Amfibienii se bazează pe pielea lor permeabilă pentru respirație și absorbție de apă, fapt care îi expune la vulnerabilități în mediul marin. Prin urmare, până în prezent nu a fost descoperit niciun amfibian, fie că este viu sau dispărut, care să fie complet adaptat la viața în ocean. O nouă descoperire din China, potrivit Reuters, schimbă această perspectivă.
În urma unor investigații, s-au descoperit două schelete aproape intacte ale unui amfibian ce a existat în oceane cu aproximativ 237 de milioane de ani, în era Triasicului. Corpul său era turtit, având o siluetă de disc, acoperit de o armură osoasă, iar gura, largă, era specializată pentru a aspira prada de la fundul apei.
Specia, denumită Gerrothorax maritimus, măsura în jur de 75 centimetri și a trăit înainte de dinozaurilor.
Citește șiFenomenul „Super El Niño” dă peste cap sezonul de schi 2026-2027. Zonele unde ninsorile vor fi istorice și țările care riscă să rămână fără zăpadă pe pârtii
„Cea mai importantă descoperire este faptul că a existat un amfibian timpuriu care trăia permanent în mare”
Paleobiologul Ryosuke Motani, din cadrul Universității din California, Davis, a subliniat că cea mai semnificativă descoperire constă în existența unui amfibian precoce care a trăit continuu în oceane. El a fost unul dintre coautorii cercetării publicate în jurnalul Nature Ecology & Evolution.
Un amfibian marin a existat acum 237 de milioane de ani.
Fosilele au fost descoperite în provincia Guizhou, în roci formate din sedimente oceanice, alături de rămășițele unui ihtiozaur, o reptilă marină denumită Guizhouichthyosaurus, care putea ajunge la aproximativ șapte metri lungime. Ihtiozaurii se numărau printre principalii prădători ai oceanelor din acea perioadă, iar prezența lor ar putea explica de ce amfibianul avea un corp protejat de o armură osoasă.
Structura capului și a gâtului sugerează că acest organism obținea hrană prin aspirare.
„Craniul este plat și lat, cu o gură mare, având numeroși dinți mici și conici”, a explicat paleontologul Da-yong Jiang, de la Universitatea din Beijing, coautor al studiului.
Conform declarației sale, amfibianul locuia pe fundul mării, în regiunile cu mâl și sedimente, unde avea posibilitatea de a prinde prada care se apropia.
„Probabil că prindea orice trecea pe lângă el, cum ar fi pești, viermi și poate chiar cefalopode”.
Jiang a declarat, menționând că se referă la animalele aflate în aceeași familie ca calmarii.
wobbegongul reprezintă un exemplu contemporan al acestei metode de alimentare; acesta, un rechin ce se află pe fundul oceanului, își prinde prada prin aspirare, a declarat Motani.
În ce fel a reușit să supraviețuiască în mediul sărat
Gerrothorax maritimus s-a dezvoltat, conform specialiștilor, din predecesori acvatici de apă dulce care dispuneau deja de o armură corporală. În trecut, au fost găsite fosile ale unui amfibian de apă dulce, strâns înrudit, care prezenta o structură de protecție asemănătoare.
În ziua de azi, numărul de specii de amfibieni depășește 8.000, incluzând broaște, salamandre și gimnofioni. Câteva dintre aceste specii pot rezista în apă salmastră, un amestec de apă dulce și sărată, întâlnit, de exemplu, în zonele unde râurile se varsă în mare. Totuși, sub 2% dintre amfibieni posedă toleranță la sare, iar nicio specie contemporană nu trăiește exclusiv în mediul marin. Fosilele cunoscute până în prezent nu furnizau dovezi clare ale unei existențe complet adaptate oceanului.
Pielea acestor organisme îndeplinește multiple roluri vitale, susținând atât respirația, cât și absorbția apei. În mediul marin, această trăsătură devine însă un dezavantaj.
„Pielea lor, însă, nu funcționează la fel în apa de mare”, a explicat Motani. El a arătat că, atunci când o broască ajunge în apă sărată, apa este extrasă din organism prin pielea permeabilă, ca urmare a presiunii osmotice. Din același motiv, animalul nu poate compensa pierderile pur și simplu bând apă de mare.
cercetătorul a subliniat:
„Această trăsătură-cheie împiedică amfibienii să devină complet marini”
Armura a facilitat colonizarea mării.
Conform oamenilor de știință, cheia adaptării acestei specii ar putea fi un mecanism evolutiv denumit exaptare. Acest principiu presupune că o trăsătură inițial concepută pentru un anumit scop poate fi ulterior utilizată în scopuri diferite.
„A existat un amfibian de apă dulce care se întâmpla să aibă echipamentul necesar pentru a coloniza marea – armura corporală”, a declarat Motani.
armura asigura protecție împotriva prădătorilor din apele dulci. Mai târziu, aceasta ar fi putut juca și un rol în apărarea organismului în mediul marin, odată ce strămoșii speciei au început să se stabilească în ape cu salinitate mai ridicată.
Armura ar fi diminuat contactul cutanată cu apa sărată, restrângând astfel pierderile de lichide din corp. În aceste condiții, creatura ar fi putut să consume apa de mare și să expulse excesul de sare prin intermediul branhiilor.
Fosilele demonstrează că amfibianul a trăit cu adevărat în ocean.
Fosilele găsite în straturile marine nu indică în mod automat că organismul în cauză a trăit în ocean. În anumite cazuri, resturile de animale terestre sau de apă dulce pot fi aduse în mare după ce acestea au decedat.
În ceea ce privește specia Gerrothorax maritimus, oamenii de știință afirmă că există indicii concrete de adaptare la viața în mare. Oasele conțin o marcă chimică caracteristică apei saline din Triasic, ceea ce indică faptul că creatura a evoluat și a trăit în ocean, și nu doar că corpul său a ajuns acolo post-mortem.
Motani a caracterizat noua specie ca fiind:
„foarte ciudată și fermecătoare în felul său”
„Farmecul său rezidă în aspectul său unic, oarecum comic, și în particularitățile sale fiziologice. Nu mi-am imaginat niciodată că ar exista un amfibian care să fi împărțit timpul și spațiul cu ihtiozaurii”, a mai spus cercetătorul.
COMENTARII / 0