
Regimurile autoritare sunt caracterizate de o ironie istorică deosebită: de obicei, nu se prăbușesc în momentul culminării puterii lor; dimpotrivă, ele se clatină atunci când decid să adopte o abordare ceva mai rezonabilă. Acest fenomen este ilustrat cu exactitate de cazul Iranului în ultimele șase luni.
Protestele izbucnite în timpul iernii nu au avut la bază o revoltă bazată pe idei, ci mai degrabă una cu caracter financiar. Președintele Masoud Pezeshkian și echipa sa moderată, alcătuită din tehnocrați care au beneficiat de experiența acumulată sub îndrumarea fostului președinte Hassan Rouhani și a fostului ministru de externe Mohammad Javad Zarif, au căutat să corecteze dezechilibrele economice care au transformat Iranul într-o societate în care veniturile excepționale au devenit o realitate pentru unii, în timp ce pentru majoritatea cetățenilor viața a devenit extrem de dificilă.
Continuarea articolului este prezentată în cele ce urmează.
Citește șiRomânia nu obține șefia Francofoniei: alegerea secretarului general a fost amânată cu un an. Mesajul lui Dacian Cioloș
Reforma economică a avut ca punct central abolirea unui sistem valutar dual, care anterior permitea importatorilor cu legături strânse să cumpere dolari la un preț scăzut, în timp ce economia în ansamblu funcționa la un curs de schimb real.
Guvernul lui Pezeshkian a luat decizia de a înlătura această practică, care era considerată o anomalie favorizând clientelismul, promovând astfel o normalitate economică.
Însă, într-un regim dictatorial, această normalitate poate avea efecte destabilizatoare.
Rezultatele s-au manifestat rapid: prețurile au înregistrat creșteri bruște, mai ales la produsele alimentare și la mărfurile sosite din străinătate, provocând o scădere drastică a puterii de cumpărare a populației. La început, protestele au izbucnit printre comercianți și segmentele inferioare ale populației urbane: o categorie care, deși diferită de nucleul tradițional al revoluției, a fost totuși suficientă pentru a trezi îngrijorarea în rândul celor care conduc statul. O decizie tehnic justificată a generat un impact social puternic și a ingrijorat guvernarea.
O concluzie esențială este că măsurile de reformă economică implementate într-un regim autoritar sunt riscante, nu din cauză că ar fi eronate, ci pentru că sunt autentice. Acestea au capacitatea de a dezvălui cheltuieli concrete pe care sistemul anterior le ascundea prin manipulări contabile și avantaje acordate celor favorizați.
2025 marca un punct de cotitură sub conducerea lui Pezeshkian, când o perioadă de relativă toleranță politică și austeritate economică a creat un amestec exploziv. Pentru anumiți actori, chestiunea esențială nu era inflația, ci precedentul pe care l-ar fi stabilit o relaxare, chiar și temporară, a controlului. O astfel de relaxare ar fi putut permite acumularea și organizarea nemulțumirii populare. Tabăra moderată a încercat să remedieze dezechilibrele, printre care penurie, deficit bugetar și distorsiuni structurale, însă măsurile de austeritate sunt nepopulare. Într-un regim autoritar, aceste măsuri sunt implementate fără compensația legitimității democratice, ceea ce a dus la proteste spontane care, de la probleme economice, s-au politizat rapid.
Urmările evenimentelor au fost anticipate. Fracțiunea rigidă, dominată de Gardienii Revoluției și susținută de moștenirea politică a regretatului președinte Ebrahim Raisi, precum și de grupuri conservatoare apropiate fostului lider suprem Ali Khamenei, a ripostat într-o manieră previzibilă. În loc de reforme economice, aceasta a optat pentru represiune. Practic, această facțiune a oprit progresul, dar nu în domeniul economic, ci în cel social.
Represiunea s-a intensificat
, iar regimul a revenit la natura sa fundamentală: opac, coercitiv și extrem de suspicios. În esență, relaxarea politică oferă o oportunitate pentru contestare, pe care represiunea o suprimă ulterior.
Schimbările interne au avut repercusiuni şi asupra scenei internaţionale. Regimul, caracterizat acum de o paranoia accentuată, a adoptat o poziţie mai inflexibilă în cadrul negocierilor. Din perspectiva externă, atitudinea sa a părut schizofrenică, marcată de ezitări, angajamente neclare şi indecizie. În esenţă, situaţia era însă mai puţin complexă: diviziunile interne erau cele care jucau un rol decisiv. Niciuna dintre facţiuni nu dispunea de puterea necesară pentru a încheia acorduri verosimile,
temându-se una de alta şi ambele de popor
.
Interpretarea occidentală a acestei situații neclare a fost una de încăpățânare, și nu în întregime nefondată. În ceea ce privește chestiunea nucleară, această ambiguitate constituie mai degrabă un risc decât o calitate strategică. Ca răspuns, s-a reacționat cu presiune, sancțiuni și, în cele din urmă, intervenție militară la scară largă. Însă, aici intervine a doua ironie a situației: superioritatea militară occidentală nu a fost susținută de o strategie politică coerentă. Un acord tacit, și anume acela că protestele interne ar putea răsturna regimul, fusese deja infirmat în luna ianuarie.
Dezbaterile privind Iranul scot în evidență o problemă profund înrădăcinată. Regimul de la Teheran se caracterizează printr-o natură duală, fiind atât ideologic, cât și economic. Controlul exercitat de Gardienii Revoluției și rețelele lor se estinde asupra unor sectoare întregi, iar continuarea existenței lor este condiționată de păstrarea status quo-ului. Înlocuirea acestui regim nu se rezumă la o simplă schimbare a elitei politice, ci implică demontarea unui întreg ecosistem de interese.
Într-un scenariu ideal în care guvernul actual se schimbă și ajunge la putere o echipă de reformatori, tranziția în Iran va fi, probabil, un proces complex. Chiar dacă sancțiunile economice ar fi ridicate, țara ar trebui să facă față unei economii grav afectate, unei infrastructuri energetice slabe și unei crize severe a resurselor de apă. Procesul de reconstrucție ar putea dura cel puțin zece ani, însă populația iraniană, care a protestat recent din cauza prețului pâinii, nu are, în general, multă răbdare pentru reforme care se desfășoară lent – și cu atât mai puțină cât cea observată în țările foste comuniste din anii ‘90.
Reza Pahlavi și alte figuri similare primesc atenție prin intermediul televiziunilor, însă monarhismul rămâne o alegere minoritară.
Opoziția, caracterizată prin fragmentare, cuprinde diverse grupuri, de la reformiști seculari la mișcări etnice, care nu au o viziune unică pentru viitor.
Oricine va ajunge la putere va fi influențat de acest paradox: criza din această iarnă a izbucnit în urma unei încercări de normalizare economică, prin eliminarea unei rente artificiale de care au profitat rețelele corupte ale regimului.
În efortul de a deveni mai funcțional, sistemul și-a dezvăluit o vulnerabilitate fundamentală.
Regimurile autoritare pot rezista la stagnare și chiar la descreștere. Însă, ceea ce le expune la pericol este transformarea dirijată, deoarece atunci când începi să corectezi excesele, există riscul ca aceste excese să se întoarcă împotriva ta.
COMENTARII / 0