Controversele legate de stabilirea frontierelor maritime dintre Turcia, Grecia, Cipru, Libia și Egipt s-au intensificat odată cu identificarea unor vaste câmpuri de gaze în zonă. În prezent, însă, posesia rețelelor energetice ar putea atinge o relevanță egală cu cea a exploatării propriilor resurse.
„Istoria Mediteranei de Est s-a schimbat de la «cine deține gazul» la «cine controlează căile de acces pe piață?»”, a explicat Cyril Widdershoven, reprezentant al companiei de consultanță Blue Water Strategy.
Punctul forte al Egiptului
Citește șiCel puțin 34 de migranți au murit după ce o ambarcațiune care se îndrepta spre Europa s-a scufundat în largul Senegalului
Egiptul începe cu un avantaj semnificativ în disputa pentru gazele naturale din estul Mediteranei. Este singura națiune din zonă care deține facilități de lichefiere ce pot exporta GNL la nivel extins.
Egiptului beneficiază de terminalele din Idku și Damietta, care permit preluarea, lichefierea și exportul ulterior al gazelor naturale pe cale maritimă. Construirea unei infrastructuri similare de la zero ar putea dura aproape zece ani și ar necesita investiții în intervalul de 6–10 miliarde de dolari.
Rețeaua de transport din Egipt este deja folosită pentru a expedia gaze provenite din Israel, inclusiv cele extrase la zăcămintele Leviathan și Tamar. În plus, Cipru a semnat un acord cu Egipt pentru reexportarea gazelor naturale.
Egiptul a extins în ultimii ani abilitatea de regazificare prin închirierea unor nave flotante specializate. Acestea fac posibilă transformarea GNL importat înapoi în gaze naturale.
Strategia prezintă însă vulnerabilități. Importurile de gaze din Israel au suferit din cauza conflictelor regionale, iar scăderea producției interne și creșterea consumului obligă Egiptul să aloce o porțiune semnificativă a infrastructurii sale pentru piața internă.
Ce realizează Turcia
În disputa pentru gazele naturale din estul Mediteranei, Turcia adoptă o abordare distinctă. Ankara vizează transformarea națiunii într-un centrul regional de gaze, prin diversificarea surselor de aprovizionare, construirea de gazoducte, sporirea producției interne și amplificarea capacităților de stocare.
Avantajul major al Turciei constă în poziția sa geografică. Țara se găsește la răsfoirea dintre Rusia, Europa și Orientul Mijlociu, iar legăturile sale cu Iran îi permit să acceseze surse energetice semnificative.
Turcia deține de asemenea cinci terminale de regazificare și investește în exploatarea zăcămintelor descoperite în Marea Neagră. Capitala Ankara a diversificat fluxurile de import și caută să-și consolideze poziția de furnizor important pentru Europa.
Principalul obstacol pentru Turcia ar putea fi credința partenerilor din Europa.
„Adevărata provocare nu este infrastructura, ci credibilitatea”
Widdershoven afirmă și avertizează că Turcia ar putea fi percepută ca un punct de redirecționare a gazelor rusești.
Astfel, competiția pentru gazele naturale din estul Mediteranei nu se reduce la posesia exclusivă a resurselor din adâncurile mării. Dominarea terminalelor, gazoductelor, navelor, depozitelor și rutelor de export poate deveni factorul decisiv în definirea viitorului pieței energetice regionale.
COMENTARII / 0