Ce metode utilizează populația ucraineană pentru a depăși tragediile războiului și de ce oamenii din zonele de proximitate a frontului, în localitățile supuse bombardamentelor rusești, nu se simt încurajați să părăsească domiciliile? Regizorul Ihor Volochii a oferit un răspuns direct în cadrul unui interviu realizat pentru HotNews.
După ce a parcurs 1.500 de kilometri cu bicicleta de-a lungul liniei frontului, ucraineanul Ihor Volochii, producător de film documentar, încearcă să redea dorințele cele mai profunde ale localnicilor care, în ultimii
Regizorul Ihor Volochii, 35 de ani, și prietenul său german, Sebastian, au pedalat din Șostka până în Herson, de-a lungul liniei frontului, prin sate și orașe eliberate de ucraineni, unde au vorbit cu oamenii din prima linie a conflictului, au strâns bani pentru armata ucraineană și au documentat un film. S-a întâmplat în 2023.
Citește șiIranul produce drone și rachete și se înarmează în liniște cu ajutorul Rusiei: este „bine aprovizionat” pentru reluarea ostilităților
El spune cu certitudine că parte dintre satele și orașele pe care le-a vizitat sunt în prezent ocupate, iar o călătorie pe același traseu ar deveni imposibilă.
Volochii a produs după ce a finalizat călătoria un film intitulat Ride the Line, care prezintă povestirile locuitorilor din orașe afectate de conflict și a fost difuzat ulterior la festivaluri cinematografice din întreaga lume, printre ele în New York.
„Uneori, casa este tot ce are un om”
După ce a revenit de la linia frontului, regizorul afirmă că îl deranjează reproșurile celor care întreabă de ce locuitorii din zonele bombardate nu părăsesc locuințele lor:
„Nu am prea dorință să comentez politica actuală, care uneori se pare mai degrabă un teatru al absurdului, asemănător filmului Don’t Look Up. ”
Dar ceea ce îl afectează mai mult sunt reproșurile celor care întreabă:
„de ce nu părăsiți
Discuțiile privind ucrainenii care ar trebui să-și abandoneze locuințele au dobândit o relevanță tot mai mare, întrucât Rusia a progresat încet spre vest, iar conflictul s-a schimbat odată cu proliferarea dronelor, iar Moscova solicită Kievului să cedeze teritorii suplimentare pentru a încheia războiul.
Ihor Volochii este director și iubitor de ciclism în Ucraina. FOTO: Arhiva personală
Dar cât de ușor e să-ți părăsești locuința?
Ucraina nu oferă în prezent niciun loc complet sigur, în acest moment. Chiar și orașe îndepărtate de front, cum ar fi Kievul, sunt frecvent țintă. Astfel, ce distanță față de linia frontului, ce frecvență a atacurilor sau ce criterii ar trebui să stabilească momentul în care cineva trebuie să plece?
„Adevărul este că, în acest moment, nu există niciun loc complet sigur în Ucraina. Chiar și orașele aflate la mare distanță de linia frontului, precum Kievul, sunt ținte regulate. Așadar, ce distanță față de linia frontului, ce frecvență a atacurilor sau ce criterii ar trebui să definească momentul în care cineva «trebuie» să plece?”, întreabă el.
„Uneori, casa este tot ce are un om. Și nu este ușor să renunți pur și simplu la tot, mai ales pentru persoanele în vârstă, care s-ar putea să nu aibă unde să se ducă și pe nimeni la care să le aștepte în altă parte”
Volochii a declarat.
„Totul a fost degeaba”
Bicicleta nu te izolează de mediul înconjurător în niciun moment, oferind atât un avantaj, cât și un dezavantaj. În filmul realizat de Volochii, cei doi se
„scufundă”
în peisajul Ucrainei situat la marginea frontului, unde se observă baricade militare pe drumuri, zgomote de bombardamente, localități parțial depopulate, clădiri distruse, oameni traumatizați și numeroase povești despre moarte.
Viața, care pare să se desfășoare fără schimbări, se întinde în satul liniștit, unde oamenii își desfășoară activitățile zilnice și utilajele agricole se îndreaptă spre câmp, în timp ce grozăviile războiului se întind în fundal; totul, în căldura verii, produce o senzație de irealitate.
În localitatea Trosteaneț, din zona Sumî, un rezident local, Iura, singurul ocupant al unui bloc abandonat, împărtășește povestea unei bătrâne care a murit în flăcările care au distrus clădirea după un bombardament, a conversațiile cu rușii –
„Am venit să vă eliberăm”
– și modul în care a reușit să supraviețuiască:
„După ce am văzut aici, nimic nu mă mai sperie”
.
Ohtîrka, în aceeași zonă, a fost martorul unei alte povești: un rezident local, Vova, un bărbat cu o față bonomă, dar lipsit de zâmbet, a relatat despre fiul său
„dispărut”
în urma unui atac rusesc asupra unei clădiri militare.
Trebuia să finalizeze școala militară, să obțină permisul de conducere și să trăiască alături de logodnica lui. A spus:
«Tata, o să construim o casă, o să le facem pe toate: educație, diplomă, licență, o să am mult timp liber, o să tragem apă», și acum totul a fost degeaba»,
Vova spune.
Hartă ce arată drumul de 1.500 de kilometri pe linia frontului. FOTO: Ihor Volochii
În apropiere de Harkov, Liudmila Mihailivna, o femeie de 83 de ani, a petrecut întreaga carieră ca asistentă medicală și își împărtășește povestea unei vieți presărate de dificultăți actuale, a pierderii fiului său în conflict și a amintirilor legate de tatăl ei, care a suferit moartea în Al Doilea Război Mondial și a fost îngropat în Germania în 1945.
Pentru unii localnici, tragediile din actualul război al Rusiei le continuă într-un fel pe cele din războaiele trecute. „Mi-aș fi dorit ca viața să fie mai bună”, spune femeia în discuția cu cei doi.
Pe parcurs, cei doi continuă să întâlnească situații la fel de dramatice: persoane care au rezistat ocupației rusești în Balaklia pentru 10 luni, sau un câine afectat de zgomotul bombardamentelor și care necesită pastile pentru a trece peste crizele de anxietate.
Asta e realitatea ucraineană
observă Volochii.
Care este cea mai mare dorință a ucrainenilor?
Este posibil să se găsească motive pentru a fi optimist.
În Harkov, Sebastian se străduiește să-l întâlnească pe Fuminori Tsuchiko, o figură celebră locală. Este un voluntar japonez, care a ajuns în Ucraina în anul 2022 și a participat la colectarea de fonduri din Japonia pentru a susține voluntarii ucraineni care oferă alimente gratuite în oraș.
În acea zonă, Oleksii Grigorenko, un iubitor de ciclism de distanță, declară că este mândru de coeziunea socială a orașului.
În timp ce evidențiază ucrainenilor reziliența, filmul se concentrează majoritar pe o explorare a narațiunilor melancolice – adesea și tragice – ale prima linie localnicilor.
O expediție riscantă în teritoriul Ucrainei, situată în proximitatea frontului. FOTO: Ihor Volochii
După deplasare, am simțit o oboseală emoțională și nu am putut porni la realizarea filmului pentru o perioadă considerabilă. Totuși, obligația față de acele relatări nu m-a permis să mă relaxez.
spune Volochii.
Când i s-a întrebat cum reușesc ucrainenii să depășească tragediile suferite, regizorul a recunoscut că nu a găsit un răspuns definit în timpul călătoriei.
„Poate este vorba despre capacitatea umană de a se adapta la orice condiții. Și, de asemenea, despre nevoia de a-ți continua viața, indiferent de circumstanțe. Câte generații înaintea noastră au fost traumatizate de război și câte milioane de familii trec prin asta chiar acum?”
Răspunsul la o altă întrebare pare să fie și
„Sunt și oameni care au perceput filmul ca pe o formă de propagandă”
Începând din 2022, mai mult de un milion de soldați ucraineni și ruși au pierdut viața, au suferit răniri sau au dispărut. Acest număr se completează cu victimele civile, numeroase în Ucraina, unde sate și orașe au fost complet distruse și au dispărut de pe harta lumii.
În prezentarea de pe platforma Vimeo, unde poate fi văzut filmul, regizorul ucrainean, pasionat de ciclism, are o întrebare, în mare parte retorică: „Îți mai oferă bicicleta acel sentiment de libertate atunci când țara ta se află în război?”.
Astfel, cât de simplu rămâne să te bucuri de activități cotidiene, precum o călătorie pe bicicletă? Pentru Ihor Volochii, răspunsul este evident: bicicleta nu se limitează exclusiv la funcția de vehicul.
La finalul călătoriei, Ihor Volochii și Sebastian se află. Fotografie realizată de Ihor Volochii
„Îmi iubesc bicicleta. Bicicleta mea înseamnă totul pentru mine. Bicicleta mea este sala mea de sport, biserica mea și scaunul meu cu rotile. Acum, privind înapoi la perioada de dinaintea invaziei pe scară largă, îmi dau seama că timpul petrecut pe bicicletă a fost cel mai frumos din viața mea”, explică el.
Prezența unor persoane îmbrăcate în haine strâmte de lycra, călătorind pe biciclete, în mijlocul realității palpabile a războiului, rămâne neobișnuită. În acest context, însă, drumul pe roți a devenit exact metoda prin care Volochii a decis să abordeze, într-un mod diferit, tragedia conflictului.
„Este greu să-i surprinzi pe ucrainenii care trăiesc această realitate de câțiva ani deja. Așa că am înțeles că filmul ar putea fi, de fapt, mai mult destinat unui public internațional – în special comunităților de cicliști, iubitorilor de aventură și celor interesați de un stil de viață activ. Mi s-a părut o modalitate bună de a ajunge la un public diferit dintr-un unghi ușor diferit – pentru a spune povestea cruzimii și nedreptății care se petrec aici și acum”, spune regizorul
Care este rezultatul?
Filmul a fost afișat la numeroase festivaluri cinematografice din întreaga lume
„În mare parte, oamenii au fost foarte emoționați de film. La unele proiecții din cadrul festivalurilor, am primit chiar ovații în picioare. Deși, desigur, au existat și cei care au perceput călătoria noastră și filmul ca pe o formă de propagandă. La început, am luat astfel de critici destul de personal, dar acum înțeleg că nu poți mulțumi pe toată lumea, iar în era internetului de astăzi, criticile de un fel sau altul sunt inevitabile”, spune Volochii.
Întoarcerea este imposibilă.
Volochii afirmă că explicarea modului în care războiul i-a transformat viața devine dificilă în prezent,
„deoarece schimbările se produc treptat și aproape imperceptibil”
.
„Dar dacă compari persoana care eram înainte de invazia pe scară largă cu cea care sunt acum, patru ani mai târziu, cred că ar fi vorba de două persoane foarte diferite. Războiul și stresul constant îți afectează, fără îndoială, starea mentală și emoțională”, observă el.
Un aspect benefic este faptul că conflictul l-a determinat să conștientizeze importanța bicicletei în viața sa – și să elaboreze planuri pentru o excursie viitoare în jurul globului pe două roți.
Orice altă posibilitate de a reveni la călătoria anterioară rămâne imposibilă în prezent.
„Multe dintre orașele și satele prin care am trecut sunt acum, din păcate, ocupate. Există, de asemenea, orașe, precum Herson, unde în prezent este extrem de periculos să te deplasezi, iar în fiecare zi, civili obișnuiți sunt uciși în urma atacurilor cu drone”, spune el.
COMENTARII / 0