În ultimele luni, strâmtorile Ormuz și Bab el-Mandeb s-au transformat în simboluri ale tensiunilor geopolitice. Cine deține controlul asupra acestor canale maritime înguste poate dirija fluxul de trafic de la Marea Arabiei și Marea Roșie către Oceanul Indian, influențând astfel o porțiune esențială a comerțului mondial.
Conflictul legat de aceste strâmtori datează de aproape la fel de mult ca și comerțul maritim contemporan. Războiul dintre SUA și Iran pentru aceste puncte de blocare reprezintă doar cel mai recent capitol dintr-o istorie de secole în care puterile extraregionale au încercat să influențeze sau să domine Orientul Mijlociu prin mijloace maritime, conform unei analize a The Conversation.
În perioada dinastiei Ming, China a reprezentat unul dintre primele modele de influență extraregională care își extindea puterea prin forță navală și relații diplomatice. În anul 1405, Zheng He, amiral, explorator și diplomat musulman de origine chineză, a pornit la bordul primei dintre cele șapte expediții transoceane. Îndrumând flote ce depășeau 300 de nave, el a ajuns la orașul Ormuz în jurul anului 1414, apoi la Aden din Yemen, traversând Bab el-Mandeb din Marea Roșie.
Pax Sinica nu a exercitat controlul asupra strâmtorilor. În loc de acest control, a instaurat o prezență comercială solidă, susținută de demonstrații de forță navală, misiuni diplomatice și schimburi profitabile de daruri. Spre deosebire de puterile coloniale ulterioare, Zheng He nu a fondat colonii la Ormuz sau de-a lungul coastei arabe. În schimb, a intrat în sistemul comercial deja existent, creat de negustorii arabi, persani, indieni și est-africani din zonă.
De asemenea, călătoriile arată limitele unei puteri maritime excesive. Odată cu ultima expediție a lui Zheng He în 1430, schimbarea priorităților din dinastia Ming a încheiat aceste călătorii. Guvernul nu a dorit să aloce fonduri pentru Marina sa și pentru întreținerea acesteia.
Astăzi, Beijingul citează expedițiile lui Zheng He pentru a sublinia legitimitatea istorică a legăturilor dintre China și Orientul Mijlociu. În același timp, capitala prezintă proiecte contemporane de infrastructură, energie și porturi, inclusiv Gwadar din Pakistan, ca simbol al renașterii unei relații antice și pașnice care datează încă din epoca premodernă a Drumului Mătăsii.
În 1500, intensificarea traficului maritim mondial și apariția puterilor coloniale europene au marcat trecerea la eforturi de control al strâmtorilor mai violente și agresive.
Portugalia a deținut dominația navală
În 1513, Afonso de Albuquerque a pus la încercare controlul accesului la Marea Roșie atacând orașul Aden. Portughezii, pionieri în tehnologia navală, au introdus o formă mai agresivă de putere pe mare, echipând navele oceanice cu tunuri grele. Cu toate acestea, orașul fortificat, situat pe continent și înconjurat de teren montan abrupt, a rezistat, iar cucerirea nu a fost realizată.
În timp ce SUA au descoperit secole mai târziu, dominația navală nu se echivalau cu o victorie instantanee pe uscat. Flota de război portugheză era capabilă să distrugă nave și să bombardeeze un port, însă a preluat controlul apele din afara unui port nu însemna că se deține terenul din spatele acestuia.
Cu toate acestea, în 1515, Albuquerque a reușit să ia sub control orașul Ormuz, unde a instituit
Pax Lusitana s-a dovedit a fi mai brutală decât antecedentul său chinez, iar în 1622, armatele din dinastia safavidă iraniană și navele Companiei engleze a Indiilor Orientale s-au asociat pentru a evacua portughezii din Ormuz și a facilita deschiderea comerțului.
Dominația britanică și olandeză asupra regiunii.
După ce Portugalia a fost eliminată, armatele Otoman, safavide, omaneze, olandeze și Engleze s-au confruntat pentru a stabili supremația. În acea perioadă, dominația era asigurată de nave europene impunătoare și de lideri locali care dețineau autoritatea asupra porturilor și asupra marfii care trecea prin acestea.
Olandeză a Indiilor Orientale a pătruns în aceste zone maritime în anul 1614, sprijinită de o flotă puternic armată, și s-a stabilit în portul Mokha din Yemen.
Olandezii au obținut privilegii comerciale în anul 1623 după excluderea Portugaliilor și au intrat în competiție cu comercianții britanici în Bandar Abbas, principalul port comercial din Golful Persic, în raport cu Ormuz.
În timp ce britanicii erau renumiți pentru comerțul cu ceai, olandezii au ajuns să domine comerțul cu cafea. Anterior domeniul comercianților cu sediul în Mokha, olandezii au spart monopolul Yemenului asupra comerțului cu cafea prin introducerea ilegală de plante de cafea Arabica în insula indoneziană Java, unde acestea erau cultivate la scară masivă.
Olandezii au arătat că dominația pe mare se poate modifica prin gestionarea producției și a comerțului, nu prin armament și forțare.
În ciuda altor evenimente, după ce britanicii au preluat Adenul în 1839, au obținut supremație. Ei au încheiat pacte cu liderii și triburile din Yemenul de Sud, obținând control de facto asupra Bal al-Mandeb în primele zile ale epocii industriale.
Aden a evoluat rapid într-un punct naval de cărbune și un hub de comunicații, fiind legat de India prin cabluri telegrafice. În momentul în care Canalul Suez a fost deschis în 1869, britanicii au preluat controlul asupra acestui nod de legătură, deoarece Marea Roșie reprezenta cea mai scurtă rută maritimă către colonia lor din India.
Hegemonia britanică a ajuns curând să se bazeze pe nave de război cu aburi și porturi, precum și pe împrumuturi și tratate. O mare parte din aceasta a fost susținută de reprezentanți locali de-a lungul coastei, care se întindeau de la Aden până în Kuweit.
Învățăminte pentru SUA în astăzi
După cel de-Al Doilea Război Mondial, echilibrul puterii s-a schimbat din nou. SUA au înlocuit Regatul Unit cu baze militare, grupuri de portavioane și vânzări de arme în schimbul petrolului din Golf. În 1980, președintele american Jimmy Carter a declarat că orice încercare sovietică de a controla Golful va fi tratată ca un atac asupra intereselor americane și i se va rezista prin forță militară.
În urmă cu 45 de ani, Trump a demontat practic Doctrina Carter, chiar dacă nu a avut intenția de a o face. În prezent, navele militare americane se află în strâmtoarea Ormuz pentru a proteja libertatea de navigație. Războiul declanșat de Trump în februarie 2026 a pus în pericol transportul maritim, iar Iranul a răspuns perturbând comerțul din Golf ca măsură de retorsiune.
În istorie se constată că, deși domina
Iran și gruparea houthi, care a preluat recent Mokha, nu se bazează pe flote de portavioane. În loc de acestea, rachetele, minele și dronele lor convertesc cheltuielile pentru securitatea maritimă în armament. Chiar și cu forța lor navală, Statele Unite nu pot submina influența locală a comunităților din apropierea Ormuzului și Bab el-Mandebului. Toate imperiile anterioare au realizat că deținerea unui punct de blocaj nu garantează dominarea lumii politice și a voinței care o înconjoară.
COMENTARII / 0