Evreii din țările musulmane: protecție sau persecuție?

În argumentele care se aduc în disputa israelo-palestiniană problema refugiaților palestinieni figurează întotdeauna la loc de frunte: peste 700.000 de arabi palestinieni au fost nevoiți...

În argumentele care se aduc în disputa israelo-palestiniană problema refugiaților palestinieni figurează întotdeauna la loc de frunte: peste 700.000 de arabi palestinieni au fost nevoiți să se refugieze după 1947, atunci când s-a decis partiționarea Palestinei sub mandat britanic și înființarea statului Israel, alături de un stat arab (NU palestinian).

Israel este singura entitate care aduce argumentul (invocat doar de Israel) că, în aceeași perioadă, 850.000 de evrei au fost nevoiți să părăsească țările musulmane unde ei și strămoșii lor trăiseră de secole sau chiar milenii, mult înainte ca aceste teritorii să fie islamizate și arabizate.

Istoricul britanic Sir Martin Gilbert a documentat o istorie remarcabilă a acestor evrei în volumul său In Ishmael’s House – A History of Jews in Muslim Lands, publicat de Yale University Press în 2010, subiect care a devenit de actualitate în noiembrie și este dedicat memoriei evreilor orientali, cunoscuți sub numele de Mizrahim.

Citește șiEuropenii s-au aflat pentru prima oară la masa negocierilor de pace în războiul din Ucraina, anunță Volodimir Zelenski: care au fost statele reprezentate

Titlul este o referire la fiul mai mare al patriarhului biblic Avraham, care-l preferase pe mezinul Ițhak, Ishmael fiind considerat strămoșul arabilor, neam înrudit cu evreii, potrivit Bibliei.

Chiar din vremea Profetului Mahomed, întemeietorul religiei musulmane în Peninsula Arabică în secolul al VII-lea d. Hr, atitudinea islamului față de evrei a fost una ambiguă: pe de o parte protecție (“dhimmi”)– acordată și creștinilor, care ca și evreii erau considerați “popoare ale Cărții” – pe de altă parte persecuție, derivată din aplicarea abuzivă și arbitrară a statutului de “dhimmi”.

În perioada vieții lui Mahomed, în anul 627, după bătălia de la Khaybar și masacrul tribului Banu Qurayzah, evreii au resimțit pe pielea lor intransigența musulmanilor cu care trăiau. Acest sentiment se oglindește și în scandările din mitingurile anti-Israel și antisemite susținute de unii musulmani:

“Khaybar, Khaybar, ya yahud, jaish Muhammad sa-ya’ud”

– „Khaybar, Khaybar, o, evrei, armata lui Mahomed se va întoarce!” – o amenințare cu caracter clar genocidar.

În 637, odată cu cucerirea Ierusalimului, statutul evreilor și creștinilor ca minorități a fost stabilit prin pactul lui Omar, al doilea calif succesor al lui Mahomet, și a rămas în vigoare continuu, până în prezent.

Timpurile de coexistenta liniștită au fost intercalate cu violente brutale și pogromuri, printre care se numără cel de la Granada, situat în sudul Spaniei, în anul 1066, când 1500 de evrei au fost uciși.

În ciuda preferinței evreilor pentru musulmani în detrimentul creștinilor, aceștia au plătit cu excluderea lor din Spania în 1492 și din Portugalia în 1497, după ce Reconquista creștină a Peninsulei Iberice s-a finalizat.

Ei au continuat să fie cetățeni de categoria a doua în toate statele musulmane, unde posesia lor era instabilă și unde umilințele în fața musulmanilor erau adesea nepedepsite.

Secolele a XVIII-a și a XIX-a, marcate de eliberarea graduală a evreilor din Europa creștină, au fost însoțite de o întârziere în sfera musulmană. În Imperiul Otoman, evreii au beneficiat de un tratament destul de favorabil, însă violențele, precum masacrele din Hebron și Safed (1834) și, în special, cea din Damasc (1840), au marcat această perioadă. Aceste incidente au fost alimentate de „calomnia sângelui” după ce un călugăr a dispărut, iar moartea sa a fost atribuită evreilor din oraș.

Evreii suportă costul sionismului

Apariția sionismului politic, în care evreii din țările musulmane au fost mai puțin implicați decât evreii așkenazi (originari din Europa) și izbucnirea primului război mondial și apariția în 1917 a declarației Balfour, prin care guvernul britanic promitea înființarea unui cămin național evreiesc în Palestina, au determinat o schimbare de atitudine majoră din partea musulmanilor. Evreii au devenit un țap ispășitor pentru toate neîmplinirile lumii islamice.

Ascensiunea nazismului și începutul imigrării în masă a evreilor în Palestina au înrăutățit și mai mult soarta evreilor în țări ca Irak, Yemen, Maroc, Algeria, Tunisia sau Libia, unde ființau comunități evreiești de milenii. Iar odată cu înființarea statului Israel în 1948, populația evreiască din țările musulmane din nordul Africii și Orientul Apropiat și Mijlociu, care număra a proape un milion de oameni, a devenit ținta unei persecuții din ce în ce mai accentuate și uneori legiferate: execuții în Irak, pogromuri în Libia, Yemen și Algeria, întemnițări arbitrare în Egipt și Siria, confiscări de proprietate în toate țările.

Înfruntând represiune și pericol, în perioada post-1947, 850.000 de evrei (sau, conform anumitor surse, aproape un milion) au evadat din statele musulmane, iar în majoritatea cazurilor, înainte de plecare, li s-au confiscat proprietățile imobile și majoritatea bunurilor mobile.

În Israel

În contrast cu palestinienii, deși erau refugiați, acești evrei s-au hotărât să nu se prezinte ca victime și, deși au abandonat bunuri pe care, la standardele actuale, ar avea valoarea de peste 100 de miliarde de dolari, și-au reconfigurat existența, deși nu a fost ușor.

Zvulun Simantov, ultimul evreu afganistân, Sursa imaginii: captură video – YouTube/ Drew Binsky

Evreii din țările musulmane, numiți uneori sefarzi, alteori orientali sau Mizrahim, s-au confruntat cu atitudinea adeseori arogantă și lipsită de înțelegere a elitei politice și a unei părți a evreilor de origine europeană din Israel, Așkenazi. Moshe Sharett, al doilea premier al Israelului (1953 – 1955) îi considera pe evreii originari din Irak drept “primitivi”.

În prezent, aproximativ 25.000 de evrei continuă să locuiască în țările musulmane, majoritatea concentrându-se în Turcia și Iran, unde fiecare țară găzduiește aproximativ opt mii de membri. Comunități care au rădăcini de peste 2.500 de ani, cum ar fi cea de la Bagdad, au dispărut în timp. În 2021, Zvulun Simantov, singurul evreu din Afganistan, a părăsit Kabul. Libia este “Judenrein”. În Cairo, la sinagoga Ben Ezra, 882, se solicită turiști evrei pentru a obține cvorumul de 10 bărbați (minian) necesar organizării unui serviciu religios. În Yemen, numărul evreilor este estimat între 1 și 5; aceștia sunt descendenți, conform tradiției, ai evreilor care au colonizat zona în epoca Regelui Solomon, și trăiesc într-o existență mult mai ascunsă din cauza temerii de persecuții.

Astăzi evreii sefarzi/orientali constituie potrivit estimărilor cel mai numeros grup în rândul evreilor israelieni. Pentru prima oară un evreu cu rădăcini într-o țară musulmană, Gadi Eisenkot, fiul unor emigranți din Maroc, are șansa să devină primul prim ministru al Israelului în istoria de 78 de la reînfinnțarea ca stat modern.

Autorul cărții, recunoscut în special pentru publicațiile sale despre Holocaust, estimează că exodul în masă al acestor evrei a lăsat un vid pe care statele musulmane nu l-au reușit niciodată să îl umple. Ura față de Israel și prejudecățile care au rădăcini de 1500 de ani s-au dovedit mai puternice decât amintirea numeroaselor perioade de coexistenta pașnică dintre evrei și musulmani.

© G4Media.ro

COMENTARII / 0