Am întâlnit pe Andrei în Kiev, în timpul unei perioade de calm dintre două atacuri de bombardament asupra capitalei ucrainene.
În linia sa de viață, Marlboro se numără printre tinerii la care invazia rusă a remodelat complet cursul existenței. Înainte de izbucnirea conflictului, el trăia ca un simplu civil, desfășurând activități obișnuite, fără să-și dea seama că, într-o zi, va putea observa frontul prin intermediul camerei unei drone.
Îmi pare rău, dar nu am primit textul complet pe care doriți să îl paraphrasez. Vă rog să furnizați paragraful original pentru a putea continua.
Citește și„Este un joc de șah”. Iranul își schimbă tactica și amenință navele comerciale inclusiv în afara Strâmtorii Ormuz
În prezent nu mai ocupă singur funcția de operator; el coordonează alți piloți, stabilește ce tipuri de drone trebuie utilizate pentru fiecare misiune și urmărește de pe monitoare ce se întâmplă la kilometri distanță.
Despre oamenii pe care spune că i-a ucis în luptă nu mai ține socoteala. „Cred că am ajuns la 20. După aceea am încetat să mai număr.”
Kievul în care îl întâlnesc nu este orașul pe care Andrei și-ar fi imaginat că îl va petrece în tinerețe. Războiul a depășit deja faza în care era perceput ca o întrerupere temporară a vieții. Pentru oameni de tipul lui, conflictul s-a transformat în realitatea zilnică.
În timp ce Marlboro se află în permisie, discuția noastră se îndreaptă inevitabil spre front. El discută despre drone, despre prima sa țintă, despre părinții care l-au dorit cât mai departe de linia zero și despre logodnica sa, Marina, cu care speră să se căsătorească anul viitor.
În adâncul acestor evenimente se ascunde povestea unui individ care nu s-a pregătit pentru această viață. În realitate, războiul te maturizează rapid.
Înainte de a fi numit Marlboro, el era pur și simplu Andrei.
Îl întreb cine era înainte de război și dacă își imaginase vreodată că va ajunge pe front, pilotând drone. Răspunsul nu are nimic eroic construit retrospectiv. Nu spune că visase la armată și nici că se pregătise ani întregi pentru luptă. Avea o viață civilă, muncea în Ucraina și, din ceea ce povestește, războiul nu făcea parte din planul său. Se gandea la studii, la viata in Uniunea Europeana.
Chiar și jocurile video, despre care se afirmă frecvent că ar constitui un beneficiu pentru noua generație de operatori de drone, nu erau în mod particular prezente în mediul său.
Sursa fotografiei: Alex Buzică
El lucra la fabrica surorii sale în timp ce avea 19 ani. De la acea perioadă au trecut 5 ani de război. Acum are 24 ani. El afirmă că totul s-a schimbat odată cu invazia la scară largă a Rusiei. Îi am întrebat ce a fost primul gând când a realizat că războiul a început. Răspunsul a fost simplu:
Andrei declară:
„Primul gand a fost să-mi apăr orașul”
Îl întreb cum a ajuns în armată, iar el mă informează că nu a intrat direct în structura militară printr-o procedură standard. El povestește despre un canal de Telegram, despre voluntari și despre legătura sa cu Kraken, formațiunea ucraineană care a câștigat notorietate în primii ani ai invaziei.
În primele etape nu deținea încă statutul de soldat oficial, fiind doar un voluntar. El răspunde la întrebarea privind depunerea documentelor de înrolare cu:
„Nu, nu eram oficial in armata, eram si foarte mic, aveam 19, m‑am inrolat pe voluntariat, aveam doar 19 ani”
și confirmă că s-a înscris la vârsta de 19 ani.
În continuare, frontul, pregătirea, dronele și evoluția unei abilități militare de relativ recentă s-au transformat într-o profesie de război.
Astăzi, omul care a plecat să-și apere orașul îi arată altora metode de luptă. În plus, interviul capătă o notă mai captivantă, deoarece el afirmă că aparține primei generații de soldați care au comandat drone pe câmpul de luptă.
Conflictul este observat de pe ecran
,,Alex”, mi se adreseaza Marlboro, in timp ce pe fundal incep sa sune alarmele care prevestesc un atac in Kiev ,,sa stii ca există o distanță stranie în războiul dronelor. Operatorul nu se află neapărat lângă omul pe care îl atacă. Între cei doi pot exista kilometri, antene, unde radio, o cameră video și un ecran. Dar asta nu înseamnă că operatorul nu vede. Din contră. Uneori vede mai mult decât ar vedea un soldat într-un schimb de focuri de câteva secunde.”
Fotografia provine de la Alex Buzică.
Îl întreb dacă ecranul îl distanțează mental de realitatea războiului sau, pe contrar, îl forțează să o examineze mai profund.
Marlboro afirmă că, pe măsură ce dobândește experiență, adrenalina este înlocuită de calcul.
„Gândești fără adrenalină acum”
explică el. În realitate, la început lucrurile erau diferite; îi voi detalia. Prima fază în care am controlat dronele de atac a fost marcată de o tensiune intensă. La debutul activității cu dronele, adrenalina era extrem de ridicată.
„Înțelegeam că, dacă nu îl lovesc pe cel care este acolo, situația se poate întoarce împotriva noastră. Este o responsabilitate foarte mare, chiar dacă suntem în spatele unui ecran.”
În această profesie, diferența dintre recunoașterea unei ținte și efectivizarea atacului poate fi măsurată în doar câteva secunde.
Andrei spune că ,,înaintea loviturilor trebuie stabilit ce se află în zona urmărită și dacă obiectivul este unul militar. Pentru operator, imaginea de pe monitor nu este doar o transmisie video, ci informația pe baza căreia trebuie luată o decizie.”
”Mă întrebai de jocuri la inceput, sa stim ca noi nu vorbim despre asta ca despre un joc. Și poate tocmai aici este una dintre diferențele fundamentale dintre imaginea populară a „războiului cu joystick” și ceea ce descriu camarazii mei si soldatii care duc aceste razboi. Pe ecran sunt oameni adevărați. Iar după apăsarea comenzii, sa stii ca imaginea nu dispare întotdeauna.’’
„Cred că am tinut socoteala pana la 20. După aceea am încetat să mai număr” (soldati rusi pe care i-a eliminat)
Îi adresez una dintre cele mai dificile întrebări ale interviului.
Alex Buzică: Câți soldați ruși a ucis?
Andrei Marlboro își ia timp pentru a reflecta…
„Cred că 20.”
Alex Buzică a întrebat: Douăzeci?
Andrei Marlboro:
„Da. După acel prag am încetat să-i mai numar.”
Nu există un ton triumfal în modul în care el discută bilanț. Pentru el, numărul se referă la o etapă în care era activ în atacurile cu drone. Pe măsură ce trecea la o poziție de coordonare, modul în care raporta despre război s-a modificat.
Marlboro spune ca: ,,În primele misiuni, fiecare atac venea cu adrenalina începutului. Acum există experiența. Și, odată cu ea, o altă formă de presiune. Pentru că acum nu mai răspund doar pentru propria dronă, ci pentru colegii mei carora le sunt comandant.’’
De la pilot de dronă, a devenit comandant al operatorilor.
Funcția lui a evoluat odată cu acumularea de experiență. În prezent, Andrei afirmă că o porțiune semnificativă a activității sale se desfășoară dintr-un punct de comandă, în fața ecranelor. El monitorizează semnalele transmise de drone și coordonează modul în care acestea sunt utilizate.
„Stau într-un singur loc și urmăresc ecranele. Trebuie să spun câte drone merg într-un anumit loc, ce drone sunt necesare și ce avem nevoie pentru țintele rusești. Acum lucrez mai mult în rolul de comandant. Cred ca este ce mi-am dorit. Este trecerea de la executarea unei misiuni la construirea ei. Nu mai înseamnă doar să pilotezi o dronă până la țintă, ci să decizi ce resurse sunt trimise într-un sector și să coordonezi oamenii care operează sistemele. Experiența acumulată direct pe linia frontului este acum transmisă celor care vin după mine. Iar aceasta este și explicația pentru care eu nu mai stă permanent la un kilometru de pozițiile rusești, așa cum făceam înainte. Acum parintii sunt mai linistiti, familia in general, pentru ca stateau mereu cu panica, imagineaza-ti ca aveam 19 ani cand m-am inrolat.’’
Părinții îl doreau să se îndepărteze cât mai mult de „zero”
Când vorbește despre familie, modul său de exprimare se schimbă. Părinții nu percepera un comandant de drone; ei îl percepera pe fiul lor și erau conștienți de locația lui.
„Mama și tata își făceau foarte multe griji atunci când eram direct pe front. Nu vorbesc despre 30 sau 40 de kilometri distanță, ci despre linia zero, la aproximativ un kilometru”
În acest context, Andrei relatează.
Pentru ei, promovarea fiului nu era doar o evoluție profesională. Era șansa ca el să supraviețuiască. „Sperau foarte mult să-mi arăt capacitățile și să avansez, astfel încât să ajung la o distanță mai sigură.”
În ciuda războiului aspru și fără milă, în special pe front, Andrei declară că nu a avut intenția de a părăsi locul de transeere.
„Eu nu voiam deloc acest lucru, voiam sa continui sa lupt cu dronele, dar in cele din urma
Din acela moment, el spune, părinții au devenit oarecum mai liniștiți. Nu pentru că războiul ar fi devenit sigur. Ci pentru că fiul lor nu mai se afla permanent la un kilometru de inamic.
În Ucraina, după mulți ani de conflict, aceasta poate fi privită ca o veste favorabilă pentru o familie în care există un membru înrolat.
Războiul suspendă căsătoria și viața în așteptare.
În afara ecranelor din sala de comandă și a imaginilor captate de drone, Andrei trăiește o altă realitate. Această viață nu poate fi surprinsă de monitoarele de comandă, nici de fotografiile transmise de drone. În plus, el este logodit cu Marina.
Ei sunt tineri și încearcă să discute despre viitor într-o națiune în care destinul poate fi schimbat într-o singură noapte. Îl întreb dacă se îngrijorează că conflictul va continua să-i influențeze și după încheierea luptelor.
Andrei își redirecționează răspunsul către aspectul care aparent reprezintă cel mai important lucru pentru el.
„Îmi doresc foarte mult ca nunta noastră să aibă loc cât mai repede. Și sper foarte mult să fie anul viitor, indiferent de ceea ce se va întâmpla.”
Se pare că probabil aceasta constituie una dintre cele mai obișnuite dorințe pe care le exprimă pe tot parcursul interviului.
Și tocmai de aceea sună atât de diferit după o conversație despre drone, linia zero și oameni uciși. Vrea să se căsătorească. Vrea să existe un anul viitor în care principala lui preocupare să poată fi o nuntă.
Ce acțiuni întreprinzi când profesia ta se transformă în război?
Îi am pus întrebarea despre planurile sale după încheierea conflictului. Va rămâne în armată? Va continua să formeze operatori? Răspunsul său dezvăluie multe despre generația de soldați ucraineni care, în doar câțiva ani, au dobândit o experiență de luptă pe care foarte puține armate occidentale o posedă în războiul modern cu drone.
„Dacă războiul se va opri în Ucraina, dar vor exista războaie în alte țări, atunci voi putea să ajut alte state cu experiența mea, să le arăt cum se poate lupta într-un asemenea război.”
După aceea, el zâmbi înspre cealaltă opțiune.
„Dacă războiul se termină complet, atunci mă duc liniștit să mă odihnesc.”
Poate fi interpretată ca o glumă. Totuși, după dialogul cu el, nu pare să fie în acest sens.
Înainte ca conflictul să înceapă, Andrei nu era persoana responsabilă de a clarifica numărul de drone care se îndreptau către o anumită poziție, tipul de echipament necesar sau efectele unui impact asupra unei ținte.
În perioada sa de viață civilă, se afla încă tânăr. Pe data de 24 februarie 2022, primul său impuls, a declarat el, a fost de a apăra orașul său. În doar câteva zile, Marlboro s-a întors la oamenii și la monitoarele sale. Dincolo de ecran, conflictul poate părea mai îndepărtat. În ochii lui Andrei, după ani de desfășurare pe front, acel sentiment nu mai există. A rămas acolo o parte a tinereții sale și o profesie pe care niciodată nu și-o planificase.
Observație: Alex Buzică activează ca reporter la Radio România Actualități și este producătorul emisiunii „Internet cafe”, care se transmite în fiecare sâmbătă la 18:10.
COMENTARII / 0