheranul a găzduit în 1943 o reuniune istorică la nivel înalt între Roosevelt, președintele Statelor Unite ale Americii, Churchill, premierul Regatului Unit, și Stalin, liderul Uniunii Sovietice, împotriva Germaniei naziste. Ulterior, în perioada postconflictuală, Statele Unite ale Americii au preluat treptat rolul Marii Britanii în ceea ce privește gestionarea Iranului.

Mohammam Mosaddegh ajunge în fruntea guvernului, aprobând naționalizarea sectorului petrolier, controlat anterior de firme britanice, și promovând o abordare politică mai independentă. Interesele sunt însă schimbate rapid atunci când, în 1953, agențiile de informații din SUA și Regatul Unit, CIA și MI6, îl acuză în mod fals că are intenția de a introduce comunismul și organizează o lovitură de stat împotriva sa, cu sprijinul șahului, care ulterior impune un regim occidental, însă din ce în ce mai represiv.

Ayatollahul Khomeini a ajuns la putere în urma revoluției din 1979, care își are originea într-o lovitură de stat planificată de țările occidentale. Inițial, s-a promis instaurarea unei democrații cu multiple partide, însă această promisiune a fost rapid înlocuită de un regim autoritar și de islamismul fundamentalist, care incită la distrugerea Americii, denumită „Marele Satana”, și a Israelului, numit „Micul Satana”.

Iranul și Occidentul se confruntă, acum ca și în trecut, din cauza aurului negru.
În căutarea unei paralele între situația actuală și trecut, purtătorul de cuvânt de la Teheran ar fi putut invoca „războiul petrolului” drept o explicație mai pertinentă decât o comparație cu lupta purtată de vechii regi persani împotriva Imperiului Roman în anul 244 d.Hr..